Noroiul

Noroiul

 (Din prelegerile profesorului Escu, neascultate de nimeni)

Pentru că aminteam de expresii, să facem o mică digresiune.

Printre multele expresii pe care le leg de sistemul comunist este şi aceasta: „a împroşca cu noroi". Nu ştiu când am auzit-o prima dată, dar am auzit-o exact aşa, însoţită de cacofonie. Aş zice că nu a fost trecută în rândul cacofoniilor celebre (şi acceptate) doar datorită faptului că verbul se declină de obicei - deşi majoritatea declinărilor respective întăresc aspectul cacofonic... Cel mai adesea se zice „el/ea/ei împroaşcă..." Rar de tot se spune „tu împroşti..." şi „voi împroşcaţi..." - poate pentru că această afirmaţie trebuie făcută în faţa celui/celei/celor pe care îi acuzi de acest fapt reprobabil. Şi, probabil ştiind că este un act reprobabil, nu se afirmă niciodată „eu împroşc..." sau „noi împroşcăm..."

Dar să lăsăm gramatica şi să continuăm discuţia pe marginea expresiei. Cu timpul am început să o alătur mai ales unor emisiuni de radio - de exemplu, cea a lui Eugen Barbu. Scriitorul „Gropii", în calitatea lui de ziarist şi director al „Săptămânii...", o folosea şi în revistă, aşa că, deşi au fost mulţi alţi scriitori şi prezentatori radio-TV care au folosit-o, eu o leg întotdeauna de activitatea mai puţin lăudabilă a scriitorului. Mai recent, o leg mai ales de activitatea liderului de la România Mare şi a colaboratorilor lui.

Mama nu prea folosea această expresie, se pare că ea avea lucruri mai bune de făcut decât să înveţe limba de lemn. Probabil ea ar fi spus „ăia ne bârfesc". Desigur, aceste vorbe ar fi folosit şi propaganda de partid - dacă „bârfă" ar fi fost un cuvânt destul de tare. Dar cum întreaga naţie bârfeşte, afirmaţia unui Barbu cum că „ăia ne bârfesc" ar fi dus cel mult la un ridicat nepăsător din umeri... Aşa că s-a încetăţenit (corect ar fi fost să zic „întovărăşit", dar aş fi schimbat sensul afirmaţiei...) folosirea expresiei în întreaga ei cacofonie. Nu se „bârfeşte", ci se „împroaşcă"!

Am stat odată să analizez de ce „împroaşcă" şi nu „azvârle", sau chiar „aruncă". (Personal aş fi optat pentru „azvârle" - se evită cacofonia...) De exemplu, noroiul - că de el este vorba - poate deveni destul de vâscos pentru a se preta unei „aruncări". Se poate chiar întări. În astfel de cazuri - destul de normale bietului noroi - nici nu mai poate fi vorba de „împroşcat".

Aşa mi-am dat seama că este vital a se folosi cuvântul „împroaşcă". Când se „azvârle" cu ceva - noroi, piatră, lemn, baligă, etc., se face pentru a se alunga ceva, sau cineva. O faci pentru a scăpa de cineva, a te apăra - de atacul fizic sau verbal al cuiva, de exemplu. Poporul foloseşte acest verb exact în acest sens; el zice că „aruncă săgeţi", dar şi că „dă după câini" - în sensul că alungă potaia cu un lemn. Deci, politrucii au evitat folosirea unui cuvânt care sugera întenţia „ălora" de a alunga nişte javre gălăgioase, nefolositoare, râioase, poate chiar turbate...

În al doilea rând, cuvânt folosit („a împroşca"), sugerează „pătarea". Chiar dacă aruncarea de ouă clocite sau roşii putrede are acelaşi rezultat, Barbu (şi ceilalţi) au evitat folosirea lor în expresie. Ştiau - chiar dacă doar în subconştient - că nu se aruncă cu ouă (scuzaţi cacofonia) decât în paiaţe lipsite de har, în panglicari, în potăi umane. Pe când pătarea prin „împroşcare" te trece automat de partea pozitivă a barierei. Vr'a să zică, tu eşti curat şi pur şi vine neica Nimeni şi te pătează (prin împroşcare) cu noroi, lături, vin, scuipat...

În sfârşit, acest verb are un puternic caracter de act voluntar. Are o direcţie precisă: tu/noi. Una este ca cineva să-ţi verse în poală cafeaua sau vinul (şi să-ţi ceară bâlbâindu-se, umil, iertare; la care tu poţi răspunde suveran cu un „nu-i nimic, se întâmplă..." - deşi îl înjuri printre dinţi), şi cu totul altceva ca acelaşi neica Nimeni să-ţi „împroaşte" cafeaua (sau vinul) în faţă, fără nici o intenţie să-şi ceară iertare şi complet nepăsător de înjurăturile tale spuse mormăit sau chiar pe faţă!

Buuun. Acum că am lămurit folosirea verbului ce formează cacofonia, să vedem de ce se foloseşte cuvântul „noroi". Ei, vă rog să mă credeţi că nu am reuşit să găsesc o explicaţie certă. Mult mai imaginativ ar fi fost expresia „cu scuipat". E drept că asta ar fi sugerat furia împroşcătorului, chiar turbarea lui. Actul ar fi devenit unul sub impulsul momentului şi, pe undeva, chiar provocat. A provoca pe cineva nu prea stă bine cu imaginea de fiinţă fără de prihană adoptată...

Poate singura explicaţie ar fi una care ţine de tradiţie. De exemplu, românul era prea sărac să arunce cu ouă stricate sau roşii putrede, în fapt prea sărac pentru a le lăsa să se strice. Nici cu baligă nu prea arunca el, cel mai adesea o aduna „turtiţe", pentru încâlzirea casei...  Dar de obicei o „azvârlea" pe câmp. Aşa că, dacă ar fi prins el curaj (ţăranul român, că de el e vorba), să „împroaşte" pe cineva, aproape inevitabil ar fi apelat la „noroi", material din belşug şi nefolositor. Mai ales că paguba nu era mare, nu te putea trage nimeni în judecată (o piatră ar fi spart capul...). Şi, dacă ar fi fost vorba de boier, scârba acetuia că a fost pătat cu noroi - simbol al ţăranului dispreţuit - nu ar fi cunoscut margini! Repet, această explicaţie este nesigură, dar ea sugerează că noi, românii, suntem pe undeva superiori „ălora" care, iată, recurg la acest obicei „ţărănesc", împroşcându-ne cu noroi...

Dar poate că provine din expresii folosite pe la alţii, tradusă doar în limba noastră de lemn. Nu ar fi prima expresie importată dinspre Răsărit... Doar se ştie că acolo e noroi cât cuprinde... Sau poate dinspre vest: ce poate fi mai cumplit pentru un cavaler îmbrăcat în platoşă strălucitoare, cu o pelerină imaculată pe umăr (cu cruce sau fără) decât să cadă în noroi? Iată-i deci pe români (întreaga naţie) în postura de cavaleri „fără teamă şi prihană". Ce bine ne cade o astfel de caracterizare! Şi iată-l pe neica Nimeni, ros de invidie, cum se apropie pe furiş şi ne împroaşcă duşmănos cu noroi. Alba noastră pelerină transformată într-o cârpă jegoasă, strălucitoarea noastră armură - într-o fierăraie ruginită! Cum să nu-ţi vină să-i iei de gât pe „ăia" care îşi permit să te lezeze de la adăpostul cortinei de fier?!

Pe ce era invidios neica Nimeni? Bineînţeles, pe măreţele noastre realizări. Pe victoriile noastre obţinute pe drumul ce ne ducea direct spre comunism. Pe fericirea ce o simţeam privind la mănoasa şi bogata noastră patrie. Pe calităţile deosebite ale poporului român, exacerbate (pardon, puse în valoare) de conştiinţa socialistă acumulată prin metode educative înaintate. Pe unitatea de granit a naţiei, adunată în jurul partidului şi conducătorului... Hei, da' pe câte nu ar fi putut el fi invidios?! Chiar şi pe balega noastră, pe noroiul nostru uscat şi greu de împroşcat...

Aşa o fi fost, numai că se pare că în cazul meu (cel puţin) propaganda comunistă nu s-a ridicat la gradul de eficienţă dorită (de-alde Barbu). Am început să mă uit în jur şi să-mi spun „Unitate de granit? Nici vorbă! Ţară bogată şi mănoasă? Haida-de! Înaintare spre comunism? Kaka-maka! Realizări? Fugi de-acilea!" şi alte astfel de vorbe, care ar fi fost etichetate de Barbu drept „împroşcare cu noroi" şi lipsă de patriotism. Aşa că am început să mă îndoiesc şi de celelalte motive de invidie, ba chiar şi de realitatea „împroşcării".

Şi mi-am întors atenţia asupra celor „împroşcate". Ce zice oare invidiosul de neica Nimeni? Că economia comunistă cam scârţie, ba chiar - vorba lui nenea Iancu - lipseşte cu desăvârşire. Că agricultura este fantastică - doar în fanteziile „gotice" se mai poate întâmpla aşa ceva. Că viaţa românilor este ceva nepământean - vă rog să mă credeţi pe cuvânt, era! Că atinsesem culmi neatinse de alţii - de exemplu, 5 ouă pe lună, 3kg de carne pe an, un tub de pastă de dinţi de cap de romăn (tot pe an), şi vreo câteva role de hâtrtie higienică (aşişderea). Noroc cu ziarele de partid... Eticheta „Made in Romania" devenise un semnal de atenţionare la adresa cumpărătorului. Iar românul începuse să viseze Marele Vis care se perpetuează şi azi (nu, nu de înaintare spre comunism!): SĂ FUGI...

Şi mi-am pus întrebarea: oare acele pete existau înainte de „împroşcare"? Oare ele sunt pe armura noastră, pe pelerina noastră nu tocmai imaculată, datorate împroşcătorului? Neica Nimeni este de vină, adică? Din cauza lui nu exista hârtie higienică? Din cauza lui locuinţele deveniseră peşteri îngheţate? A lui, dărâmarea bisericilor şi satelor româneşti? A lui, gunoiul care ne înconjoară? A lui, câinii vagabonzi pe străzile Capitalei şi copiii orfani drogându-se prin canale? A lui, natura pângărită, starea jalnică a economiei, culturii, educaţiei, moralităţii?... Măi, al dracu' neica Nimeni!

Nu, acele pete existau acolo. Românii nu erau acei cavaleri „fără teamă şi prihană", ci un soi de oameni noi trăind într-o societate kaka-maka. „Împroşcatul" era, de fapt, o arătare cu degetul. Neica Nimeni punea doar degetul pe pată, doar-doar i-o zgudui pe români, doar-doar i-o face să facă ceva, orice, pentru a spăla noroiul de pe ei.

Desigur, românului nu-i place să vină acel neica Nimeni să-i spună că-i deschis la prohab..Îi vine imediat pe buze vechea zicală şi zice: „Vezi-ţi, dom'le, de bârna din propriul ochi!" (vorba fie între noi, cel ce ne trage de mînecă are cel mai adesea doar un pai...). Românul este orgolios nevoie mare, el e „fruncea", el e „buricul". E fălos şi îi place să fie lăudat, mai ales de către cei care „contează". Dar când cineva cutează să critice ceva, cum îi sare muştarul. „Ce puii mei vrea şi ăsta? Precis are ceva cu mine..."

Aşa că, dacă nu sunt alţii să ne laude, ne lăudăm singuri. Se pare că nici o ţară din lume nu are atâtea cărţi (laudative, desigur) dedicate ei însăşi, ca România. Unde alte ţări au un coş de cărţi, românii au biblioteci! Şi în timp ce în alte ţări analiştii şi istoricii scriu şi despre perioadele mai întunecate ale istoriei naţionale mai vechi sau mai noi, la români mai toate cărţile laudă. Şi nu o dată, mint sfruntat pe faţă!

Chestia cu „împroşcatul" s-a încetăţenit („întovărăşit" nu sună bine...) atât de mult, încât a devenit un mod de viaţă. A luat, de exemplu, un aspect invers, de la individ la societate. „Împroşcând" un individ, „dădeai în ţară şi popor". Daca era „membru", te trezeai criticat, dat afară de la servici... Dacă era „membrul membrelor", puteai face şi puşcărie. Cu cât individul era mai sus pe scara ierarhiei dubioase a societăţii kaka-maka, cu atât lezarea „ţării şi poporului" era percepută mai intens.

Şi de aici cuvântul a pătruns în mase. De acum, orice român se simte lezat când cineva îi spune şoptit „Mă scuzaţi, sunteţi desfăcut la prohab..." Cu atât mai mult dacă o spune public. Se simte „împroşcat cu noroi". El, cel fără de prihană, se găseşte mânjit cu noroi în faţa celorlalţi. Toată pretenţia lui de aroganţă se duce Naibii... Desigur, este desfăcut la prohab, dar nimeni (mă'nţelegi? Nici măcar neica Nimeni!) nu are dreptul să se ia de prohabul lui. Ce, el (neica Nimeni) nu are şi el oarece chestii desfăcute pe undeva?

Cum de vine „ăla" să spună că sunt corupt? Ce, la ei nu există corupţie? Să spună că sunt imoral. Imoralitatea are diferite grade şi micile mele ticăloşii nu pot fi puse alături de marile ticăloşii făcute de alţii - şi apoi, cine se crede el? Iisus Hristos? El n-are pete?

Cum de vine să-mi spună că încerc să distrug şi micile încercări de unire ale comunităţii? În primul rând, românii din comunitate nu au nici o unbră de dorinţă de unire. Apoi, cei ce vor să se unească o fac în jurul altora, nu al meu, aşa că de ce mi-ar păsa? În sfârşit, am dreptul să fac ce vreau, e democraţie, nu trebuie să dau socoteală nimănui!

Cum de vine (acelaşi sau alt) neica Nimeni să-mi spună că nu sunt patriot? Sunt un foarte bun patriot! Patria mea sunt EU! Îmi apăr interesele cu dinţii, dacă-i nevoie. Ţara mea este acolo unde îmi este MIE bine, deci eu voi fi întotdeauna foarte patriot. Dacă se apropie cineva de această „patrie" a MEA, mă fac câine de dudău! Că în România este totul de vânzare, de la rinichi la fiice şi neveste, şi până la cimitire, biserici, păduri şi plaje, este OK, indică doar adaptarea României la o societate de piaţă. Oricum, nu înţeleg ce mă priveşte pe mine...

Şi cum de vine acel (sau alt) neica Nimeni să-mi spună că în viaţă conterază şi alte lucruri decât banii, poziţia socială şi confortul material? Ce dacă Cicero a zic că „tot ce îi trebuie omului este o bibliotecă şi o grădină"? - ăla n-a trăit pe vremea noastră. Acum dau bucuros o grădină pe o sculă hiper-perfomantă, iar biblioteca o dau pe orice, că tot nu-mi trebuie... Căci am doar o viaţă de trăit!

Aşa că, în urma acestei analize, m-am hotărât să nu mai „împroşc cu noroi". Să dau, mai curând, cu apă. Poate aşa voi mai spăla din noroiul de pe noi...  

 

 (Escu, Prelegeri Neascultate,
Editia a II-a)

Nota redacţiei:

O conferinţă care nu a mai avut loc. Organizatorii, aflând tema propusă de profesor, fiind ei înşişi români, au preferat să nu se lege la cap. Au organizat în schimb un „bal" la care s-au adunat câteva zeci de români „uniţi" în aproape tot atâtea bisericuţe...

Desigur, nu a ieşit nici un ban din chestia asta, dar organizatorii acceptaseră riscul încă de la anunţarea conferinţei...