[[wysiwyg_imageupload:89:]]"Neamul românesc respiră prin sărbători", spunea Nicolae Iorga odată. Sărbătorim din nou, deci mai respirăm...

Se zice că nu aduce anul ce aduce ceasul, dar pentru ca ceasul să aducă, trebuie să munceşti ani de zile. Pentru ca să se ajungă la Decembrie 1918, unirea tuturor Românilor într-un singur stat, bietul Român a muncit şi-a murit, a sperat şi-a luptat aproape două milenii.

Nu ne vom ocupa prea mult de datele exacte şi chestiunile scrise în toate cărţile de istorie. Este destul, cred eu, să ne facem o imagine generală a epocii, în ansamblul ei. Amintim principiile wilsoniene (şi mă refer aici mai ales la dreptul de autodeterminare al popoarelor şi problema naţionalităţilor din marile imperii: Habsburgic, Ţarist şi Otoman) care se destrămau spre sfârşitul primului Război Mondial. Cea mai acută problemă naţională era considerată problema Slavilor. În Europa centrală, Slavii de aici, Cehii şi Slovacii, formau o republică sub preşedinţia lui Mazarick. Slavii din Sud, Yugo - Slavii, formau o altă unitate politică sub formă de monarhie constituţională, iar cei din răsărit erau ameninţaţi pentru moment cu revolutia bolşevică. Se ivise momentul prielnic şi pentru naţiunea noastră să-şi împlinească cea mai arzătoare dorinţă, Marea Unire, pentru care a plătit cu peste 800.000 de vieţi. Politicienii noştri, mai ales Brătianu la Paris, au fost şi ei la înălţimea aşteptărilor. Deja din 1916, duşi în America, o delegaţie condusă de Vasile Stoica încerca să îi convingă pe Americani de justeţea dorinţelor şi drepturile noastre, sau cel puţin simpatie pentru cauza românească. Românii din America şi-au adus şi ei contribuţia la intrarea României în război, peste 2000 de Români din America au trecut în Canada, înregistrându-se ca voluntari să lupte împotriva Austro-Ungariei. Canada era în război din cauza Marii Britanii. Când Statele Unite intră în război, încă alţi 6000 de voluntari români, majoritatea ardeleni şi bănăţeni, se înrolează.

Spunea şi un poet al timpului:

"La un loc tot neamu-i strâns
Într-o Mare Românie,
Veacuri lungi de jale-au plâns,
Plângem azi de bucurie"

Alba Iulia, piatra de temelie a României moderne. Simbolul suferinţei, a trăiniciei şi a biruinţei româneşti, microcosmos istoric românesc.

Oraş dac, Tharmis... orasul comandei supreme romane, Apulum - reşedinţa principilor ardeleni, apoi cea mai straşnică cetate în secolul al 18 lea din tot Ardealul. În invaziile lor, Tătarii şi Turcii au fost aici adesea opriţi în loc.

Daca din punct de vedere general Alba Iulia, Bălgradul unora, este important, din punct de vedere naţional este şi mai important. Aici a fost scaunul vechii Mitropolii române a Ardealului, pe poarta dinspre partea unde Regele nostru a primit defilarea a intrat cu mare alai Mihai Viteazul, la 1599; ca un răspuns acestei prevestiri a viitorului, aici s-a înălţat roata de schingiuire a lui Horia, mucenicul neamului; aici, în inima României a fost închis mai târziu celălalt răscolitor al sufletului românesc, Avram Iancu. Tot din vechiul cuib al strămoşilor depărtaţi s-a pronunţat unirea tuturor.Românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, la trupul slăbit de jertfe al Patriei mame. Mai apoi, tot aici s-a cântat imnul de slavă pentru înfăptuirea speranţelor atâtor generaţii, încheiere a suferinţelor adânci de atâtea veacuri şi pecetluirea pentru vecie a dreptăţii istorice" Aşa scria Ion Simionescu despre Alba Iulia.

Fiecare popor îşi are valorile şi simbolurile sale proprii. Unii au de dat câte ceva chiar şi la alţii. De la Greci s-a luat filozofia, gândirea critică şi idea democraţiei. Romanii au lăsat urme adânci în sistemul juridic şi administrativ; Evreii în etică şi morală; Englezii, cel puţin în contextul culturii vestice, ce trebuie să fie şi cum să funcţioneze un guvern (sistem parlamentar) şi aşa mai departe. Avem oare şi noi, Românii, ceva ce am putea să oferim lumii? Noi suntem cunoscuţi prin Dracula, un Ţepeş deformat; păcat că nimeni nu pomeneşte înaltul său simţ al dreptăţii. Noi, Românii, în timp ce alţii îşi clădeau palate măreţe, eram ocupaţi cu lupta pentru existenţă. "La popoarele prea chinuite de adversităţile istorice - scria Pârvan - cazul poporului nostru, se formează un fel de carapace spirituală în care sufletul se refugiază spre a se păstra intact." Eminescu a spus ca "ochiul inchis afara innauntru se desteapta..." Aşadar, se lărgesc orizonturile lăuntrice. Din moment ce energia românească creatoare n-a prea putut să se exteriorizeze, să-şi concretizeze formele pe dinafară, ea s-a conturat lăuntric.

L-am pomenit pe Horia. Numele lui adevărat era Nicola Ursu, era poreclit Horia pentru că doinea, cânta bine, adică horea. Este interesant să vedem că unul din cele mai vechi şi iubite dansuri se cheamă horă. Pe langa verbul - a hori - avem deci şi hora, cântec şi dans împreună din aceeaşi rădăcină. Se pare că Evreilor le-a plăcut hora noastră atât de mult încât au adoptat-o ca jocul lor naţional.

Să revenim dar la întrebarea noastră: avem şi noi ceva de dat? Aşa cum am menţionat deja, n-avem structuri fizice măreţe de piatră cu care să ne mândrim, de tip vestic, cu excepţia palatului lui Ceauşescu - care a încercat să-i întreacă pe toţi. Este un caz particular deosebit, o excepţie, nu o regulă în tradiţia românească. La noi a fost cu preponderenţă o civilizaţie a lemnului, încă o dovadă a tipului de vremuri pe care le-am trăit. Da, ne-au lipsit în general structurile fizice grandioase laice, avem în schimb biserici şi mânăstiri, adevărate opera de artă şi mărturie a preocupării sufleteşti. Avem "nuanţe" unice, ca albastrul de Voroneţ. Dacă n-am putut clădi mult în afară, am clădit înăuntru, îmbogăţindu-ne calităţile sufleteşti.

Pomeneam de valorile lăuntrice; ca să înţelegem mai bine, ne vom folosi de un exemplu. Să privim la două feluri de artă: arta Renaşterii, în Vest, şi pictura bizantină, ori icoana, în Răsăritul Europei. În arta Vestului, bucuria vieţii, dinamism, lume exterioară, contururi frumoase şi atrăgătoare, individualism. În arta bizantină găsim anonimat şi o degradare intenţionată a lumii, a formelor exterioare şi, ca o punte, se trece la adevărata frumuseţe, cea launtrică, calităţile sufletului.

Da! Avem şi noi ceva de dat: şi unii altora, şi lumii. Noi avem o noţiune, o concepţie care, deşi destul de greu de explicat în dicţionare, ne ajută să ne trăim vieţile în acord cu legile ei nescrise: OMENIA. Acest concept îl găsim ca substantiv - omenie, ca adjectiv - omenos, om de omenie; ca adverb - omeneşte, cât şi ca verb - a omeni! Tradus în altă limbă devine un pleonasm: încercaţi "a humane - human". Nu însă şi în româneşte, unde îl întregeşte pe om. Omenia: o mai numim şi frumuseţea cea dintâi. De ce este ce-a dintâi? Pentru că de acolo începe omul. Omul de omenie este omul om, nu omul animal. Este ceea ce ne face într-adevar oameni.

Noi am încercat să arătăm Vestului şi lumii meritele noastre politice şi istorice, mai ales că ne-am jertfit acolo, la porţile de răsărit ale Europei, luptând cu hoardele venite din stepele asiatice, să apărăm Europa şi civilizaţia. N-am prea reuşit să-i convingem pe mulţi. Cred că am atrage atenţia mult mai bine, deşi nu este uşor şi se pierde sensul iniţial, dacă ne-am traduce poeţii şi poezia noastră populară.

Trăim într-o lume în care tehnologia şi alţi "factori contemporani" erodează tot mai mult omenia. Românii ar putea să atenţioneze lumea că încă mai suntem oameni, prin omenie; că este cel mai valoros lucru pe care îl avem, singurul de fapt care ar trebui să rămână chiar şi atunci când am pierdut totul. Şi ca un testament al celor spuse până acum aş vrea să închei cu un vers cotruşian:

"Oriunde m-au purtat în viaţă vânturile,
N-am întâlnit, bătânt pământurile,
Un loc mai drag, ca tine, petec de pământ străbun,
Pe care mi-au venit la leagăn, ursitoarele,
Pe care botezatu-m-a, întâia dată-n viaţă soarele...

Pământul ţării mele cu viforele lui,
Cu munţii pan" la ceruri, cu nourii-i haihui,
Mi-a dăruit un suflet pe care-l dau oricui
C-un gust ce-n lumea-ntreagă îl are numai ea ...
O poamă pârguită abia,
În ţara mea
De arşiţă şi nea...

Din noaptea-mi multă, aspră aşa cum alta nu-i,
Din casa mea pe care-naintea nimănui
N-o-nchid şi n-o încui,
Întind o mână albă, de frate, orişicui,
Căci m-am născut să dărui, să mă dărui Oricând şi oricărui."

Gheorghe BOGDAN