La curţile dorului

La curţile dorului

 

Românului i s'ar putea învinui ca trăieşte în dor, or cu dor, şi pe bună dreptate.

Golda Meir a răspuns odată la acuzaţia adusă Evreilor, că trăiesc prea mult în istorie, în felul următor: "Noi nu trăim în istorie ci istoria trăieşte în noi". Cred că în acelaşi mod am putea răspunde şi noi, Românii: noi nu trăim în dor, ci dorul trăieşte în noi.

S-a vorbit şi se vorbeşte mult despre dor, deşi încă nu s-a ajuns la o definiţie unanim acceptată. Că nu se poate traduce în altă limba, că e un fenomen prea complex, or prea vag, fără hotare. Este totuşi ceva pozitiv în toată treaba asta; înseamnă că există ceva despre noi, Românii, ce rămâne netraductibil. Ce caută şi dorul ăsta'n lume? Cea mai frumoasă (aşa zisă) definiţie a dorului pe care am găsit-o, cel puţin până acum, este a lui Alecu Russo care, pribeag prin Italia fiind, scria: "Ferice de aceia ce nu au părăsit pragul părintesc... Ei nu au simţit durerea de a videa cum se şterge întâi plânsul despărţirei... Ei nu au simţit durere şi mai mare, cum să duce limba, de te înăduşa cuvântul ŢARĂ şi nu-l poţi spuni decât pe limbă străină!... Dar DORUL, DORUL, al doilea suflet ce au dat Dumnezeu Românului, dorul numai nu se şterge!..."

Dorul devine o dimensiune românească a existenţei, o componenţă de bază a gramaticii spirituale româneşti; nu doar ceva ce porţi în suflet, ci sufletul însuşi. Scria un alt poet român din exil:

"Străinule, tu nu vei şti nicicând
Ce strâng la piept, când inima mă doare..."

Interesant şi semnificativ pentru mine este faptul că Vasile Posteucă (doar un poet putea face asta), având un băiat şi o fată, i-a numit Doru şi respectiv, Doina. Românul, în decursul viforoasei sale istorii, şi-a cântat dorul în doină.

"Doina zic, doina suspin,
Tot cu doina mă mai ţin;
Doina cânt, doina şoptesc,
Tot cu doina vieţuiesc." (poezie populară)

Doina devine vehicolul dorului şi de obicei, ca şi copiii poetului Posteucă, îi găsim mereu împreună. Se pare ca dorul şi doina le moştenim de la Daci, fiind concepte vechi Indo - Europene. Spun aceasta pentru că mai toţi "specialiştii" consideră etimologia dor - dolore, din Latină. Curios faptul că conceptului dor se păstrează însă la extremităţile Imperiului Roman în Europa, cu ecouri în Portughezul "saudade", în Vest, si dorul, la noi, în Răsărit. De asemenea Germanii. În afara hotarelor Romei imperiale, în Nord, au în "sehnsucht" referinţe la pasiune si durere. Îl găsim deci ca concept, şi nu ca termen Latin, la extremităţi şi în afară, ca şi cum a fost forţat să-şi pără¬sească teritoriul. Lumea clasică şi, mai târziu, Vestul European, a raţionalizat conceptul, reducându-l la dorinţă. Şi ca orice fenomen complex, trecut prin reducţiune, se sterilizează, aproape că moare. Noi, Românii, netrecuţi nici prin Renaştere si nici prin Iluminism, i-am păstrat bogăţia încărcăturii spirituale, la care se adaugă magic şi mister. Cât despre doină, singura corespondenţă o găsim la cea mai veche limbă Indo-Europeană, Lituaniana, în termenul DAINA (o, daina, daina). Prea sărim să tragem totul din Latină...

Săpând mai adânc la rădăcinile spiritului românesc, s-ar putea să avem şi surprize plăcute. Dorul şi doina devin mărturii a vechimii poporului român, precum şi a triumfului istoric, că nu suntem doar o enigmă şi un miracol, ci o entitate istorică. Că la urma urmei ce altceva e dorul decât o aşteptare pentru vremi mai prielnice, o fosilă culturală a mileniului negru. Dorul implică o căutare întru împlinire, "a fi fiind", ar spune Noica, o anumită stare sufletească nostalgică, de aşteptare plină de pasiune, şi de cele mai multe ori dureroasă; ceva în curs de realizare ce implică şi un destin, atât pe plan per¬sonal cât şi al rasei. Nefiind bogat materialiceşte în istorie, Românul s-a compensat pe plan spiritual.

Se mai spune că Românul s-a născut poet... Nu s-a născut, doar, Orfeu printre Traci, fiind preluat de lumea helenistică (vezi sincretismul religios, misterele orfice premergătoare creştinismului, moartea ca înviere) şi încorporat în pantheonul grecesc? De unde predilecţia asta pentru poezie? Sensibilitatea poetică a Românului a sesizat-o cu patru secole in urmă Martin Opitz, cărturarul German din Silezia, lăsând posterităţii opera "ZIatna" sau "Despre Cumpăna Dorului".

Dorul este timpul mitic românesc (spiritual deci) aşa cum plaiul (vezi Mioriţa) este spaţiul mitic, raiul, partea noastră de cer. "Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai..."

Pervazul raiului e plaiul (ca dimensiune spaţială concretă). "O rai, cum mă bucuram, În slava ta când eram" spune o colindă veche din Moldova de Sus. Raiul este o stare paradisiacă, o nostalgie a locului originar. Acolo s-a născut dorul: pe plai. Doina evocă tocmai această stare originară pe coordonatele timp şi spaţiu, în dor şi pe plai; de aceea e dorul neconsumat, ca apa ne-ncepută: e veşnic. Dorul este istoria noastră nescrisă în documente.

"Laie Chioru- batâ-l Domnu-
El nu vede toate cele;
Ştie două din lăută:
Una-i dor şi una-i jele.

Când de dor ne zice Laie
Tremură cupa pe masă;
Când de jale ne cântă
Laie Sboară cupa pe fereastră."

Octavian Goga



"Omule, ţi-aş spune mai mult, dar e'n zadar, -
Şi-n-afară de-aceea stele răsar
Şi-mi fac semn sa tac
Şi-mi fac semn sa tac ."

Lucian Blaga



Gheorghe BOGDAN