"Cu grele răsuflete apele dorm,
Pe lanuri dorm spicele grele,
Asupra pădurii veghează de sus
Cetatea eternelor stele.
Luceafărul bolnav în lumea de'ngheţ,
Clipeşte din gene molatic,
Când dorul pribeag de pe-o creastă de ulm
Şi-l geme porumbul sălbatic...
.......
Se duce iar vântul, pribeagul drumeţ,
Sfios fâlfâind din aripă,
Din doru-i aprins, şi-n veci călător
O doină domol se'nfiripă..."
(Octavian Goga - Dimineaţa)

Pe lângă majoritatea Românilor din vetrele străbune, inclusiv din sudul Dunării, întăriţi acolo ca stânca şi care şi-au cântat doina acasă, au fost şi alţii care, vremelnic sau definitiv, de voie sau mai mult de nevoie şi-au cântat doina'n pribegie.

în decursul evului mediu, mocanii - sau oierii valahi - au acoperit un spaţiu imens care depăşeşte chiar şi teritoriul tradiţional al transhumanţei. Avem informaţii culese de diverşi istorici şi filologi români şi străini care, împreună cu date toponimice şi onomastice, ar putea ajuta să se reconstituie itinerarul drumurilor parcurse şi harta răspândirii lor. îi găsim astfel în Galiţia, Volnia şi Podolia, precum şi în Slovacia şi Polonia. în est îi întâlnim chiar şi în Crimeea, unde într-un document genovez datat la 25 aprilie 1290, găsim în forma diminutivă numele Mărioara. Avem culese date foarte importante mai ales de către Al. Philippide, Ştefan Meteş, Dumitru Găzdaru, precum şi de Gh. Brătianu, Al. Boldur, Emil Turdeanu, Iorga, Cartojan, Dragomir, Capidan, Lozovan, Popovici, Drăganu şi alţii.

în vest, prezenţa oierilor valahi se face simţită până prin Italia şi încă foarte timpuriu. Mi-a atras atenţia în special un studiu semnat de ilustrul filolog şi lingvist pribeag Dumitru Găzdaru (fost discipol al lui Philippide), cu peste cinci decenii în urmă, apărut în Argentina în revista Cuget Românesc, intitulat "Contribuţia Românilor la progresul cultural al Slavilor."

"Cine răsfoieşte colecţiile de documente medievale... în special documentele referitoare la Slavi", scrie Găzdaru, "întâlneşte la tot pasul nume personale româneşti. Unele par îndoielnice, pentru că au fost transmise scâlciat de grafia cancelariilor străine, neobişnuite cu sunetele româneşti ă şi î. Originea curat românească a unora dintre acestea se trădează fie prin sufixul onomastic -escu, pur românesc, fie prin prezenţa articolului postpus (enclitic) - ul, de asemenea caracteristic firii limbii noastre. Altele sunt mai presus de orice îndoială româneşti, ca acel faimos Singurel, descoperit în anii din urmă şi studiat într-o publicaţie filologica a Universităţii de la Roma "(D. Găzdaru. Romenii Occidentali stanziati in Italia nel medio evo, în Cultura Neolatina, Bolletino dell' Instituto di Filologia Romanza della Univ. Roma, VI - VII (1946-47), pp. 141 - 163). (Singurel)..." e un nume curat românesc, pentru că în nici o altă limbă de pe lume nu se mai întâlneşte. E numele unui cioban de-ai noştri, ajuns singurel, numai cu turma lui de oi, tocmai în nordul Italiei, prin Friuli in secolul al XII-lea. Se aciuase pe moşia unui feudal italian, intr'unul din cele 12 sate pe care acesta le poseda în Friuli de Jos, la apus de Aquileia. Murind proprietarul, sora acestuia, Ermelinda, stareţă la o mânăstire din Aquileia, dădu dispoziţii notarului să aştearnă pe latineşte un inventar de averea rămasă de la defunctul ei frate. Din fericire inventarul cuprinde amănunţit şi numele tuturor locuitorilor, un ameste de romanici cu germani şi slavi, cu indicaţia ocupaţiei şi dăjdiei pe care trebuia să o plătească feudalului. în satul Cervignano trăia acest Singurel care plătea proprietarului două baniţi de grâu, una de bob, cinci de meiu, trei găini şi treizeci de ouă pe an. Printre consătenii lui se mai găseau: Ionaş, Bonus (Bunul?), Piţul, Romanus (probabil Românul), iar în satele vecine Mărunt, Radul, Furiul, Sânge, etc. Documentul este de pe la 1180."

"Astăzi Singurel a dispărut din onomastica românească - continuă Găzdaru -. Va mai fi întrebuinţat doar ca poreclă. Pe vremuri era mai răspândit şi-l găsim atestat pe o imensă arie geografică. Singura se chema de exemplu, femeia de la care a cumpărat Ştefan cel Mare satul Radoslăveşti din ţinutul Huşilor; Sing(u)relu este un toponim la Vlahii din Pind, în regiunile prin care Macedoromânii organizaseră prin secolele XII şi XIII Mica Vlahie (Tesalia a fost Marea Vlahie - MegaloVlahia); Singur este numele a două sate, tot macedoromâne, din Rodope; Singura, ca nume de localitate în regiunea Brodnicilor, a fost semnalat de istoricul basarabean A.V.Boldur; Singureni, ca nume topic derivat de la unul onomastic. Singur, se află în Basarabia (într-un document de la 1784) şi în judeţul Vlaşca; în fine, când Ştefan, regele Serbiei, fundează mânăstirea Zica, în anii 1222-1228, documentul respectiv notează şi numele Vlahului Singurel, alături de alte nume româneşti: Bucur, Bun, Bunilă, Micu, Şarban, etc. Dacă am uni pe harta Europei toate punctele geografice unde se găsesc atestate documentar asemenea nume, ne-am putea face o idee de întinderea mare geografică a neamului nostru în secolele trecute şi de pierderile etnice pe care neamul românesc le-a suferit în special de la Slavi."

într-un document sârbesc de la 1318 dăm peste nume de persoană ca Bunişa, Ciurilă, Copil, Neagul, Oprişa, Şişca, Ursul, iar în altul din aproximativ 1348: Bălan, Budilă, Cocor, Dragul, Duşman, Fecior, Leu, Mărăcină, , Opăritul, Paţurea, Stupar, Surdul, Vladul, etc. Documentele sârbeşti amintite sunt preţioase şi pentru unele nume de locuri, tot aşa de caracteristic româneşti: Ursulovţi, Ursulovdol (Valea Ursului) în documentul de la 1318 şi Crăciunişta, Păunii, Pechiani, Petran, Prună, Sacat, Selceani, Vinişor, etc. în celălalt document din 1348. Tot româneşti sunt toponimele Sugari din insula Veglia, Iepuri şi Ijpurov din vecinătatea Zarei, numele celor doi munţi din Serbia şi Muntenegru Durmitor şi Visitor (care apar şi-n cântecele populare slave); apoi numele oraşului Smederevo ) derivat din Sâmedru, Sumedru, provenite la rândul lor din Sanctus Demetrius), numele de apă Serbolovac (derivat din numele de persoană articulat Şerbul) şi Funtura, Fintira (derivate din fântână) interesante şi prin prezenţa rotacismului care indică stabilirea pe acolo a unor grupe de Români înrudiţi dialectal cu cei din Istria.

Despre sufixul onomastic -escu se credea, mai înainte, că există numai la Dacoromâni ca patronimic şi cu un aspect, oarecum, orăşenesc şi burghez. într-un studiu publicat în 1941 în Italia, D. Găzdaru ne spune că "am cercetat cam toate colecţiile de documente privitoare la Istria, Croaţia şi Dalmaţia şi am adunat tot ce mi s-a părut românesc sub raportul onomasticii, în vederea unei lucrări mai întinse asupra Românilor occidentali. Am constatat cu această ocazie că sufixul - escu se întâlneşte ca patronimic şi la strămoşii Istroromânilor. Printre alte nume discutate atunci se află şi toponimul Odobessko, într-un document scris în limba germană referitor la istoria Uscocchilor... Nu-i nici o îndoială că numele respectiv trebuie citit Odobescu şi că românitatea sufixului probează totodată că Uscocchi la care se referă documentul, erau în oarecare măsură amestecaţi cu Românii.

Uscoc înseamnă cel care fuge, care sare, care se refugiază. Cu acest nume sunt cunoscuţi în cancelariile croate şi veneţiene di sec. XVI - XVII acele populaţii creştine amestecate ca naţionalitate, care fugeau spre Occident de groaza Turcilor. Printre ei erau foarte mulţi Vlahi. Documentele îi numesc deseori "Uscocchi aut Vallachi" iar unii erau organizaţi în cete (termen ortografiat în cancelariile austriece sub forma tscheta) sub comanda unor şefi foarte adeseori de origine românească. Un Damian Frenkol, adică Frâncul, catolicul, a fost descoperit de către Iorga în arhivele de la Graz. Aparţinea, spune Iorga, "aceluiaşi mediu din care pe la 1600 iese acel personagiu care ajunge în serviciul Porţii şi cu numele a la italiana de Gaspar Graţiani se înscăunează pe tronul Moldovei (1619-1620)" despre care am mai pomenit. Tot din ei se pare că se trage şi Mitropolitul Dosoftei. De multe ori îi identifică pe Uscoci cu Morlachii, al căror nume etnic nu este altceva decât o stâlcire fonetică veneţiană a termenului cu care Grecii îi numeau pe aceşti Vlahi după culoarea neagră a hainelor lor, ţesute din lână neagră; Mavrovlahos > Maurovlah > Morolovlah > Morolac > Morlac. Prima aşezare mai importantă a adevăraţilor Uscoci a fost într-o localitate numită Clissa.

în 1537 s-au refugiat la Segna, în regiunea cunoscută sub numele de Canale della Morlacca. Documentele din secolele XVI - XVII îi găsesc răspândiţi pe un teritoriu mai vast. Este posibil şi un adaos de Vlahi din Bosnia. în urma unui război purtat din cauza lor, Austria i-a transferat în Croaţia, mai ales la Zumberak. Arhiva Propagandei de la Roma îi cunoaşte foarte bine, pentru că Uscocii, fiind ortodocşi aşezaţi în regiuni catolice, se punea problema misionară a convertirii lor la catolicism. în documentele respective sunt consideraţi "de natione Vallachi et Morlacchi". în epoca lor de glorie militară, în cursul luptelor cu Turcii, au avut eroi cu mare faimă prin vitejia lor ca acel preot Sorich, în numele căruia unii au văzut un derivat slav din cuvântul românesc soare, adică un Popa Soare. în onomastica mai veche a acestor refugiaţi Morlaci se întâlneşte şi numele Sarebire, de origine pur românească.

"Sarebire", ne spune Găzdaru, "apare într-un document din anul 1458. Este o formă rotacizantă în loc de Sarebine, bazată, evident, pe o poreclă care ne aminteşte de unele mărturii istorice mai vechi despre Români şi despre Uscoci. Astfel Benjamin de Tudela la 1170 spunea despre Vlahii din Tesalia că au agilitatea cerbilor. Casimiro Freschot în Istoria Dalmaţiei (Bologna, 1687), explică termenul Uscocchi prin "saltatori perche, habitando fra le balze e dirupi delle montagne vicine, hanno familiare il salto e l'agilita del corpo". Paolo Sarpi scrie despre aceşti Uscoci într-un dialog italian din sec. XVII (republicat de Academia Yugoslavă în 1877): "eu am văzut pe unii dintre ei aşa de iuţi la mers că au prins un iepure din fugă, nu zic la şes ci la munte în sus". Tot aşa de colorat îi descrie şi Valvasor (Die Ehre des Hertzogthums Crain, Laybach, 1689): "fug aşa de iute încât nici un cal nemţesc nu-i întrece".

Singur, singur, singurel,
Singurel şi sprintenel ...

am putea adăuga noi. Unul din episcopii acestor Uscoci a fost consacrat la Iaşi în 1663, însă întors la ai săi a fost determinat prin fel de fel de presiuni să facă profesiune de credinţă catolică. Amintirea acestor Vlahi trăitori prin Croaţia se păstrează şi astăzi în toponimul Vlăşculiţa din Zagreb.
Cei din Istria au fost denumiţi de populaţiile vecine Cici sau Ciribiri. Ei pe ei însăşi se numeau Rumări (Irineo della Croce, 1698).

Treptat, din cauza răspândirii lor printre populaţiile slave şi-au pierdut naţionalitatea, iar numele de Vlah şi morlac, cu vremea, a început să însemne păstor, ocupaţia lor de bază. Cea mai veche atestare a transformării semantice Vlah - păstor, se află la scriitoarea bizantină Ana Comnena. Până şi cuvântul romanus (român) a ajuns echivalent aceluia de păstor. Astfel în limba albaneză ramar (derivat din romanus) înseamnă cioban, ţăran. în Trapezunt, romana are sens de ciobăniţă. Caşul valah este atât de vestit în Balcani încât devine monedă de schimb (vezi Miclosich, Puşcariu, Jirecek); stau mărturie sumedenie de documente raguzane si venetiene. Până şi leafa era socotită în caşi valahi. Fenomenul acesta comercial prezintă şi un fenomen filologic, lămurind şi mai bine originea semantică a unor termeni financiari ca pecuniar şi capital. în societatea omenească străveche averea principală o constituiau vitele (animalele) şi deci capitalul cuiva era constituit din atâtea capete de vite. La Latini, cuvântul pecus, care însemna oaie, stă la baza termenului pecunia (şi pecuniar) cu sensul de bani. O schimbare semantică paralelă a suferit termenul marhă - marfă, care la început însemna vită şi mai apoi marfă, pentru că că cele dintâi mărfuri au fost vitele.

Se ştie destul de puţin şi despre vremurile mai bune a relaţiile Românilor cu Ruşii. Pe la mijlocul veacului al XVIII -lea, când Habsburgii încercau prin toate mijloacele să-i convertească pe Românii din Ardeal şi Banat la catolicism, mii de Români au plecat în Rusia ţaristă. în anii 1751-1752, Ecaterina cea Mare a Rusiei le oferă Românilor din Banat pământuri imense între Kiev şi Odsatz, unde ei întemeiaseră peste 40 de sate şi oraşe, fiind scutiţi de multe taxe şi beneficiind de anumite privilegii. Ei şi-au numit noile sate după numele satelor pe care le-au lăsat în urmă: Şiria, Cuvin, Ineu, Pecica, Nădlac, Şemlac, Şoimoş, Mandruloc. Românii, în schimb, au consimţit să formeze patru regimente de cavalerie şi patru regimente de infanterie, de către 400 de soldaţi fiecare. Trei din aceste regimente au luptat cot la cot cu Ruşii în războiul de 7 ani (1756 - 1763) sub comandanţii lor proprii, care au fost numiţi generali în armata rusă. Românii au luptat atât de bine şi i-au impresionat pe Ruşi atât de mult încât împarateasa Ecaterina a trimis un colonel, Gabriel Vaida, în Ardeal, să ducă mai mulţi Români acolo.

Calea emigrării în Rusia a deschis-o Dimitrie Cantemir. El a fost Primiul Ministru al lui Petru cel Mare, iar fiul său Antioh, ambasador şi considerat de Rusi ca primul lor poet modern. Asta se întâmpla când Moldova nu avea graniţă directă cu Imperiul Ţarist. Au urmat alte valuri de emigranţi români din mai toate provinciile româneşti, inclusiv Valahia. în Rusia, ei şi-au construit şcolile şi bisericile lor, îşi tipăreau cărţile propriile şi îşi alegeau judecătorii şi magistraţii lor. Unii istorici straini considera aceasta o incercare de slabire a Austriei si mai ales al Turciei, sub pretextul obladuirii populatiilor ortodoxe. Rusia visa de mult la Constantinopol... Sa nu uitam ca tot acum Grecii de asemenea se infiltreaza in Rusia, culminand cu generatia Heteriei (Eteria) - Ipsilante, Rigas - si stimuland ideea de independenta a Romanilor- Tudor Vladimirescu de pilda.

în afara acestora, mulţi oieri au plecat cu turmele lor în Rusia, mai ales din mărginimea Sibiului. Majoritatea erau din Săcel, Cacova, Sibiel, Vale, Sălişte, Galeş, Tilişca, Rod, Poiana, Răşinari, Poiana Sărată, etc. Ei s-au stabilit prin Eupatoria, Carassubasar, Simferopol, Yalta, Livadia şi Sevastopol. De aici, unii dintre ei şi-au mânat turmele până pe coasta Mării de Azov la Ecaterinodar, Melitopol şi Mariopol, în districtul Molajna. Alţii au mers în direcţia Mării Caspice, la Baku, Batum şi Tiflis. îi găsim la Cerkask, Taganrog şi Rostov, pe Don şi pe Volga. în oraşul Zimonovnik, Oprea Lupaş din Cacova era proprietarul câtorva case cu două etaje şi a multor alte clădiri. în gubernia Saman, în oraşul Bugurussian, Petru Smoală din Sălişte era proprietarul unor bogate şi foarte largi întinderi de pământ. în oraşul Dubasar, foşti ciobani din mărginimea Sibiului, foarte gospodari, devin fruntaşii locului şi cetăţeni de vază.

Unii mărgineni nu s-au oprit însă doar în Rusia europeană ci au mers până in Siberia cu turme cu tot. în Omsk, de pildă, Ion Ribu din Rod şi Nicolae Oancea din Sălişte aveau averi immense (pământ). împreună cu aceştia mai era acolo Dumitru Miclăuş din Tilişca şi Gheorghe Taban din Cacova. Alţi mărgineni şi-au manat turmele până în Irkutsk, unde le-au vândut, continuând spre Vladivostok. De acolo, prin Japonia, au venit în America, unde, în statele vestice, cum ar fi Montana, şi-au cumpărat din nou oi, încercându-şi norocul cu vechea lor profesiune. Mai traiau in generatia precedenta a exilului veterani care povesteau despre faptele extraordinare ale temerarilor margineni.
Nu putem încheia fără a-l pomeni pe Spătarul Nicolae Milescu, poreclit Cârnul, care-a murit printre străini acum aproape 300 de ani, "una dintre figurile cele mai pitoreşti ale culturii noastre din veacul al XVII-lea şi, în acelaşi timp, a unuia dintre marii pribegi ai neamului românesc, cel din toate vremile încercat de Dumnezeu cu năpasta necesară a pribegiei", cum îl descrie N. I. Herescu.

Gramaticul pribeag roman şi-a găsit istoricii printre alţi cărturari români pribegi sau printre învaţaţi străini. Cercetând arhivele Vaticanului şi biblitecile romane, cu peste 50 de ani în urmă Mile Lefter a scris o monografie a lui Milescu, de fapt teză de doctorat la Institutul Oriental Pontifical, nepublicată în întregime, din moment ce operele pribegilor au şi ele, în deobşte, destin pribeag. Studiul lui E. D. Tape, rezultatele cercetărilor în arhivele britanice, aduce o anexă cu patru scrisori ale ambasadorului englez la Constantinopol, în care este menţionat şi Spătarul Milescu. Se confirmă printre altele că nasul său a fost tăiat de domnitorul Ştefănită Lupu, cum a scris Neculce, şi nu de Alexandru Iliaş cum a crezut Iorga şi Panaitescu. Laetiţia Turdeanu - Cartojan însă, tot în arhivele britanice, mai precis la Biblioteca Bodleiană de la Oxford, a descoperit cinci pagini scrise de mâna lui Milescu, dintre care două scrise în româneşte. Aflăm deci că Spătarul era la Constantinopol cu doi ani mai devreme decât se credea până acum, precum şi că era prieten cu un preot Anglican care era şi autor de opere istorice şi religioase, Thomas Smith. Ceea ce reprezintă pentru noi interesul cel mai mare, este, la sfârşitul acestor pagini autografe, o notiţă (în greceşte), care sună astfel: "scris la Constantinopole, în anul de la Mântuitorul 1669, în luna Decembrie, cu mâna mea, a lui Nicolae Spătarul Moldovalahul..."

Singurei şi noi, ca şi spătarul "moldovalah", ca şi oierul din mărginime sau Vlahul medieval, ne cântăm doina, cea care ne mângâie vremelnicia sufletelor noastre pribege şi care ne îmblânzeşte aşteptarea în drumul neînsemnat pe nici o hartă al dorului de- acasă!
 

Gheorghe Bogdan