Micile infirmităţi ale oamenilor mari
Protagonişti: Thomas Mann (50 de ani de la moarte) Elias Canetti (100 de ani de la naştere) Robert Musil; Arthur Koesler Când şi-a luat inima în dinţi şi i-a scris lui Thomas Mann, tânărul solicitant nu se aşteptase să primească un răspuns prompt şi să fie chiar invitat la o întrevedere în Elvetia, lângă Zürich, unde se refugiase autorul lui Tonio Kröger . Era pregătit sufleteşte pentru un refuz, ştia că marele om era asaltat de admiratori, că dispune de puţin timp liber şi că suportă greu condiţia de emigrant. Fusese prevenit că T.M. îsi păstra cu îndărătnicire, şi între străini, un ritm de existenţă fixat din anii de debut, efortul creaţiei şi recreerea se succedau conform unei ordini, improvizaţia nu era agreată. La dificultăţile întâlnirii pe care le prevedea se adăuga timiditatea maladivă a solicitantului. Câteva luni mai târziu, în anul 1938, Arthur Köstler, tânărul cu pricina, va obţine şansa unei convorbiri în doi cu Sigmund Freud, acum octogenar, subrezit fiziceşte, stângaci, anxios în exil, după ce fusese şi el silit să-si abandoneze biviuacul de lucru şi de trai. Acolo rămăsese vestita casă din Viena unde o inscripţie anunţa că a compus Traumdeutung (Interpretarea viselor). Lui A.K. îi va fi ciudă că, inhibat de sfială, va rata comunicarea ce va aluneca în banal şi derizoriu. Ce ghinion! Pe T.M. îl venera, citise pe nerăsuflate. Casa Buddenbrook şi Muntele vrăjit , fusese uluit, de culmile atinse în înţelegerea tipologiilor, în inventivitatea fabulaţiei, în miza discursului narativ. Faţă în faţă cu marele om, tatonând sfera de sus a creaţiei, s-a simţit invadat de acelaşi simţământ de crispare, nu putea decât să se bâlbâie, să mormăie ceva nedesluşit. Încercase să lege o discuţie cât de cât cu miez cu cel care recunoscuse simplu, fără ostentaţie, ca unde se află el se găseşte şi cultura germană. Nu trufia îl călăuzea, ci conştiinţa unei filiaţii pe care o reprezenta ca naufragiat valid după pângărirea efectuată de barbari. El însuşi, T.M. cunoştea mai exact decât ceilalţi slabiciunea sa. Era un ins sedentar, cu tabieturi, iubitor de tihnă şi singurătate, cultivând lectura, contemplarea. Smuls din colivia sa nu putea nega că e vulnerabil. Tocmai el fusese constrâns să preia povara de a conduce o opoziţie spirituală în faţa brutalităţii, fusese desemnat să-l înfrunte pe teribilul despot. Cum s-a ajuns la această reducere la elementar, Artistul şi Tiranul la antipozi, fără intermediari? Exerciţii cu spada Să coboare în arenă, să folosească pana ca o armă, să se expună în acest fel batjocurii şi trivialităţii, mijloace din arsenalul duşmanului – pentru această încrâncenare nu avea vocaţie. Ea va deveni însă a doua natură. Nu trecuseră decât puţini ani de când a fost distins cu Premiul Nobel (1929) şi întronat ca succesor al corifeilor Goethe, Schiller, Nietzsche, Hölderlin. În Aula Universităţii din München (12.04.1934) prezentase prelegerea « Leiden und Grösse Richard Wagners » (Suferinţele şi grandoarea lui Richard Wagner). De curând Hitler se instalase la cârma Reichului şi dezlănţuise şi în cultură represiunea. Rădăcinile lui T.M. erau înfipte în tradiţia binelui şi frumosului, el respingea organic cultul rasei, retorica superiorităţii ariene. În pofida imensei reputaţii nu fusese menajat, ci smuls de pe piedestal, tratat drept o sperietoare, un trădător al naţiunii, un agent al decadenţei şi cosmopolitismului. În pas de galop i s-au retras privilegiile, a fost anulat titlul de Doctor Honoris Causa în filosofie, a fost preparat actul de Ausbürgerung (abrogarea cetăţeniei). După primele runde ale încăierării, T.M. nu se dezmeticise total, n-a putut să-şi imagineze cum poate fi el alungat din propria patrie, somat să fugă ca un câine prigonit. Cum s-a putut renunţa la el după ce a adus ţării atâta glorie ? Ezitând să constate trista evidenţă, şi-a trimis copii, Klaus şi Erika, să inspecteze situaţia la München, să salveze ce se putea lua din fostul domiciliu, să sorteze maldărul de manuscrise, documentele depozitate. A căpătat de la curierii ad- hoc un raport alarmant, că nu mai există o cale de întoarcere, că trebuie să îndure ipostaza de proscris, să hoinărească de aci înainte cu cortul, sa fie hărţuit ca o pradă de vânat. Ceea ce i-a scos din sărite printre altele pe ideologii grandomanei naziste a fost intuiţia lui T.M. care declarase că urâtul nu e separat de frumos, că răul nu e străin de bine, că în Wagner, de pildă, convieţuieşte sublimul şi nelegiuitul. De aceea spiritele excepţionale Luther, Hegel, Nietzsche purtau în formula lor şi o sămânţa a bolii, a maleficului, o perversitate a iadului. Până şi Goethe “era prea mare pentru a fi numai bun”. Dintr-o astfel de perspectiva se năruia exaltarea mitologiei hitleriste. “Nu cred că Cezar ar fi devenit Cezar fără debilitatea lui şi fără crizele de epilepsie” , a consemnat T.M.. Lui nu-i displăcea să irite minţile închistate, încremenite în dogmă. Era retezată dintr-o dată înfumurarea unei arte care elimina ambiguitatea, dilema modernă şi întreţinea cultul corpului sănătos, un echilibru rudimentar, fără substanţă. Ce probă de vitalitate oferă naţional-socialismul când stăpânul la care se închina, “era un plebeu turbat şi agramat “, “un escroc al forţei?” Sunt citate din cunoscutul pamflet Fratele Hitler (1938), prin care T.M. l-a surclasat pe adversarul penibil pe plan intelectual. O surprinzătoare evoluţie! Alcătuia acest sarcastic eseu un novice în arta încăierării cu cuvintele, un cugetător care în vremea celui dintâi război mondial se profilase ca un campion al conservatorismului (Consideraţiile unui apolitic). În acel text susţinuse ideea evadării din tumult, în favoarea seninei indiferenţe, erau gândurile unui nostalgic al elitei, ale unui reacţionar. Precizez că în perioada în care se petrece întâlnirea cu A.K., adică în toamna anului 1937, scriitorului nu i se atribuise încă funcţia de şef al rezistenţei intelectuale. Protagoniştii lagărului antifascist erau împrăstiaţi, nu se coagulase deocamdată o unitate a împotrivirii, faptul că erau exilaţi stânjenea sforţările de solidarizare. Din acest motiv în relatarea ulterioară a lui A.K., când în autobiografia sa se va opri asupra episodului, va destăinui că tema angajării politice n-a avut întâíetate în schimbul de păreri. Omiterea subiectului iscă azi nedumeriri. Şi tânărul A.K. fusese confruntat cu ispita revoluţiei, sosise la întâlnirea cu T.M. cu o experienţă pe frontul de luptă, parcursese faze de extremă implicare. T.M. fusese impresionat de martiriul pe care îl traversase junele oaspete. La vârsta sa, nu mult peste adolescenţă, acesta cutreierase planeta în lung şi lat, verificase pe propria piele diferite forme ale răzmeriţei. Se raliase partidului comunist, încrezător în utopia dreptăţii şi a prefacerilor radicale. A dezertat după ce a asistat în anii războiului civil din Spania la înveninarea atmosferei pe baricada republicană, unde trimişii aparatului de la Kremlin se îndeletniceau cu intrigi, denunţuri, defăimări contra tovarăşilor de bătălie. Procesele de la Moscova (1936) l-au consternat, n-a priceput iniţial de ce vechii partizani ai lui Lenin s-au lăsat cuprinşi de o patimă a autoacuzării, recunoscând crime şi trădări care nu erau plauzibile. Cu toate că era corespondent de război, prin urmare protejat de un cod internaţional cu privire la presă, A.K. fussese azvârlit în temniţă de Franco şi condamnat la moarte. Ca prin minune se ivise mântuirea, graţie unui protest semnat de cărturari de vază europeni. Informat de tribulaţiile tânărului A.K., autorul “Muntelui vrăjit” reţinuse în special un amănunt, pe care i-l comunicase în epistolă expeditorul. Alături de expresia de admiraţie, solicitantul mai amintea că în carceră evocase câteva pagini din Casa Buddenbrook care l-au îmbărbătat. Thomas, fratele mai mare, senatorul, aproape de 50 de ani trăieşte o revelaţie. E năpădit subit de spaima morţii şi se linişteşte aducându-şi aminte de un eseu conceput de Schopenhauer. L-a consolat teza filozofului că decesul nu e un sfârşit, o încheiere a unei zbateri, ci mai mult trecerea spre altceva. Închis în cuşcă, captiv al puşcăriei, A.K. i-a purtat recunoştinţă lui T.M. pentru sfatul transmis indirect. O plimbare prin parc De obicei distant, impenetrabil, scriitorul l-a întâmpinat pe A.K. cu o scurtă confesiune intimă. Era o coincidenţă: se anunţase poştaşul care aducea mesajul când T.M. cufundat în scaunul pliant în grădină, răsfoia volumul lui Schopenhauer pe care nu-l mai deschisese de peste 40 de ani. A.K. fusese avizat, cum am menţionat, că în pribegie scriitorul transplantase peste tot un ritual din juneţe cu ore pentru masă, somn, lectură, corespondenţă, creaţie. Cineva din afară care ar fi ştiut cât de metodic aplica T.M. reţeta lui de disciplină ar fi fost tentat să pună la îndoială doza de emoţie şi sensibilitate investită în cazna scrisului. Totuşi, paradoxal, prindea contur o şcoală a inspiraţiei care e înteţită prin repartizarea efortului. Procedând cu rigoare, T.M. se învăţase să nu taie zborul fanteziei spre înălţime. Pe A.K. îl convocase să-l însoţească prin promenada prin parc, înainte de masa de prânz, conform cutumei. Descins în grabă la locul stabilit, cu mult înainte de cum se perfectase, A.K. n-a îndrăznit să modifice programul, a amânat momentul de prezentare, ca să nu-l supere pe amfitrion. Chiar dacă vizitatorul nu pomeneşte detaliul respectiv putem bănui că alături de severul şi distinsul domn cu baston zburda pe alei şi câinele descris în mai multe nuvele. Atent să-şi coordoneze paşii după cadenţa lui T.M., cu înceată înaintare, fără precipitări, l-a îndemnat pe maestru să vorbească, intervenind mai de grabă monosilabic. Întors din plimbare, A.K. s-a trezit invitat de Katia, soţia scriitorului, i se cerea să rămână şi la masa de prânz. Cum el se încadrase în tipica ipostază de solicitant, nu voia să tulbure obiceiurile gazdelor. T.M. fusese gata să sacrifice siesta pentru a întreţine contactul cu noile generaţii. În realitate oaspetele a declarat ipocrit că trebuie să se grăbească să nu piardă legătura cu trenul. Formulând acest pretext nu dorea numai să-l menajeze pe amfitrion. Făcând un bilanţ în sinea lui, el a fost decepţionat de întâlnire. N-a putut desprinde din dialog nimic consistent. O singură sclipire de spirit a întrerupt monotonia. După ce a ascultat explicaţiile lui T.M. despre capriciile inspiraţiei, pe care acesta le-a ilustrat cu experimentele sale de documentare pentru Iosif şi fraţii săi, musafirul a vrut să contribuie cu folos la discuţie. El i-a recomandat gazdei un titlu de carte care ar fi putut completa bibliografia. Nu, l-a contrazis T.M., pe neaşteptate vioi şi dinamic. E greşit să te informezi până la epuizare, să bifezi toate sursele, să umpli spaţiul până la saţietate. I-a mărturisit politicos că nu poate utiliza sugestia, pentru care îi mulţumeşte. De ce? Tocmai fiindcă e dăunător să fii supraaprovizionat, survine riscul că materia se sufocă, nu se mai poate etala slobodă, imprevizibil. În rest, oricât şi-a stors memoria, A.K. nu a mai putut culege în recapitulare alte observaţii demne de reproducere. Cu toate acestea conversaţia s-a derulat nerigid, abordându-se mai multe subiecte. O anume pată în tablou l-a surprins. Îl acompaniase mai multe ceasuri, totuşi T.M. nu dăduse semne la urma urmei că înregistrase efectiv prezenţa lui, nu l-a întrebat cum îşi duce existenţa, la ce lucrează, care sunt ultimele lecturi şi busola de care e ghidat. Cum ar fi putut interpreta dezinteresul cu care era primit? A.K. nu era exagerat de susceptibil, nu credea că dezinteresul marelui scriitor ar fi un efect al lipsei de importanţă pe care o degaja persoana lui. Oaspetele a evitat o pistă falsă pentru că a intuit natura unilateralităţii la T.M. Când vorbea cu cineva, scriitorul era absorbit aproape permanent de propria persoană, recepţiona ce se petrece în exterior numai ca o oglindă a frământărilor sale. În afară de curtoazia care nu i se putea contesta , T.M. era captivul unui egocentrism, pe care nu-l aprecia însă ca atare. Dacă ar fi văzut cu aceeaşi limpezime şi luciditate cu care judeca epoca şi peisajele – propriul defect - probabil că ar fi năzuit să se controleze. A.K. n-a putut alunga senzaţia că T.M. îl utilizează ca pe un instrument, că spusele sale erau menite să fie auzite de posteritate. Căuta un receptacol ca să nu se piardă nici o nuanţă din mesajele adresate viitorului. Ajunsese la convingerea că tot ce gândeşte , ce simte, ce zice, merită o transcripţie de zi cu zi, că urmaşii vor fi curioşi să strângă cât mai multe din meditaţiile sale. Se compara voalat cu Goethe. Ca şi acesta construise o opera uriaşă, avansase pe cărări virgine, nu mai avea cu cine să schimbe experienţa câştigată, dar era dispus să transmită mai departe ceea ce luase în stăpânire. De aceea s-a repetat în decursul întâlnirii din Elveţia aluzia la meritele lui Eckermann, confidentul credincios care s-a mulţumit să fie un satelit. Fără să i se facă direct propunerea T.M. i-a dat de înţeles lui A.K. că l-ar dori în funcţia de nou Eckermann. Întâmplări care nu s-au povestit Fără falsă modestie, A.K. a regretat că nu i-a putut împărtăşi scriitorului, pe care-l preţuia, în mod deosebit concluziile unor zvârcoliri ale sale, care ar fi obţinut mai mult relief comentate tocmai de T.M. Lepădând neîncrederea de sine, ar fi avut multe de spus. Nu era doar gazetar, corespondent de război, compusese şi câteva eseuri şi chiar un roman în care istorisea aventurile lui Spartacus şi vitejia gladiatorilor. Ce l-ar fi captat probabil pe scriitor ar fi fost ruptura biografică, cum a trecut el de la adeziunea înflăcărată la revoluţie până la decepţie şi întoarcerea armelor. El aspira să dea în vileag o macabră înscenare. Dezgustul pe care-l căpătase faţă de credinţa în utopie era cu atât mai adânc cu cât nu-şi mai putea reprima pornirea faţă de sine. Se înşelase amarnic. Cum a putut intra în cursă ? Ca material documentar folosea protocoalelel de la procesele din Moscova şi experienţa lui din Spania unde s-a ciocnit cu intrigile şi cu tehnica de supraveghere şi denunţare utilizată de comunişti. A.K. îi cunoscuse personal pe unii din acuzaţii din Rusia care erau dispuşi să recunoască fărădelegi imposibil de crezut. El lucra in tăcere la un roman fulminant. Sonnenfinsternis (Eclipsa de soare – 1940), în franceză le Zéro et l’Infini. Era un pionier într-o literatură a dezvăluirilor care va marca secolul. Descria mecanica angajării, sclavia unor intelectuali, propaganda legată de infailibilitatea partidului, teoria că propria personalitate trebuie total subordonată cauzei. Personajul central Rubaşov, fusese calchiat pe trăsăturile lui Buharin, adeptul preferat de Lenin care a intrat în moara lui Stalin şi a fost desfigurat. Era o treaptă nouă în logica servirii unei ideologii, o idee care ar justifica omorul unor inocenţi linie deschisă de Dostoievski prin drama lui Raskolnikov în Crimă şi pedeapsă. Deţinând aceste elemente, n-a discutat cu T.M. despre eşecul revoluţiei, îi ardeau buzele să-l consulte cu privire la psihologia abisului, deşi ştia că interlocutorul său vine de pe o altă spirală a cugetului. I-ar fi putut nara o poveste grotescă, în care ridicolul se îmbina cu tragicul. I-ar fi arătat cum se instituie dependenţa faţă de rău , perorându-se despre virtuţile binelui. În numele adevărului şi al dreptăţii se practica tortura cea mai grosolană (întemniţatul era forţat să stea în picioare, sub o lumină orbitoare, continuu supravegheat şi ţintă a unor insulte). Ceea ce era nou şi oribil era ca atât acuzatul cât şi torţionarul, la fel ca anchetatorul sau judecătorul era convins că totul e o minciună, ei o repetau însă până la exasperare, jucând un rol într-o piesă sinistră. Ancheta n-avea nici un sens căci adevărul fabricat într-o noapte era stabilit de dinainte, uneori modificat în noaptea următoare până coincidea cu verdictul convenabil puterii bolşevice. Era produsul unei perversiuni care fusese imposibil de anticipat. Aşadar A.K. s-a eschivat, ba mai mult s-a scuzat că trebuie să plece şi a întrerupt vizita. După ce şi-a sedimentat impresiile despre întâlnire care nu erau deloc confortabile, nu şi-a modificat preţuirea faţă de marele romancier. Prin vederea lui în carne şi oase i s-au întărit însă unele alergii de cititor. Epica lui T.M. e masivă şi simetrică, conchidea el, pretutindeni domneşte un imperativ al echilibrului. Tot ce clatină angrenajul va fi împins în lături, o viziune a întregului nu permite dislocarea. A.K. asocia acum această caracterizare cu o răceală de gheaţă, nimic nu scăpa controlului, de sus privirea impunea armonie şi seninătate. Asupra coborârii spre concret, spre vulg, A.K. o califica : “Olimpysche Herablassung”(condescedenţă olimpiană). În contrast, el invoca umanitarismul lui Dostoievski, compasiunea pentru sărmani şi obidiţi, apelul la altruism. Nu neg că la autorul Casei Buddenbrook prevalează o artă a măsurii, că el nu lasă hăţurile din mână, că tot ce povesteşte e scăldat în ironie. Dar ideea că absentează îndurarea “Das Fehler der Barmherzigkeit”, că nu există milă mi se pare o prejudecată. T.M. nu se abate de la canonul discreţiei şi al ordinei, convulsiile sunt însă strălucit sugerate, romanul nu e deloc mărturia unui spectator impasibil. T.M. este un analist al dereglării pe planul sentimentului, dar participă la evenimente cu o formă de solidaritate abia disimulată. Recent fost publicată în “Frankfurter Allgemeine Zeitung” (6.08.2005), o pagină în care câţíva tineri prozatori germani au acceptat să completeze un chestionar cu referire la T.M. şi au optat pentru un personaj episodic din opera lui. Aceasta era tema anchetei. Daniel Kehlmann alege o figură periferică din Iosif şi fraţii săi, ciclu pe care îl încheiase scriitorul în preajma întrevederii cu A.K. Ce semnificaţie are în ţesătura narativă batrânul Mont-Kaw, un administrator la curtea lui Potiphar? întreabă comentatorul. Fiindcă suferă de insomnie, bătrânul îl imploră pe Iosif să-l ajute să adoarmă. Tânărul pripăşit la curte şi-a făurit o reputaţie de vraci, se serveşte de hipnoză şi cu o voce monotonă îl sustrage pe pacient din necazurile zilei, îl transportă pe aripile născocirilor. Drept recompensă, acesta îi înlesneşte terapeutului amator parvenirea printre argaţi până la stagiul de adjunct de majordom. În afară de farmecele scufundării în somn, Iosif îi inoculează şi unele precepte de existenţă. Odihna nocturnă nu e o îndatorire, îi zice el, ci o condiţie a higienei corporale şi mentale, o binecuvântare a cerului. Bătrânul se lasă manipulat, e fericit că a devenit un obiect al amăgirii, că beneficiază de tangenţa cu o altă lume. În ultima noapte tratamentul se repetă, se presimte însă un deznodământ. Daniel Kehlmann notează că un om trist moare în timp ce un altul, pe jumătate sol al zeilor, pe jumătate traficant al vorbelor (Hochstapler) mânuieşte un arsenal de leacuri ca să înlăture frica şi deznădejdea. Comentatorul din “FAZ” îi dă indirect o replică lui A.K. sugerând că o combustie gigantă ţâşneşte la T.M. dintr-o păţanie oarecare. Pentru a se descifra cât e permeabil scriitorul la compătimirea umană trebuie plecat de la ideea că el o mută în tiparele canonului său epic. Daniel Kehlmann situează paginile despre visul lui Mont-Kaw lângă textele lui Jean-Paul dedicate stingerii din viaţă a lui Iisus sau efuziunile lirice în proza lui Goethe. Un ins tăcut, umil, cu pungi sub ochi, efect al lacrimilor şi cu rinichii infectaţi are un puseu de melancolie şi agonizează. E o căutare a luminii în tunel o tânjire după destindere şi graţie. Acest episod e aşadar un pisc al literaturii germane. Opinia că T.M. e doar exterior strălucit, un virtuos al declamaţiei narative nu e valabilă pentru că se bizuie pe insinuarea că scriitorul nu tresare la suferinţă şi că simulează doar ataşamentul. Aproape de moarte Aş putea adăuga la episodul din Iosif şi fraţii săi şi alte file unde e descrisă anxietatea în fata ameninţării fatale. Am pomenit în treacăt panica pe care o resimte senatorul Thomas Buddenbrook, pândit de un deznodământ care sparge ramele unei abordări raţionale. Din jurnal şi din corespondenţa lui T.M. desprindem bănuiala că de un blestem ar suferi clanul Mann. El e colindat de strigoii bolii şi ai disoluţiei. Revine aceeaşi momeală: iluzia ca se pot arunca în braţele voioşiei, ale muzicii în acordurile lui Wagner, ale boemei. O soră, Carla, animată de cutezanţa descrisă în cărţile celor doi fraţi, a vrut să facă în viaţă la fel. Venind în vecinătatea flacărei a ars. Enigma sinuciderii ei îl urmăreşte pe T.M.. El demontează mai târziu impasul Clarei, care se considera o comediantă, nu avea însă în fond vocaţia teatrului. Totodată nu mai poate aluneca în prozaic şi mediocru. Nici în amor nu izbuteşte să împace năzuinţa de a ieşi din convenţie cu inaptitudinea de a se împotrivi la presiunea mediului. Diagnoza lui T.M. e exactă, necruţătoare dar şi după decenii se observă că el e năpădit şi de durere. Pendularea între observaţia albă, care reprimă parţialitatea şi zvâcnirea de seismograf suprasensibil caracterizează arta lui T.M. Dreptul la ambivalenţă psihologică şi estetică îl apără neobosit. Nu lipsesc notele stridente. Carlei îi reproşează că a lovit poate fără să vrea în legământul pe care se sprijină familia lor, temelia ei de conservare. Aceeaşi imputare îl va mistui pe Klaus Mann, odrasla rebelă, cu veleităţi de scriitor, prin urmare rival al tatălui. Ce-l preocupă pe el ? ” Este îngrozitor că în familia noastră toate au fost formulate înainte” sau “sunt tratat ca un fiu”. Luând droguri, îmbătându-se, înglodat în datorii, Klaus e învinovăţit că strică renumele marelui om. Nu se ştia atunci că şi tatăl atotputernic, de neatins e un om plăpând, infirm, ipohondru, stângaci în cotidian. Abia după publicarea jurnalului postmortem s-a descoperit cât de vătămătoare era pentru el bisexualitatea. Ca soţ, T.M. îşi îndeplinea obligaţiile, era capul unei familii numeroase (5 copii), de care se ocupa însă Katia, scriitorul nu trebuia incomodat, întreaga casă se orienta după tabieturile marelui om. Prezenţa lui difuza teama şi stima rece. Calitatea ironiei în proza lui T.M. e scoasă în relief de majoritatea exegeţilor. Ce nu i se concede însă este evaluarea obiectivă a propriei prezenţe, scutită în descrieri de grave beteşuguri. Unul dintre analiştii plini de simpatie ca Walter Jens, care a editat împreună cu nevasta lui scrierile cu adresă biografică, trage concluzia că în operă ironia crudă şi usturătoare se opreste la porţile egoului. Ca un deficit, profesorul de retorică semnalează incapacitatea lui T.M. de a fi autoironic. Îmi îngădui să afirm cu toată decenţa că respectabilul om de litere greşeşte, că se împotmoleşte la suprafaţa lucrurilor. La o examinare mai atentă reiese că în pânza epică instinctul realist nu face ocoluri şi propriile opacităţi şi deraieri sunt persiflate chiar dacă nu ţipător. Să ne gândim la vicisitudinile eroilor din romane şi nuvele, cei mai mulţi o proiecţie a propriului itinerar. T.M. nu poate să nu fie caustic, el zâmbeşte mereu maliţios şi nu admite în ruptul capului să pretindă pentru el în naraţiune un regim preferenţial. Cu atât mai eclatant se spovedeşte în jurnal unde apare stinghereala în traiul conjugal deoarece e conştient că nu se poate dărui integral sentimentului, că nu e la înălţimea misiunii de bărbat. Nu e bun pentru rânduiala casnică şi paternă. În însemnările zilnice discută despre trebuinţe viscerale, despre înclinaţiile pederaste. Cade un văl, şi criticii profitând de destăinuirile sale, s-au încumetat să privească din altă perspectiva Moartea la Veneţia. Transpare evident o legătură între frumosul Tadzio, care exercită o seducţie la care nu se poate opune şi junii chelneri din jurnal, cu trupuri de efebi, fascinanţi în virilitatea lor, fie ea nedescotorisită de vulgaritate. Daca nu subscriu la obiecţia că T.M. n-ar fi în apele sale când foloseşte autoironia, un aspect îmi apare totuşi deficitar. Cum se poate justifica un lapsus în comportarea scriitorului? Nu iau în dezbatere opera pe care o socotesc deasupra contestaţiei. De ce a consumat el însă atâta energie pentru difuzarea şi agitaţia în jurul ei ? Şi alţi mari creatori s-au concentrat asupra autoreclamei, au tânjit după succesul literar. Stăruinţa depusă fără jenă, până la ridicol contravine însă delicateţei şi enormei sensibilităţi. Cine şi-ar fi putut închipui că Proust sau Céline, temperamente atât de diferite, situate la poli opuşi calculau roadele reclamei ? Ating astfel un punct vulnerabil în conduita lui T.M. Plec de la ce e normal şi perfect îndreptăţit. Impresionat de propria performanţă prin pătrunderea psihologiilor prin străbaterea coridoarelor lăuntrice, presupun că naratorul a constatat că posedă un ascendent. El e un aristocrat, nu prin naştere, ci mulţumită darului de a sufla viaţă peste făpturi, e stăpân pe o cheie care îi asigură supremaţia. Nu e departe însă prezumţia că el a crezut că în jur se întinde un gol, nu mai dăinuie fire de contact. Survin forme de autoidolatrizare, efecte ale triumfului ca ziditor de univers. De neînţeles nu e atât acest proces cât altceva. Cum e posibil ca ochiul format să dibuie subtilităţile psihicului să nu fi fost şocat de semnele de neorânduială din ograda lui. Sub această prismă apreciem reţinerea lui A.K. când i s-a propus să fie un nou Eckermann. Dacă semnele de autoapreciere T.M. le-ar fi dibuit la alţii, aparatul de înregistrat ultraperfecţionat pe care-l poseda ar fi lansat semnale de avertisment. Pe cealaltă pantă, a autoreclamei nu mai e vigilent, trece cu vederea la alţii manifestări de linguşeală şi servilism. Să efectuăm o demarcare. T.M. ştia cine este, ce poteci a defrişat, ce moştenire a lăsat în urmă. Această conştiinţă de sine nu conţine nimic discordant. La el se iveşte mai pronunţat ca la alţii comprehensiunea faptului că se încheie un circuit, că e ultimul dintr-o serie, că nu se mai poate scrie mai bine şi mai profund în direcţia decisă de el. “Mir ist, als käme nichts mehr” (Senzaţia mea e că n-ar mai veni nimic). E o consolare faptul că dezechilibrul născut între operă şi omul supus toanelor vanităţii – clatină şi alte destine literare? În concordanţă cu micile infirmităţi la T.M. înfăţişez alte mostre de pierdere a proporţiilor (întâmplător ele au tangenţe şi cu autorul Muntelui vrăjit). Alţi egomani Din Elveţia, Thomas Mann i-a trimis lui Elias Canetti o epistolă de felicitare cu ocazia apariţiei romanului Orbirea. Era un gest puţin obişnuit, scriitorul în plină glorie şi în diasporă laudă fără rezerve volumul unui debutant. Fără să i se fi pretins asta, T.M. a executat şi un act de reparaţie, căci cu câţiva ani mai în urmă returnase un manuscris expediat spre consultare de Canetti. Era proiectul unei noi comedii umane. Destinatarul s-a scuzat că sănătatea nesigură şi planurile urgente în curs de realizare îl împiedică să se consacre lecturii. Tânărul îl scuzase imediat pentru impoliteţe şi s-a certat singur pentru iniţiativa de a-l inoportuna pe autorul Casei Buddenbrook, fără să-i fi cerut în prealabil consimţământul. În faţa lui T.M. se ploconea, îl socotea alaturi de Hermann Broch şi Robert Musil o trinitate de aur a literaturii germane contemporane lui. E.C. se născuse în Bulgaria, la Rusciuk, auzise în copilărie mai multe limbi printre care şi româna, dădaca lui coborâse de peste Dunăre, de la Giurgiu. Posibilitatea de a se exprima în mai multe idioame îl va defini. Poposise pe rând la Paris, Viena, Zürich, Londra. În etapa la care mă refer (1931-1937) locuise în capitala Austriei şi frecventase asiduu cafenelele celebre. Le-a zugravit apoi magistral în memoriile sale (bunaoară vol. III Das Augenspiel – Jocul ochilor). Se va răspândi mai târziu despre el clevetirea, nu cu totul fără temei, că era înclinat spre narcisism, că nu putea păstra obiectivitatea, că e rău şi vindicativ în distribuirea epitetelor. Paginile despre boema culturală vieneză nu relevă aceste metehne, dacă nu ţinem seama de antipatia contra lui Franz Werfel si a soţiei sale Alma. Că e generos, mereu gata să extragă aurul o dovedesc portretele construite. Ele sunt un regal de inteligenţă şi meticulozitate psihologică. În sectorul romanului zeii tutelari la care se închină sunt: James Joyce, Thomas Mann şi Robert Musil. Un obstacol în închegarea unei comuniuni între scriitori, cauză pentru care pleda E.C., l-au constituit şi capriciile celorlalţi. Autorul memoriilor vieneze a cunoscut mai bine ca oricare altul idiosincrasiile camarazilor de conversaţie. Totuşi răsar momente de imprudenţă, comite gafe, care nu se mai pot recupera. La fel cum ţinea la prietenia cu T.M., ca un vasal la seniorul său feudal, cultiva şi o relaţie de excepţie cu Musil. Citise fragmente din romanul care va rămâne neisprăvit Omul fără însuşiri şi cunoştea şi asperităţile vieţii de toate zilele în familia Musil. Grupul de adepţi ai lui cotiza lunar, strângând o chetă de care se îngrijea soţia lui Musil, bizarul autor nu trebuia să fie incomodat de astfel de bagatele. În sinea sa socotea natural să fie ajutat financiar, era o îndatorire a celorlalţi să-i asigure lui condiţiile de muncă literară. Orgoliul său nu avea limite, nimic nu-l satisfăcea din ce scriau colegii de cafenea, nu pregeta să-şi rostească verdictele de desfinţare. Astfel pierdea şi un eventual susţinător financiar. Era vădit că masacrul pe care-l dirija, prefăcând în scrum ce construiau alţii, îl umplea de plăcere. Oricât se preta la lichidarea concurenţilor el era prea inteligent şi receptiv ca să nu remarce poziţia de avangardă a lui T.M. Acesta era neîndoielnic rivalul de temut în competiţia supremă. Greşeala de tact a lui E.C. a fost aceea că, deşi era la curent cu tensiunea raporturilor dintre cei doi autori, nu şi-a putut comprima bucuria că a căpătat o nouă confirmare asupra valorii romanului său Orbirea. De la cine? Tocmai de la arbitrul cel mai prestigios. I-a comunicat starea sa de beatitudine lui R.M. întâlnit în cafenea. Acesta începuse tocmai să-l gratuleze după răsfoirea unui crâmpei din Orbirea rătăcit într-o revistă. La pronunţarea numelui lui T.M. s-a pogorât o tăcere de gheaţă. Musil i-a întors spatele, nu l-a mai salutat de despărţire, se ferea ulterior de orice contigenţă cu el. Când erau împreună incidental la o reuniune scriitoricească, R.M. nu se uita la el, părea un obiect mort într-un inventar. Tactica sa de a îngropa sub tăcere pe cineva era proverbială. Avea temperamentul unui lup solitar. În orice circumstanţa R.M. era la pândă , gata să atace sau să se apere. Un semn de ataşament al altcuiva îl cataloga drept suspect, ridicase ziduri împrejur, nu aproba încălcarea lor. E.C. îl poreclise “coajă”, “carapace”. Cu structura lui de fizician, sconta pe exactitate, pe raţionamentul care se baza pe ştiinţă. Nicăieri nu se considera inferior, avea o încredere nelimitată în ce ştia şi în ce putea crea, nu părăsea nici o arenă fără să fie proclamat învingător. Vorbea repede, fără precipitări, nu-l interesa dacă i se distingeau cuvintele, nu ridica sau cobora tonul. Îl agasase beţia discursului de gen Werfel. Într-o încăpere plină putea sta mut, distant. Nu lua parte niciodată la trăncăneală. Necruţător până şi cu operele majore, l-a iritat ce i-a povestit EC după o confruntare cu Joyce (1935). În ochii lui, Ulysses era depăşit, tributar unui canon prăfuit. Cu toate că era dependent de filantropia colegilor nu îndulcea judecăţile asupra producţiei lor, zgâria, făcea răni, cicatrici sângerânde. Ceea ce obiecta avea un suport, dar se vedea exagerarea în rău. Pe Hermann Broch , care era agentul motor al cotizaţiilor îl înfiera în public susţinând că în trilogia lui despre somnambuli a furat idei şi personaje din Omul fără insuşiri, operă care nici nu fusese finisată, darmite tipărită. În ce priveşte atitudinea faţă de bani, nu putea uza de ei, soţia prelua şi aceste atribuţii. Achita biletele de spectacol pentru el, lămurea facturile de plată, starea impozitelor. Se pare că R.M. nici nu poseda un portofel. Stângăcia sa semăna cu inaptitudinea lui T.M. în treburile gospodăriei, Katia administra, se îngrijea de educaţia copiilor, îi dresa să respecte orele de lucru ale tatălui. Pe amândoi, R.M. şi T.M., îi plictisea latura materială a existenţei, orice minut oferit acestor accesorii însemna o irosire a timpului. Ce conta la Musil era convingerea că sapă o lume, clădeşte un edificiu unic. Numai în paginile romanului său se reproducea esenţa Austriei, imperiul controversat, măreţ şi caraghios, cu ambiţii deşarte. Purta în el opera diformă dar genială, această clarviziune îi determina raporturile cu ceilalţi, trebuia să protejeze descoperirea lui, să vegheze ca ea să prindă contur. Au trecut 5 luni până ce E.C. i-a mulţumit lui T.M. pentru distinsa felicitare şi a îndeplinit în acest fel o regulă de conduită în breaslă. Nimic nu era forţat, îl adula pe scriitor, se simţea mândru că îi smulsese o confirmare atât de măgulitoare. S.Damian
Comentarii