Constantin Schifirneţ Formele fără fond, un brand românesc

Prof. univ. dr. Constantin Schifirneţ de la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti ne oferă prima monografie despre teoria formelor fără fond prin lucrarea  "Formele fără fond, un brand românesc" apărută la Editura Comunicare.ro.

Analizată de figuri reprezentative ale spiritualităţii româneşti, această teorie s-a bucurat de un mare număr de comentarii şi analize, însă fără să fi făcut obiectul unui studiu special. Lipsa unei lucrări speciale se resimte cu atât mai mult cu cât doctrina amintită este încă de foarte mare actualitate atât în unele ţări, cât şi în lucrări în care se caută depăşirea unui anumit reducţionism în studiile asupra proceselor de dezvoltare modernă.

Autorul crede că vremurile pe care le trăim se derulează sub semnul formelor fără fond. Totul pare anormal, logica socială parcă nu mai funcţionează. Ea a pus, cu toată acuitatea, probleme esenţiale ale evoluţiei societăţii româneşti, deosebit de actuale, multe dintre ele regăsindu-se şi astăzi în orice societate aflată în tranziţie.

Tema dominantă a teoriei formelor fără fond în gândirea românească rămâne dezbaterea relaţiei dintre instituţiile moderne şi contextul naţional. Premisa analizei teoriei formelor fără fond stă în diferenţa dintre concepţia evoluţionistă şi concepţia modernistă. Prima porneşte de la acceptarea diferenţelor, a inegalităţii dintre naţiuni şi, prin urmare, implică faptul că nu se poate adopta un sistem instituţional politic şi de guvernământ izvorât din alte realităţi la un popor diferit ca tradiţie şi istorie decât pe calea dezvoltării organice. Cealaltă viziune concepe societatea după un model unic, dincolo de timp şi spaţiu, impus prin orice experiment social.

Principiul metodologic în analiza lucrării rămâne evidenţierea contradicţiei dintre aspiraţia către o modernizare, cât mai rapidă şi completă, şi nevoia de continuitate într-o tradiţie, într-un fond istoriceşte constituit, ca dovadă a identităţii proprii, argument fundamental pentru demonstrarea existenţei naţionale.

Construirea precipitată a unui sistem instituţional identic cu cel din Occident s-a datorat necesităţii de a înfăptui cele două mari urgenţe naţionale: unirea şi independenţa, indisolubil legate de existenţa unui organism politico-juridic modern. Acest demers s-a făcut în lipsa unui proiect teoretic, aşa cum se întâmplase, de pildă, în Franţa, unde Marea Revoluţie din 1789 a fost precedată de o amplă şi adâncă mişcare spirituală şi culturală. Cultura română a propus de cele mai multe ori un proiect teoretic postfestum, adică a explicat doar efectele produse de un eveniment naţional sau social şi nu a elaborat un câmp teoretic de prognozare a evoluţiei societăţii româneşti. Ea este orientată predominant spre trecut şi în foarte mică măsură se concentrează pe gândirea unor scenarii care să privească evoluţia şi schimbările ce s-ar putea produce. Nici unul dintre marile momente ale istoriei româneşti moderne, inclusiv revoluţia din decembrie 1989, nu s-a produs în temeiul unui proiect teoretic.

Asupra modalităţilor de dezvoltare modernă s-a formulat o viziune critică şi analitică - teoria formelor fără fond. Idei care să vizeze asemenea disfuncţionalităţi instituţionale găsim în cultura română începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea, iar din deceniul patru al secolului al XIX-lea ele sunt discutate public sau în corespondenţa privată.

Teoria formelor fără fond examinează căile de sincronizare cu Europa ale unei ţări aflate în proces de modernizare: evoluţia exclusiv pe baza tradiţiilor interne sau adoptarea unui model de civilizaţie abstract - cel european - şi preluarea unor instituţii din una dintre societăţile europene moderne - engleză, franceză, germană - considerate ca expresie a modelului clasic de evoluţie.

            Lucrarea evidenţiază elementele semnificative care definesc epoca modernă a României, pornind de la un subiect dezbătut de peste o sută cincizeci de ani în cultura naţională - forma fără fond -, în scrierile lui Gh. Asachi, Ion Heliade-Rădulescu, Mihail Kogălniceanu, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Alexandru D. Xenopol, Petre P. Carp, Alecu Russo, Constantin Dogrogeanu-Gherea, Nicolae Iorga, Constantin Rădulescu-Motru, Constantin Stere, Garabet Ibrăileanu, Ştefan Zeletin, Eugen Lovinescu sau Mihail Manoilescu. 

 Chestiunea fundamentală era: cum să se dezvolte românii, pe ce cale să meargă pentru a rămâne ei înşişi în condiţiile unei modernizări rapide, dată fiind situaţia geopolitică a ţărilor române, plasată între trei mari imperii, fiecare cu tipul său de civilizaţie, şi, deci, existenţa pericolului de a fi oricând încorporaţi într-unul dintre ele; în plus, Rusia şi Turcia erau actori europeni care filtrau sau chiar frânau evoluţia civilizaţiei moderne, capitaliste.

Teoria formelor fără fond s-a născut din nevoia de a clarifica formarea civilizaţiei române moderne. Această teorie a pornit din necesitatea, adânc resimţită de reprezentanţii ei, de a aborda realitatea românească dintr-o perspectivă care să descifreze procesele de înnoire socială şi culturală în context naţional. Abordarea edificării civilizaţiei române moderne se axează, în principal, pe relaţia dintre fond şi formă, discutată corelativ cu raportul intern-extern, naţional-internaţional, barbarie-civilizaţie, pământean-străin, patriotic-cosmopolit, tradiţie-nou.

Modernizarea românească a fost antiboierească şi îndreptată împotriva structurilor tradi­ţionale, care au supravieţuit noului organism politico-juridic din societatea românească. Moder­nizarea, adică schimbarea, produce modernitate care, la rându-i, înseamnă producerea stabilităţii. Delimitarea este foarte importantă fiindcă dă sens celor două faze diferite din dezvoltarea modernă. Dacă ne referim la România, cu siguranţă ea este încă în curs de modernizare, dar în acelaşi timp ea dispune de multe elemente de modernitate care nu reuşesc să se coaguleze, peste tot, în structuri stabile.

Utilă pentru descrierea proceselor de modernizare românească este noţiunea „modernitate tendenţială", prin care este desemnat actul de dezvoltare în direcţie inversă: de la afirmarea spiritului naţional şi de la construcţia politică spre dezvoltarea economică. În arealul românesc se afirmă modernitatea ca o tendinţă care coexistă cu structurile sociale, cu formele institu­ţionale şi cu fondul vechi. Modernitatea tendenţială răzbate greu şi lent prin complicata reţea de structuri socio-instituţionale din societatea românească tradiţională şi patriarhală. Este o moder­nitate mozaicată, nestructurată sub o formă dominantă clară. Modernitatea este cadrul şi elementul de susţinere a naţionalului, dar nu prin baza economică, care ar fi trebuit să fie temei al afirmării statului naţional, ci ca tendinţă, ca ideal de atins în afirmarea naţiunii.

Toate anomaliile, contradicţiile, discrepanţele apărute în procesul de modernizare sunt, de fapt, fenomene caracteristice noului trend de dezvoltare capitalistă care a fost însă doar parţială şi nu deplină. Aşa se explică, de exemplu, neoiobăgia, care nu este o formă nouă de iobăgie, ci capitalism tendenţial sau capitalism parţial, lipsit de mecanismele economiei capita­liste, adică de performanţa şi rentabilitatea, indicatori ai acestei economii. Producţia economică, în România, nu se realiza pentru acumulare de capital, ci pentru cheltuieli exorbitante în lucrări neproductive.

În primele faze ale modernizării existau grupuri ce resimţeau nevoia inovaţiei, dar pentru că noul nu era destul de puternic, se produceau ezitări, oscilaţii. Oamenii erau când conser­vatori, când inovatori, când ambele în acelaşi timp. Sensul real al modernizării este exprimat de trecerea de la cultură închisă la cultură deschisă, de la tradiţia reproducătoare la tradiţia creatoare, adică dezvoltarea în sine în raport cu dezvoltarea altuia, dar fondul rămâne mereu acelaşi.

Trebuie căutată explicaţia formelor fără fond şi în limitarea spaţiului de deplasare al românilor de-a lungul timpului. Românii nu au cunoscut alte spaţii geografice, nu au traversat lumea de la un pol la altul sau dintr-un continent în altul, cum au făcut-o, de secole, occidentalii. Au fost câţiva călători şi exploratori români, însă ei nu se ocupau de activităţi economice. Se uită uşor că timp de secole nu am avut ieşire la mare şi nu am putut călători liberi pe Dunăre. Noi nu avem sentimentul marilor întinderi, ne mişcăm într-un spaţiu redus şi foarte constrân­gător. Din cauză că am fost sedentari, am căutat să compensăm constrângerea spaţială prin fantezie, ficţiune şi umor. De aici, conştiinţa limitei, a rupturii, ca o notă a dezvoltării moderne. Românii, mai ales intelectualii şi alte grupuri educate, trăiesc o geografie simbolică din care face parte numai Occidentul, şi se simt tot timpul alături de francezi, de englezi şi de nemţi, iar nu de vecinii lor bulgari sau ruşi. Civilizaţiile au venit peste noi pe cale ideologică şi spiri­tuală. Eminescu a spus foarte bine că românii, trăind permanent în acelaşi spaţiu geografic şi spiritual, nu aveau motive profunde de a crea instituţii noi concordante cu un alt spaţiu şi cu o altă civilizaţie specifică. Este motivul pentru care marele poet explică modernizarea ca prime­nire a fondului în cadrul aceloraşi instituţii, şi nicidecum un act de copiere a formelor străine.

            Din cauza neputinţei de a realiza integral şi în conţinut aspiraţiile naţionale şi sociale, exponenţii trendului modernităţii au înţeles că doar evoluţia în trepte pe calea modernă poate duce la realizarea idealurilor ţării: unire, indepen­denţă, civilizaţie. De aceea, au acceptat instituţii moderne apusene prin care să demonstreze capacitatea românilor de a trăi modern şi să stimuleze întreaga societate românească spre o dezvoltare modernă, singura capabilă să asigure independenţa ţării, însă o dezvoltare în trepte, pentru că altele erau problemele la 1848, 1859, 1877, 1918, 1944, 1989. Problema naţionalului apare în alţi parametri, având de fiecare dată alt dinamism.

Toate marile acte româneşti s-au realizat nu deodată, ci în trepte, şi aceasta din cauza atitudinii puterilor europene faţă de români. Ne referim în special la tendinţele de impunere a unor reforme, la acele ciuntiri ale drepturilor românilor şi cu deosebire la faptul că problema României a consti­tuit o chestiune importantă în politica europeană din secolul al XIX-lea. Iată, de pildă, Rusia se temea ca Unirea să nu se facă de jos, pe cale revoluţionară, iar noul stat să nu ajungă un stat de nivel occidental ceea ce exprimă împotrivirea Imperiului ţarist de a se învecina cu un stat modern de sorginte occidentală.

       De când s-a format, poporul român a cunoscut depen­denţa de un imperiu sau altul, de un spaţiu cultural sau de civilizaţie, însă a căutat, prin orice mijloc şi cu orice prilej, desprinderea şi afirmarea autonomiei sau a independenţei. O suveranitate absolută, asemănătoare statelor puternice, nu am avut niciodată. Am avut însă tot timpul orgoliul neatârnării, ca proiect continuu, şi, de aici, acţiuni realizate rapid împotriva unor hotărâri ale Marilor Puteri.

            Respingerea adoptării pripite a formelor fără fond exprimă şi o atitudine de independenţă, dacă avem în vedere că, prin Convenţii internaţionale, românilor li s-a dat posibilitatea creării unor instituţii moderne din nevoia lor de a demonstra că sunt capabili să aibă un stat, ca orice ţară europeană. De aceea, după Unirea din 1859, s-a accentuat spiritul critic şi recuzarea anomaliilor derivate din incongruenţa actului de modernizare. Teoria formelor fără fond exprimă reacţia la modul în care se înfăptuiau prevederi ale unor acte internaţionale de clădire a bazelor statului român modern. Deciziile internaţionale nu luau în seamă continuitatea şi explozia aspiraţiilor de unitate şi independenţă ale românilor.

Teoria formelor fără fond ridică eterna chestiune legată de implicarea intelectualilor în orice proces de modernizare mai târzie. Dacă în spaţiul occidental fiinţarea naţiunii ţine de reglementările prin lege şi de societatea civilă, în spaţiul răsăritean cultura vernaculară, în special limba şi obiceiurile, este esenţială în descrierea naţiunii. În acest fel se explică rolul proeminent jucat de lexicografi, filologi şi folclorişti în afirmarea ideilor naţionale. Teza se verifică cel puţin parţial în istoria modernă românească, înscrisă în trendul cunoscut de Europa de sud-est, unde modernitatea s-a realizat printr-o ruptură de tradiţie, produsă de intelectuali, întrucât aceştia aspirau să devină egali cu elita politică. Modernizarea a fost gândită de sus în jos, iar înnoirea instituţională a început cu intelectualii şi cu funcţiile lor sociale şi culturale noi.

Intelectualii români s-au implicat direct în restructurarea clasei politice şi în reformarea sistemului instituţional. Printre factorii care au contribuit la afirmarea noii poziţii sociale de prim rang, a intelectualităţii, trebuie amintit studiul în universităţi europene. Intelectualii sunt primii care schimbă modelul de pregătire şi paradigma de gândire.

Chestiunea fundamentală a procesului de modernizare românească a fost şi este ţărănimea, clasă ce a susţinut de-a lungul întregii istorii edificiul suprastructural al statului. Formele fără fond sunt expresia dramei societăţii româneşti, predominat rurale, cu activitate agrară axată pe cultivarea pământului. Ţăranii cultivă ceea ce oferă natura şi produc adiacent cultivării. Capitalismul mută accentul de pe cultivare sau exploatarea brută a resurselor naturale pe producerea de noi produse. Acesta este şi unul dintre sensurile fundamentale ale moder­nizării în sens occidental. Dăinuirea unui regim politic agrar, bazat pe sate, şi nu pe oraşe şi pe meşteşuguri, bresle, comerţ, manufacturi, intră în contradicţie cu spiritul capitalist.

Trebuie recunoscut că teoria formelor fără fond, cu deosebire prin Kogălniceanu, Eminescu şi Iorga, a argu­mentat existenţa unui fond intern, care nu era altul decât cel dat de cultura şi civilizaţia ţărănească, un potenţial real de modernitate. Ţăranii alcătuiau naţiunea, iar statul naţional nu putea fi decât expresia clară a intereselor acestei clase. Actorii principali ai afirmării ideii naţionale din secolul al XIX-lea căutau dovezi ale spiritului naţional, în primul rând în cultura şi civilizaţia ţărănească, singurele ce ofereau dimensiunile certe ale naţiunii române. Generaţia din intervalul 1848-1866 nu avea o serioasă educaţie ştiinţifică, ea lucra fără studiu şi fără un proiect serios fundamentat. În lipsa unei analize ştiinţifice a societăţii româneşti, începe transformarea radicală a statului, şi situaţia s-a repetat în 1989, când deşi existau suficiente resurse în domeniul cercetării ştiinţifice, revoluţia s-a declanşat în lipsa unui proiect. Cu sacrificiile imense făcute de stat pentru crearea unei burghezii româneşti urbane şi parazitare s-ar fi putut gândi un program de instruire a ţărănimii - aşa cum a procedat S. Haret - , şi astfel s-ar fi putut crea burghezia rurală, clasă ce ar fi propulsat evoluţia unui capitalism aplicat la interesele şi trebuinţele reale ale societăţii. În acest fel, statul ar fi devenit un instrument susţinut de o burghezie reală.

Satul românesc a fost depozitarul principal al civilizaţiei româneşti, pentru că era mai puţin supus presiunii externe. Rolul dinamizator în civilizaţia modernă l-a avut oraşul, dar susţinut material şi cultural de către sat, pentru că oraşul era lipsit de industrie performantă şi cu profit. Comunismul a radicalizat ceea ce a încercat regimul burghez din România şi a forţat industria­lizarea, dislocând în acest fel mase uriaşe de ţărani, ducându-i în zone urbane şi industriale.

Viaţa publică, din perioada noastră modernă, se desfăşura în principal în oraşe, iar legile vizau dezvoltarea structurilor urbane, evident cu costuri susţinute de ţărani. Legile nu reflectau decât în mică măsură o dezvoltarea organică, nepunând în valoare tradiţiile locale. Mircea Vulcă­nescu vorbeşte despre o civilizaţie organică, „firească", a satului şi despre civilizaţia artificială a oraşului, „halucinantă, nefirească". Satul este neamul, iar oraşul repre­zintă babilonia.

Căile de analiză a teoriei formelor fără fond sunt studiul textelor, cunoaşterea proceselor sociale dezbătute în termenii formelor fără fond, producţia de idei din care au rezultat câteva perspective de studiu în legătură cu teoria formelor fără fond: 1. reflectarea unei situaţii concrete şi specifice a societăţii româneşti; 2. instrument de cunoaştere; 3. mod de conştien­tizare a unor realităţi particulare; 4. studiu al căilor proprii de evoluţie; 5. direcţie de inter­pretare a evoluţiei civilizaţiei române moderne; 6. examinare a modalităţilor de înlăturare a unor disfuncţionalităţi; 7. viziune integrală asupra societăţii româneşti în curs de moder­nizare. Această teorie nu este una de import, întrucât ea a apărut din nevoia reală şi profundă de a căuta explicaţii pentru fenomene şi procese sociale şi spirituale din cadrul naţional româ­nesc, neregăsite în paradigmele sociologice ale secolului al XIX-lea.

            Lucrarea lui Constantin Schifirneţ formulează direcţiile unui modelul teoretic naţional explicativ al evoluţiei societăţii româneşti moderne, puternic influenţată de formele fără fond, acestea fiind o fatalitate a proceselor noastre de modernizare.

            Noi trăim în durata lungă a istoriei. Idei afirmate acum două secole sunt valabile şi astăzi. Trăim într-o continuă tranziţie, pentru că nu am rezolvat nici astăzi problema românilor din tot­deauna: chestiunea agrară şi ţărănească. I se va da în viitor o soluţie? Cu siguranţă, Uniunea Europeană va gândi o strategie. Întrebarea este: cum şi de către cine?

Prof. univ. dr. Constantin Schifirneţ este autor al unor volume bine primite de specialişti şi public în ultimii ani: C. Rădulescu-Motru. Viaţa şi faptele sale, vol. I-III (2003-2005), Geneza modernă a ideii naţionale (2001), Sociologie (2004), Educaţia adulţilor în schimbare (1997), Civilizaţie modernă şi naţiune. Mihail Kogălniceanu,Titu Maiorescu, Mihai Eminescu (1996), Tineretul între permanenţă şi înnoire (1987); Generaţie şi cultură (1985), Adolescenţii şi cultura (1974), Studentul şi societatea (1973)