"Klara a închis fereastra şi a zis:

- Toţi oamenii normali sunt normali în acelaşi fel, fiecare nebun e nebun în felul său."

Dar cine poate spune de unde începe nebunia fiecăruia şi unde se termină ea? E întrebarea retorică care te bântuie până la finalul romanului "Sora lui Freud". Un roman tragic, prin discursul narativ introspectiv pe tema lucidităţii, a vieţii şi a morţii. Ajunsă în anticamera morţii, Adolfine, sora lui Freud, revede filmul vieţii începând cu primele amintiri: contactul cu lama unui cuţit, un basm, în care mai credea, despre o pasăre trădată în iubire, care şi-a spintecat cu ciocul propriul piept, smulgându-şi inima, şi adierea unei mângâieri cu un măr, pe faţă. În toate aceste flash-uri ale memoriei există şi figura unui băieţel care, de fapt, era Sigmund, fratele său.

"O bătrână stă întinsă în întuneric şi, cu ochii închişi, îşi caută printre amintirile ei cele mai timpurii. Găseşte trei: momentul când multe lucruri de pe lume n-aveau încă un nume, iar un băieţel i-a întins un obiect ascuţit şi i-a zis: "cuţit"; momentul când încă mai credea în basme, iar un glas i-a şoptitdespre pasărea care şi-a spintecat pieptul cu propriul cioc şi şi-a smuls inima; momentul când comunicarea  se făcea mai mult prin gesturi decât prin vorbe, iar o mână s-a întins spre chipul ei, mângâindu-i obrazul cu un măr."

Împreună cu Adolfine sunt şi surorile ei: Pauline, Maria şi Rosa. Europa  fusese invadată de nebunia fascistă- vremelnică- credeau ele, pentru că aşa cum unui individ i se întunecă mintea, în timp, tot aşa şi un popor poate parcurge drumul nebuniei. Numai că poporul îşi mai poate reveni datorită indivizilor rămaşi lucizi şi a valorilor fundamentale rămase neatinse. Dar, până îşi revine, e capabil de multe atrocităţi colective aşa cum a fost capabil poporul german.

  Viaţa Adolfinei, o viaţă lipsită de sens, sfârşeşte la fel de absurd, iar Adolfine încearcă să găsească o justificare, locul şi momentul în care nu a ales drumul care trebuia. Doar era sora marelui Freud  cel care a revoluţionat psihologia vremii.

"Nu există dreptate în lumea asta. Nici o pedeapsă nu poate repara o nedreptate, fiindcă trecutul nu poate fi schimbat, iar cei nedreptăţiţi vor rămâne cu pierderea lor. Şi chiar dacă într-o altă lume se obţine dreptatea pierdută aici, iar cei păgubiţi vor fi răscumpăraţi, aceea nu e repararea nedreptăţii din viaţă, ci doar o consolare: ceea ce se pierde într-un anumit moment nu se mai poate îndrepta în veci,  fiindcă ceea ce s-a pierdut era necesar exact în momentul în care s-a pierdut. Prin urmare, chiar dacă existenţa noastră va continua într-o altă lume după moartea din aceasta, acesta existenţă nu va fi decât o consolare. În lumea materială totul nu e decât o mare nedreptate şi, de vreme ce  nu ştim dacă existenţa noastră va continua într-o altă realitate, una mai bună, singura consolare în această lume e frumuseţea ei."

Copilăria tristă şi absurdă, marcată de ostilitatea unei mame care n-o iubise niciodată, o tinereţe fără bucurii, avortul, despărţirea de omul iubit, faptul că se simţea inutilă şi, în cele din urmă, abandonul în ghetou de unde, cu siguranţă, avea să parcurgă unicul drum, drumul către moarte, alcătuiau  ca într-un  joc puzzle viaţa  Adolfinei.

"De-a lungul întregii sale vieţi, prin opera sa, fratele meu s-a străduit să dovedească faptul că esenţa rasei umane o reprezintă sentimentul de vinovăţie: fiecare individ are o vină, pentru că fiecare om a fost cândva un copil, iar fiecare copil s-a simţit în competiţie cu tatăl lui pentru iubirea mamei şi i-a dorit moarte. Aşa zicea fratele meu Sigmund."

 „Din fiecare pagină a cărţii lui despre Moise fratele meu striga: Nici el şi nici eu nu suntem evrei; eu sunt, ca şi el, un conducător înnăscut şi un profet."

Negându-şi originea şi istoria Freud îşi renegase întreaga familie. De aceea nu i se păruse atât de important să-şi ajute surorile să părăsească Viena invadată de armata germană  şi să le scape de chinurile de care au avut parte. Deşi, aparent, se învăţaseră cu spaimele lor, cu toate restricţiile la care erau supuse - nu mai aveau voie să iasă din casă decât la anumite ore, nu mai aveau voie să circule decât cu tramvaiul, nu mai aveau voie la teatru, la cinematograf, li se tăiase telefonul şi trebuia să poarte continuu steaua lui David.

Într-o dimineaţă s-a întâmplat şi inevitabilul:  soldaţii au intrat în casele evreilor şi le-au ordonat să se prezinte la gara din marginea cartierului. Destinaţia? Necunoscută pentru cei scoşi cu forţa din casele lor. Puţini ştiau adevărul despre lagărele morţii. Era în 1942. Adolfina şi-a pregătit surorile pentru călătoria către neant luând cu sine cât mai multe amintiri de familie. Bagajul ei s-a desfăcut în bucăţi şi, în cele din urmă, a ales  să ia cu sine un singur obiect: o căciuliţă tricotată, o căciuliţă destinată îngerului său nenăscut într-o lume atât de  ostilă.

„Ce e căciuliţa aia de copil? m-a certat Maria

Căciuliţă de copil ? a întrebat Pauline

Da, confirma Maria, a scos dintre lucrurile ei o căciuliţă de copil şi şi-a pus-o la inimă.

La inimă? s-a mirat Pauline.

.................................................

Nu ştiu la ce-o să-ţi ajute căciuliţa, a zis Maria. Laşi atâtea lucruri care o să-ţi fie necesare.

Ţi-am zis deja: am luat tot ce-mi trebuia.”

Trenul a ajuns la Terezin, lagărul de tranzit unde se mai construiau încă barăci pentru extinderea lui. Pictori, scriitori, balerini, actori lucrau ziua la câmp, cărau nisipul, amestecau mortarul, iar seara dădeau spectacole. Adolfina o cunoaşte aici pe sora lui Kafka, Ottla, care se ocupa de copiii evrei aduşi din Praga. Viaţa şi moartea în lagăr au dimensiuni apocaliptice, instinctul de supravieţuire fiind atât de puternic, fiecare gest, cât de mărunt, se transformă într-o  epifanie.

Ajunsă în faţa morţii,  Adolfine închide ochii şi toată viaţa i se derulează pe retină ca într-un film suprarealist. Pe lângă cele trei amintiri de pe vremea când lucrurile nu aveau încă nume retrăieşte clipele  de exstaz trăite alături de fratele care-i fusese unic prieten şi confident în copilărie.

Însă din memorie îi lipseau acele gesturi care marchează primii paşi în viaţă ai fiecărui copil, gesturile duioase, pline de gingăşie pe care le face orice mamă. Copil bolnăvicios de sensibil, lipsit de iubirea unei mame mult prea tânără şi mult  prea copleşită de grijile zilnice, Adolfine îşi canalizase întreaga iubire către fratele său Sigmund. „Micuţul Siggie”era unicul băiat între cele cinci fete ale familiei Freud. O ghicitoare îi prezisese mamei când era însărcinată că va ajunge om mare.

Ieşirea din copilăriea a Adolfinei s-a petrecut brusc şi dureros când a descoperit  că adolescenţa, în care Sigmund păşise deja, nu mai era o vârstă a purităţii, că din momentul în care conştientizează diferenţele care separă femeia de bărbat, fiecare se îndreaptă către propria moarte.

„Nu ştiu dacă fratele meu povestise sau eu singură am născocit povestea păsării care şi-a pierdut iubirea şi, de durere, şi-a sfârtecat pieptul cu ciocul şi şi-a smuls inima. În timp ce zăceam aşa, pe jumătate conştientă, am simţit cum ceva mă înţepa în piept, ca şi cum ar fi vrut să ajungă la inima mea.”

Sigmund lăsase posterităţii propria convingere că fetiţa devine femeie atunci când vede organul sexual al celuilalt, se simte prejudiciată şi devine invidioasă. Pentru el, eul femeii se crea din invidie, nu şi din acel sentiment de disperare pe care îl trăise Adolfina atunci când conştientizase că legătura dintre ea şi Siggie nu mai putea fi una pură, lipsită de conotaţii sexuale, că starea de beatitudine era înlocuită cu o durere răscolitoare în piept.

„Eu i-am vorbit doar de tabloul pictorului al cărui nume nu mi-l aminteam şi de dorinţa mea de a picta. La vârsta aia oricine e convins că va reuşi să-şi îndeplinească într-o bună zi dorinţele: doar că ziua aceea nu mai vine niciodată, nu pentru că dorinţa era irealizabilă sau pentru că şi-a supraestimat forţele, ci pentru că între ziua dorinţei şi ziua împlinirii (ziua-care-nu-mai-vine-niciodată) mai sunt multe alte zile care îi deturnează puţin câte puţin viaţa, şi dorinţa, iar dorinţa aceea de la vârsta fragedă se preschimbă în ceva derizoriu, în regret, în amintire dulce sau uitare. Eu nu mi-am uitat niciodată dorinţa menită a se împlini în ziua–care-nu- mai- vine-niciodată: dorinţa pentru culorile pământului, în spatele cărora se ţeseau aerul şi sângele ca să prindă contur teama şi liniştea, binele şi răul, neputinţa şi atotputernicia, aşteptarea morţii şi nădejdea mântuirii, ca în acea imagine a lui Isaac şi Avraam.”

Intrarea în adolescenţă a Adolfinei trezeşte resentimente în sufletul mamei care o vede ca pe o rivala în dragostea ei posesivă pentru Sigmund. Va porni o luptă surdă de desfiinţare, de umilire, de complexare a copilei, lucru care îi va afecta toată viaţa. Pasiunea pentru desen a acesteia o scotea din minţi şi Adolfina începe să deseneze pe ascuns de parcă ar fi făcut un lucru extrem de ruşinos.

Viaţa ei a căpătat un alt curs, poate, când a fost surprinsă pictând. Cuprinsă de o furie lipsită de justificare mama i-a tăiat aripile cu cruzime, i-a ironizat pasiunea pentru un lucru atât de nepratici-a ironizat înclinaţia către frumos şi către visare lucruri care nu puteau face din ea o femeie bună de măritat.

“Desenele tale sunt absurde. M-am uitat la desenele mototolite între degete. Ştii ce e aia absurd? Absurd înseamnă să faci ceva în zadar. Şi care n+are cap şi coadă. Înveţi să mergi ca să poţi ajunge undevaînveţi să vorbeşti ca să te poţi înţelege cu cineva. Naşti un copil ca să prelungeşti viaţa. Pe când tu de ce desenezi? Exact asta înseamnă absurdul. Făcând ceva absurd cum e desenul poate că absurde vor rămâne în viaţa ta şi lucrurile care trebuie să aibă sens. N-ajungi nicăieri chiar dacă ai învăţat să mergi. N-ai să te înţelegi cu nimeni chiar dacă ai învăţat să vorbeşti. N-ai să prelungeşti viaţa chiar dacă poţi să naşti.

A acoperit cu mâna desenul aflat cel mai aproape.

-Lasă desenul dacă vrei să dai un sens vieţii.”

În urma acestui episod a renunţat la desen, a ars toate planşele, căutând refugiu printre prieteni  de vârsta ei. A început să frecventeze saloanele la modă unde se întâlneau copiii celor bogaţi, dar şi tineri talentaţi, intelighenţia în devenire a momentului. Aşa îi cunoaşte Klimt şi pe sora lui, Klara, amândoi abia ieşiţi dintr-o copilărie tristă în care fuseseră abuzaţi de un tată alcoolic şi de o mamă extrem de violentă. Klara devenise o feministă înfocată şi o mare apărătoare a femeilor abuzate în căsnicii. În familiile modeste era o regulă ca mamele să-şi îndrepte fiicele către o viaţă domestică, să fie supuse şi să accepte căsnicia indiferent cum ar fi fost pentru a nu rămâne o povară pentru familiile lor. De aceea sancţionau cu atâta duritatea orice abatere, orice încercare de evadare în imaginar.

Deşi societatea susţinea ideea de castitate, de puritate, trecând carnalul sub tăcere, în spatele acestor imagini idilice lumea era cu totul alta. Tinerii învăţau unii de la alţii şi pe propria piele cât de crudă putea fi viaţa, prostituţia fiind în floare în zonele rău famate ale Vienei. Mişcarea feministă avea tot mai multe adepte în rândul tinerelor vieneze emancipate.

Dar Adolfine rămâne total descoperită în faţa pornirilor agresive ale mamei din ziua în care Sigmund se mută la spitalul unde lucra pentru a fi mai aproape de femeia de care se îndrăgostise. Auzea tot mai des expresia pe care,o vreme, mama ei n-o mai rostise: „Era mai bine dacă nu te-ai fi născut.” Adolfine încerca să găsească o explicaţie pentru toată această ură.

„Încă de la primele licăriri ale conştiinţei mele, o vagă premoniţie că existenţa e construită din fire de nisip împrăştiate de vânt şi că doar sensul propriei existenţe, a Eului, care ne ţine aparent laolaltă până când ultimul fir de nisip, ultima rămăşiţă de viaţă  ne e împrăştiată, până când  Eul se va stinge , iar ceea ce va rămâne după noi va fi vântul timpului.” "Stelele se influenţează unele pe altele: mişcarea exploziile, extincţia uneia le influenţează pe cele din jur; se hrănesc unele din altele, se mănâncă unele pe altele. La fel e şi cu oamenii: cu priviri, cu cuvinte, cu gesturi- se hrănesc unii din alţii, se mănâncă unii pe alţii; se susţin şi se dărâmă, îşi separă Eul de alţii, se apără împotriva prăbuşirii, se adună din bucăţi şi îşi împiedică Eul să se recompună din nou: se hrănesc şi se mănâncă, se susţin şi se dărâmă, se apără, se ajută pentru a se compune din bucăţi disparate. Tot aşa mama rupea bucăţi din mine cu privirea, cu cuvintele ei, cu gesturile ei, părţi de care aveam nevoie în permanenţă, părţi pe care le căutam în permanenţă; am simţit cum îi lipsise ceva de-a lungul întregii ei vieţi, aşa cum lui Venus din Milo îi lipsesc braţele; mie nu în exterior îmi lipsea ceva, ci în interior ca şi cum sufletului meu i-ar fi lipsit braţele, iar această lipsă, această absenţă, această senzaţie de gol mă făcea neputincioasă. Toată viaţa am simţit cum privirea cuiva ar putea să-mi anuleze existenţa, dar, în acelaşi timp, am căutat o fiinţă care să vindece acea spulberare a Eului meu"

Ura mamei îşi găsea explicaţia în lipsa de pragmatism a Adolfinei, în aplecarea ei către visare, în dorinţa continuă de evadare într-o lume a fantasmelor în care dispăreau toate frustrările din lumea reală. Lipsită de apărarea lui Sigmund, hărţuită continuu de mamă, Adolfine îşi găseşte un punct de sprijin în Rainer Mendelssohn, unul dintre bolnavii de melancolie internaţi la spitalul unde lucra fratele său. Tânărul Rainer era obosit de călătoriile pe care le făcea pentru a studia melancolia, boală care îl afectase şi pe el. La sfârşitul uneia din călătoriile lui a adus cu sine o copie după gravura lui Albrecht Dürer intitulat « Melancolia ».

”A trăi sau a nu trăi ? Asta e întrebarea din gravură, de pe chipul cufundat în întuneric, pe care licărea doar albul ochilor. Melancolia din gravura lui Dürer are aripi, dar nimănui nu i-ar trece prin cap că ar fi zburat vreodată cu ele ; nu erau nici măcar de ornament. Poate avea aripi doar ca s-o jeneze  la mers, s-o îngreuneze, să-i amintească de faptul că ar fi putut zbura, dar acum era prea târziu.”

Şi-a venit primăvara lui 1888 când prietena Adolfinei, Sarah, care îl iubise pe Sigmund cu disperarea muribundului, şi-a găsit liniştea veşnică, când Rainer a plecat într-o călătorie din care avea să se întoarcă total schimbat, când Klara, sora lui Klimt, a plecat definitiv în lumea ei, lumea marelui gol din care n-avea să se mai întoarcă niciodată. A fost internată într-o clinică de boli nervoase unde a stat până când şi-a găsit şi ea liniştea pe care în timpul vieţii n-o avusese. Fusese la fel ca Adolfine un „monstru” care nu-şi acceptase condiţia de fiinţă inferioară bărbatului. Ar fi fost în rândul lumii dacă s-ar fi pregătit pentru viaţă, pentru a fi mamă şi soţie şi nimic altceva.

Adolfine rămâne gravidă cu Rainer, însă bucuria se transformă în tristeţe în clipa în care iubitul ei îi cere să avorteze. Trauma avortului avea s-o schimbe pentru totdeauna. În cele din urmă, ia decizia de a se muta împreună cu Klara la clinica de psihiatrie din Viena, numită "Cuibul" .

"Din acel moment a început să vorbească tot mai puţin. Tăcea aşa cum tac oamenii care aşteaptă ceva, cu un soi de încordare."

„În cursul vieţii Eul e modelat de experienţă la fel cum marea modelează piatra de-a lungul secolelor; Eul este ceea ce separă fiecare fiinţă umană de lumea exterioară, dar tot prin intermediul Eului fiinţa umană interacţionează cu lumea; Eul e centrul de gravitaţie al universului personal al fiecăruia, e conştiinţa sinelui şi a lumii înconjurătoare. Există oameni al căror Eu nu e sigur de sine, fiindcă Eul lor a avut într-un anumit moment din trecut sentimentul că nu are dreptul de a exista.” (...) ”Oamenii cu un asemenea Eu trăiesc în mijlocul realităţii, dar văd, simt, gândesc o altă realitate, o irealitate proprie, iar când realitatea li se adresează, acei oameni transformă semnele şi mesajele realităţii, chiar înainte de ale recepta , în semne diferite, în mesaje diferite. Fiecare din aceste fiinţe se divide în două părţi - o parte din ei, o parte din Eu creează o lume imaginară şi trăieşte în interiorul ei, în timp ce partea cealaltă a Eului comunică cu realitatea care pentru el nu există decât ca o închisoare la care a fost condamnat.”

În „Cuib”, Adolfine întâlneşte o mulţime de „îngeri” cu aripile tăiate, bolnavi lipsiţi  de speranţă, a căror alienare încearcă s-o înţeleagă. Însă pe lumea asta omul găseşte pentru orice lucru  o explicaţie, numai propria fiinţă rămâne o mare necunoscută.

 

Bibliografie: Goce Smilevski, Sora lui Freud, Polirom, 2013, Iaşi