Despre poetul si medicul Vasile Voiculescu

Vasile VOICULESCU s-a născut, în noaptea de 12 spre 13 octombrie 1884, în familia lui Costache şi Sultana Voicu. Numele de Voiculescu îl va căpăta din primele foi matricole şcolare. La 21 februarie 1910, Vasile Voiculescu se căsătoreşte cu domnişoara Maria Mitescu, studentă la Medicină, cu care va avea cinci copii. În acelaşi an, este numit medic într-o localitate din judeţul Gorj, după care va participa la Războiul de Reîntregire ca şef al Spitalului mobil nr. 6.

Pentru Voiculescu, după cum mărturisea, "medicina nu este o profesiune, ci o pasiune". De altfel, era supranumit "medicul fără de arginţi şi era foarte căutat. Pentru Voiculescu misiunea era de a-i căuta pe bolnavii săraci, să-i ajute pe cât îi stătea în putinţă, pentru a le alina durerile. "Îmi spunea adesea, mărturiseşte Constantin Daniel despre Voiculescu, că nu se cuvine să lăsăm să treacă o zi fără fapte bune, medicul fiind din acest punct de vedere într-o poziţie privilegiată prin însăşi natura profesiunii sale, căci poate face foarte uşor asemenea fapte, fără să caute prea mult".

"Ca oarecând Iosif cel drept
Primindu-şi fraţii-n falnicu-i palat
Ştergea cu plâns mîrşavul lor păcat,
Îi dezmierda şi îi strîngea la piept,

Aşa-ntinzîndu-şi braţele în jos
Ne-aşteaptă-n praguri de eternitate
Dumnezeiescul nostru Frate
Iisus Christos." (30 septembrie 1954, Bucureşti)

Vasile Voiculescu debutează în "Convorbiri literare", cu poezia "Dorul", în anul 1912, iar în 1916 cu volumul "Poezii", publicat la Editura Poporul. După publicarea mai multor volume de poezii, în 1920 devine membru al "Societăţii Scriitorilor Români". Din 1922 este director al Fundaţiei Culturale, iar între 1927-1944 colaborează la "Gândirea" lui Nichifor Crainic, unde nr. 7 din 1943 îi dedică un număr omagial. Tot în 1927, lui Voiculescu i se pune în scenă piesa "Măiastra fără inimă". Din 1934, Vasile Voiculescu este director de programe culturale la Radio România, până în 1946, când, după unele mărturii, se pare că a fost epurat.

La 22 noiembrie 1946, îi moare soţia de hemoragie cerebrală. După moartea mamei, […] tata şi-a schimbat felul de viaţă, s-a sihăstrit. Nu mai ieşea decât prin împrejurimile casei, pentru plimbarea zilnică, sau în Cişmigiu. Într-o zi mi-a spus că îşi propusese mai demult ca de la o vârstă să renunţe la carne, dar spre regretul lui vede că nu are de ales, că mănâncă ce se găteşte şi ce i se găteşte. Îşi propusese să ducă o viaţă lipsită de distracţii şi plăceri şi chiar de comodităţi normale. Soba şi-a blocat-o cu cărţi şi nu s-a mai făcut foc în ea timp de 10 sau 11 ani".

Din 1946 Vasile Voiculescu frecventează cercul religios "Rugul Aprins" de la mănăstirea Antim. Aici încheagă o prietenie cu părintele Agaton Sandu Tudor, cu Alexandru Mironescu, Benedict Ghiuş şi, mai târziu, cu Andrei Scrima. Pentru păstrarea acestor legături cu intelectuali ce odinioară frecventaseră "Rugul Aprins", în noaptea de 4 spre 5 august 1958, Vasile Voiculescu va fi arestat de către Securitate în lotul "Teodorescu Alexandru şi alţii", pentru infracţiunea de "uneltire contra ordinii sociale", prevăzută şi pedepsită de articolul 209, din Codul Penal. În timpul interminabilelor şi severelor interogatorii, Voiculescu răspunde ferm: "Eu n-am desfăşurat nici un fel de activitate împotriva regimului democrat popular din RPR".

"Din clarul miez al vârstei râd tinereţii tale,
Trufaşa-ţi frumuseţe în faţă o privesc
Şi ochilor tăi, aştri tulburători de cale,
Opun intensu-mi geniu în care se topesc.
Mă-nfăţişez cu duhul, nu te sărut pe gură,
Plecat ca peste-o floare, te rup şi te respir...
Şi nu mai eşti de-acuma trupească o făptură,
Ci un potir de unde sug viaţa şi strâng mir.
Nu-mi număr anii, seva nu stă în gingăşie:
Cu ideala forţă mi-apropii ce mi-e drag,
Înjug virtuţi şi patimi la marea poezie
În care, fără urme de pulbere târzie,
Te-amestec şi pe tine cu sila; pentru mag,
Pământul n-are margini, nici cerurile prag." (CLVIII joi, 2 decembrie 1954)

La 2 mai 1962, Voiculescu a fost eliberat, însă a trebuit să fie ajutat, deoarece el nu mai putea merge. Internat de mai multe ori, grav bolnav, mai ales datorită bolii contactate în puşcărie, în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, Vasile VOICULESCU moare. (Adrian Nicolae Petcu - Revista Rost nr. 30 din august 2005)

"Imbatranesc. Destinul mi-e însă tot copil;
Isteț sa prinză păsări și să doboare poame
Arunca lesne pâinea la câini și când i-e foame
ÎIntinde mâna goală spre-arhanghelul Gavril.

Hoinar prin codrii lumii, nu ții cu el la mers,
Dar n-are spor, ci cată comori peste coclaur,
În pietre sparte vede scântei de-argint si aur
Și-n orice suferință, sămânța unui vers." (Toiag de înger)

"La vremea când l-am cunoscut eu, Voiculescu se afla în căutarea isihiei. Nu multora le spune ceva acest cuvânt grecesc, care înseamnă liniște, pace lăuntrică, dar cu un înțeles deosebit de acela pe care oamenii de rând, neinițiații, i-l acordă. (...) Eu, de pildă, n-am fost niciodată un inițiat al isihiei, dar Voiculescu era. El nu numai că o căutase dar a și dobândit-o, nu era un teoretician, ci un practicant, fapt pentru care și vorbea atât de puțin despre experiențele lui lăuntrice. Am stăruit asupra acestei dimensiuni spirituale a lui Vasile Voiculescu pentru că, după părerea mea, marea lui poezie, cea din ultimii săi ani de viață, nu poate fi înțeleasă altfel. Câtă vreme poetul s-a aflat în faza de inițiere, pregătitoare, adică prin anii 1948-1953, poezia lui - cunoscută sau încă inedită - se resimte de oarecare descriptivism; isihia îi era o sursă de inspirație. Mai târziu, când a ajuns la plenitudinea contemplației, isihia îi devenise inspirația însăși."(Valeriu Anania - Rotonda plopilor aprinși. De dincolo de ape, Editura Polirom, București, 2009, pag. 195-205)
<br />
Cu ideala forţă mi-apropii ce mi-e drag,<br />
Înjug virtuţi şi patimi la marea poezie<br />
În care, fără urme de pulbere târzie,<br />
Te-amestec şi pe tine cu sila; pentru mag,<br />
Pământul n-are margini, nici cerurile prag." (CLVIII joi, 2 decembrie 1954)</p>
<p>La 2 mai 1962, Voiculescu a fost eliberat, însă a trebuit să fie ajutat, deoarece el nu mai putea merge. Internat de mai multe ori, grav bolnav, mai ales datorită bolii contactate în puşcărie, în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, Vasile VOICULESCU moare. (Adrian Nicolae Petcu - Revista Rost nr. 30 din august 2005)</p>
<p>"Imbatranesc. Destinul mi-e însă tot copil;<br />
Isteț sa prinză păsări și să doboare poame<br />
Arunca lesne pâinea la câini și când i-e foame<br />
ÎIntinde mâna goală spre-arhanghelul Gavril.</p>
<p>Hoinar prin codrii lumii, nu ții cu el la mers,<br />
Dar n-are spor, ci cată comori peste coclaur,<br />
În pietre sparte vede scântei de-argint si aur<br />
Și-n orice suferință, sămânța unui vers." (Toiag de înger)</p>
<p>"La vremea când l-am cunoscut eu, Voiculescu se afla în căutarea isihiei. Nu multora le spune ceva acest cuvânt grecesc, care înseamnă liniște, pace lăuntrică, dar cu un înțeles deosebit de acela pe care oamenii de rând, neinițiații, i-l acordă. (...) Eu, de pildă, n-am fost niciodată un inițiat al isihiei, dar Voiculescu era. El nu numai că o căutase dar a și dobândit-o, nu era un teoretician, ci un practicant, fapt pentru care și vorbea atât de puțin despre experiențele lui lăuntrice. Am stăruit asupra acestei dimensiuni spirituale a lui Vasile Voiculescu pentru că, după părerea mea, marea lui poezie, cea din ultimii săi ani de viață, nu poate fi înțeleasă altfel. Câtă vreme poetul s-a aflat în faza de inițiere, pregătitoare, adică prin anii 1948-1953, poezia lui - cunoscută sau încă inedită - se resimte de oarecare descriptivism; isihia îi era o sursă de inspirație. Mai târziu, când a ajuns la plenitudinea contemplației, isihia îi devenise inspirația însăși."(Valeriu Anania - Rotonda plopilor aprinși. De dincolo de ape, Editura Polirom, București, 2009, pag. 195-205)
Autor : Marian Dragomir

Știri Atheneum: