Istanbul

La Istanbul, Europa întâlneşte Asia – aşa scrie în ghidurile pentru turişti, însă este fals. Aici, Europa este cucerită, recucereşte şi se lasă din nou cucerită, într-un joc infinit de seducţie şi ură.

Nu am plecat spre Istanbul la începutul anilor '90, n-am adus nici blugi, nici mohair de la turci, mai ales că eram în şcoala primară pe atunci. Când te-ai născut în anii '80, ca mine, copilăria are gustul gumelor Turbo, nu ai ce să mai faci. E o oarecare melancolie la mijloc. Dar uite că treceau anii şi tot ţineam vestul. 

Ce Istanbul?! Mă aşteptau Parisul, Londra, Roma, Barcelona, largile bulevarde, vitrinele, totul. Îmi renegasem copilăria (naivităţi!) şi îi dădusem deja toată dreptatea lui Emil Cioran: dintre toate imperiile lumii, numai otomanii au lăsat în urmă doar gunoi. Eram fanatic, progresist, poate chiar socialist ştiinţific. Mă apăra istoria însăşi! Stăteam încă de veghe la porţile Vienei, trăiam previzibil între un clişeu şi o prejudecată. Pe scurt, eram un dobitoc.

Făceam, alandala, fără rigoare, inventarul acestor cuvinte: ciubuc, bacşiş, şpagă, peşcheş, şalvari, şlapi, bairam, răpirea din Serai, giugiuc, sugiuc, giugea, ibric şi poate chiar buric, baliverne, naiba să le ia! Ce să caut eu la Istanbul?

Bineînţeles, mai era şi Orhan Pamuk. „Viaţa cea nouă" a fost,  în anii austeri ai studenţiei (fiecare student sărac  ar trebui să aibă dreptul să-şi ucidă cămătăreasa, măcar în vis), cartea mea preferată, nu aş greşi, nici măcar nu aş exagera, dacă aş spune că am trăit în autobuzele din această carte fermecată,  însă nici măcar Pamuk nu putea să mai salveze oraşul. 

Îl respingeam aprioric şi, gândeam, raţional: doar de la Istanbul venea insuportabila cultură a adevărului relativ, întotdeauna negociabil, tot ce detestam mai mult. Viaţa nu este un bazar, cum să o rişti la alba-neagra?

O pisică obeză, doi turci nemuritori

Dar acum, când sunt aici şi văd Bosforul şi dă în pârg lumina sfârşitului de august, unde să mă mai duc, unde să fug de frumuseţea, de cadâna aceasta, nenorocita? Tac şi mă îmbăt cu tot aurul legănat în galioane încolo, pe Marmara. Istanbulul: aici se sfârşeşte lumea, dar tot aici începe, mereu începe. Ciudat loc: aici unde alfa întâlneşte omega, dar chiar nu are nicio importanţă - căci suntem în afara timpului.

Sunt creştin, ei îmi vor spune necredincios, şi recunosc: nu am simţit nimic nici în Moscheea Albastră, nici în muzeul Hagia Sofia. Sunt colosale, desigur, cu toate secolele din urma lor, dar tot în Domul din Köln mi-aş lăsa sufletul. Vin apoi orele rugăciunilor, îţi înalţi privirea către minarete şi te gândeşti că indiferent ce profet venit din deşert ai urmat, cerul nu s-a schimbat.  E groaznic de cald, cald ca în infernul lui Dante.

La Istanbul, Europa întâlneşte Asia - aşa scrie în ghidurile pentru turişti, însă este fals. Aici, Europa este cucerită, recucereşte şi se lasă din nou cucerită, într-un joc infinit de seducţie şi ură.

O pisică obeză încearcă să se caţere pe o ladă de gunoi, nu reuşeşte, cade, renunţă, năduşeşte, se întinde definitiv la soare, alături doi turci îşi joacă tablele şi îşi fumează narghileaua.

Oraşul ăsta clocoteşte, başkanii îşi fac averile, credincioasele îşi acoperă trupurile într-un mister pe care nu îl vom mai câştiga niciodată, peste tot numai contraste!, şi turcii ăştia doi îşi joacă tablele cu o indiferenţă care continuă să mă fascineze şi să mă înspăimânte. Au burţi proeminente, parcă sunt două baclavale, par să nu dea două lire pe cantitatea optimă de grăsimi, hidraţi de carbon, vitamine şi ce i se mai cuvine unui organism sănătos. Mă intrigă că nu le văd mormintele pe umeri. Sunt aici, fără vârstă, imuni, mă gândesc.

Pisica obeză deschide, pe jumătate, un ochi verde.  Văd turcii nemuritori, dar văd şi zgârâie-norii. Finanţele mondiale îşi fac de cap la Istanbul.

Ce este Şâkâdâmul

Dacă vreţi să ştiţi, cuvântul „şâkâdâm", făcut celebru de interpretul Tarkan, nu înseamnă nimic în limba turcă. E o interjecţie şi ea, acolo.

Gata! Imperiul şi-a sfârşit siesta

Am nimerit, câteva clipe, dar puteau să fie şi câteva veacuri, aici, ştiţi deja, e totuna, pe contrasens într-o mulţime căreia, inexact cum sunt, îi voi spune câtă frunză - câtă iarbă. Mă simt pierdut, sunt ca un jucător falit în noaptea în care i-au intrat numai cărţi proaste.

Sunt aici să îi iau urma sultanului Suleiman Magnificul. Magnificul a fost cel mai important lider din lume în secolul al XVI-lea; şi ce viaţă a mai avut şi Magnificul! Ce intrigi de iatac, o, la câte nu se deda nevastă-sa, Roxelana, ce crime pasionale, o nebunie, de i-au făcut turcii de la Kanal D serial mare, frumos, succes internaţional în peste patruzeci de ţări - în România începe pe 10 septembrie.

Ancorez în Palatul Topkapî, trec de Poarta Fericirii, văd sabia lui Ştefan cel Mare (ce mică e!), dar şi pe cea a lui David şi simt măreţia fugii din Egipt în toiagul lui Moise, mă rătăcesc în harem. Credem că ştim, dar nu ştim istorie. Otomanii aceştia veniţi de la cort, care acopereau pământul cu covoarele lor, au stăpânit lumea. Totul este, credem, explicabil - militar, politic, economic, social, religios, cultural. S-au şi dat explicaţiile, mari, grele, savante, deşi adevărul este, ca de fiecare dată, mai simplu: învinge acela care luptă cel mai mult pentru victorie (nu cel mai bun, nu cel mai drept, nu despre morală e vorba aici).

Nu trebuie să fii specialist în idei globale ca să înţelegi că Turcia nu mai este „omul bolnav al Europei". Secolul XIX s-a sfârşit de mult, Imperiul şi-a terminat convalescenţa, este din nou în expansiune.  Gata cu siesta!

El e Aladin, Aladin!

Eu beau o bere, Aladin bea un rachiu. E beat Aladin. E musulman, dar bea, religios vorbind, turcii nu sunt fanatici, îmi spune, şi eu îl cred. E beat, dar nu e prost Aladin. E fericit, de ce să nu fie?, dar nu e mai fericit decât era acum zece-cincisprezece ani, şi nu doar fiindcă pe atunci încă juca Hagi, nu. Mare figură eşti, Aladine! Pupă ziaristele noastre, face spirite cu ele, mai-mai să scoată o lampă.

Îmi ţine, în aparté, o lecţie despre libertate şi patriotism, îmi vorbeşte despre Mustafa Kemal (aşa îi spun turcii de rând marelui Atatürk) şi despre cum s-au vândut conducătorii de acum americanilor. Dacă ar şti el, mi-ar cânta din Hotel Cişmigiu, mi-ar recita din Chirilă, asta ar face: „Americanii-s de vină...". Dar nu ştie. Vede însă dincolo de zgârâie-nori:  toate acestea nu există, totul e credit, suntem ai lor, gata!

Aladin însă nu vrea să fie al americanilor, el vrea să rămână turc şi numai turc, nu îi trebuie lui nici Uniunea Europeană (cele mai recente sondaje de opinie arată că turcii nu mai sunt de acord cu aderarea la UE), el vrea să fie liber. Liber! Ştiu eu ce înseamnă liber? Nu ştiu.

Şi iar:  americanii-s de vină, ei cu banii lor, au venit şi au corupt tot, au stricat familiile, au întărâtat pe musulmani contra creştinilor şi a evreilor, ca să îi ţină dezbinaţi şi să îi poată controla. Americanii  i-au luat lui Aladin libertatea, asta au făcut, dar ştiu ce face el pe banii lor?, ştiu?, ştiu?, aia face! Da, da, aia! Îi spun câteva nume de politicieni turci din ultimul deceniu, de fiecare dată dă din cap, îi neagă, şi-mi răspunde: „American". Are, la 42 de ani, trei fiice. Munceşte, face pe chelnerul şi pe clovnul ca să le ţină în şcoli: „Eu am învăţat pe stradă, ele trebuie să  înveţe din cărţi". Ce să îi zic eu lui Aladin? Nu îi zic nimic, deşi îl înţeleg. Te înţeleg, Aladine, că trăieşti ca în Hotel Cişmigiu: ai dreptate, e gunoi şi e curve, da' şi alea vrea bani.

sursa: http://adevarul.ro/

 

La Istanbul, Europa întâlneşte Asia – aşa scrie în ghidurile pentru turişti, însă este fals. Aici, Europa este cucerită, recucereşte şi se lasă din nou cucerită, într-un joc infinit de seducţie şi ură.

Nu am plecat spre Istanbul la începutul anilor '90, n-am adus nici blugi, nici mohair de la turci, mai ales că eram în şcoala primară pe atunci. Când te-ai născut în anii '80, ca mine, copilăria are gustul gumelor Turbo, nu ai ce să mai faci. E o oarecare melancolie la mijloc. Dar uite că treceau anii şi tot ţineam vestul. 

Ce Istanbul?! Mă aşteptau Parisul, Londra, Roma, Barcelona, largile bulevarde, vitrinele, totul. Îmi renegasem copilăria (naivităţi!) şi îi dădusem deja toată dreptatea lui Emil Cioran: dintre toate imperiile lumii, numai otomanii au lăsat în urmă doar gunoi. Eram fanatic, progresist, poate chiar socialist ştiinţific. Mă apăra istoria însăşi! Stăteam încă de veghe la porţile Vienei, trăiam previzibil între un clişeu şi o prejudecată. Pe scurt, eram un dobitoc.

Făceam, alandala, fără rigoare, inventarul acestor cuvinte: ciubuc, bacşiş, şpagă, peşcheş, şalvari, şlapi, bairam, răpirea din Serai, giugiuc, sugiuc, giugea, ibric şi poate chiar buric, baliverne, naiba să le ia! Ce să caut eu la Istanbul?

Bineînţeles, mai era şi Orhan Pamuk. „Viaţa cea nouă" a fost,  în anii austeri ai studenţiei (fiecare student sărac  ar trebui să aibă dreptul să-şi ucidă cămătăreasa, măcar în vis), cartea mea preferată, nu aş greşi, nici măcar nu aş exagera, dacă aş spune că am trăit în autobuzele din această carte fermecată,  însă nici măcar Pamuk nu putea să mai salveze oraşul. 

Îl respingeam aprioric şi, gândeam, raţional: doar de la Istanbul venea insuportabila cultură a adevărului relativ, întotdeauna negociabil, tot ce detestam mai mult. Viaţa nu este un bazar, cum să o rişti la alba-neagra?

O pisică obeză, doi turci nemuritori

Dar acum, când sunt aici şi văd Bosforul şi dă în pârg lumina sfârşitului de august, unde să mă mai duc, unde să fug de frumuseţea, de cadâna aceasta, nenorocita? Tac şi mă îmbăt cu tot aurul legănat în galioane încolo, pe Marmara. Istanbulul: aici se sfârşeşte lumea, dar tot aici începe, mereu începe. Ciudat loc: aici unde alfa întâlneşte omega, dar chiar nu are nicio importanţă - căci suntem în afara timpului.

Sunt creştin, ei îmi vor spune necredincios, şi recunosc: nu am simţit nimic nici în Moscheea Albastră, nici în muzeul Hagia Sofia. Sunt colosale, desigur, cu toate secolele din urma lor, dar tot în Domul din Köln mi-aş lăsa sufletul. Vin apoi orele rugăciunilor, îţi înalţi privirea către minarete şi te gândeşti că indiferent ce profet venit din deşert ai urmat, cerul nu s-a schimbat.  E groaznic de cald, cald ca în infernul lui Dante.

La Istanbul, Europa întâlneşte Asia - aşa scrie în ghidurile pentru turişti, însă este fals. Aici, Europa este cucerită, recucereşte şi se lasă din nou cucerită, într-un joc infinit de seducţie şi ură.

O pisică obeză încearcă să se caţere pe o ladă de gunoi, nu reuşeşte, cade, renunţă, năduşeşte, se întinde definitiv la soare, alături doi turci îşi joacă tablele şi îşi fumează narghileaua.

Oraşul ăsta clocoteşte, başkanii îşi fac averile, credincioasele îşi acoperă trupurile într-un mister pe care nu îl vom mai câştiga niciodată, peste tot numai contraste!, şi turcii ăştia doi îşi joacă tablele cu o indiferenţă care continuă să mă fascineze şi să mă înspăimânte. Au burţi proeminente, parcă sunt două baclavale, par să nu dea două lire pe cantitatea optimă de grăsimi, hidraţi de carbon, vitamine şi ce i se mai cuvine unui organism sănătos. Mă intrigă că nu le văd mormintele pe umeri. Sunt aici, fără vârstă, imuni, mă gândesc.

Pisica obeză deschide, pe jumătate, un ochi verde.  Văd turcii nemuritori, dar văd şi zgârâie-norii. Finanţele mondiale îşi fac de cap la Istanbul.

Ce este Şâkâdâmul

Dacă vreţi să ştiţi, cuvântul „şâkâdâm", făcut celebru de interpretul Tarkan, nu înseamnă nimic în limba turcă. E o interjecţie şi ea, acolo.

Gata! Imperiul şi-a sfârşit siesta

Am nimerit, câteva clipe, dar puteau să fie şi câteva veacuri, aici, ştiţi deja, e totuna, pe contrasens într-o mulţime căreia, inexact cum sunt, îi voi spune câtă frunză - câtă iarbă. Mă simt pierdut, sunt ca un jucător falit în noaptea în care i-au intrat numai cărţi proaste.

Sunt aici să îi iau urma sultanului Suleiman Magnificul. Magnificul a fost cel mai important lider din lume în secolul al XVI-lea; şi ce viaţă a mai avut şi Magnificul! Ce intrigi de iatac, o, la câte nu se deda nevastă-sa, Roxelana, ce crime pasionale, o nebunie, de i-au făcut turcii de la Kanal D serial mare, frumos, succes internaţional în peste patruzeci de ţări - în România începe pe 10 septembrie.

Ancorez în Palatul Topkapî, trec de Poarta Fericirii, văd sabia lui Ştefan cel Mare (ce mică e!), dar şi pe cea a lui David şi simt măreţia fugii din Egipt în toiagul lui Moise, mă rătăcesc în harem. Credem că ştim, dar nu ştim istorie. Otomanii aceştia veniţi de la cort, care acopereau pământul cu covoarele lor, au stăpânit lumea. Totul este, credem, explicabil - militar, politic, economic, social, religios, cultural. S-au şi dat explicaţiile, mari, grele, savante, deşi adevărul este, ca de fiecare dată, mai simplu: învinge acela care luptă cel mai mult pentru victorie (nu cel mai bun, nu cel mai drept, nu despre morală e vorba aici).

Nu trebuie să fii specialist în idei globale ca să înţelegi că Turcia nu mai este „omul bolnav al Europei". Secolul XIX s-a sfârşit de mult, Imperiul şi-a terminat convalescenţa, este din nou în expansiune.  Gata cu siesta!

El e Aladin, Aladin!

Eu beau o bere, Aladin bea un rachiu. E beat Aladin. E musulman, dar bea, religios vorbind, turcii nu sunt fanatici, îmi spune, şi eu îl cred. E beat, dar nu e prost Aladin. E fericit, de ce să nu fie?, dar nu e mai fericit decât era acum zece-cincisprezece ani, şi nu doar fiindcă pe atunci încă juca Hagi, nu. Mare figură eşti, Aladine! Pupă ziaristele noastre, face spirite cu ele, mai-mai să scoată o lampă.

Îmi ţine, în aparté, o lecţie despre libertate şi patriotism, îmi vorbeşte despre Mustafa Kemal (aşa îi spun turcii de rând marelui Atatürk) şi despre cum s-au vândut conducătorii de acum americanilor. Dacă ar şti el, mi-ar cânta din Hotel Cişmigiu, mi-ar recita din Chirilă, asta ar face: „Americanii-s de vină...". Dar nu ştie. Vede însă dincolo de zgârâie-nori:  toate acestea nu există, totul e credit, suntem ai lor, gata!

Aladin însă nu vrea să fie al americanilor, el vrea să rămână turc şi numai turc, nu îi trebuie lui nici Uniunea Europeană (cele mai recente sondaje de opinie arată că turcii nu mai sunt de acord cu aderarea la UE), el vrea să fie liber. Liber! Ştiu eu ce înseamnă liber? Nu ştiu.

Şi iar:  americanii-s de vină, ei cu banii lor, au venit şi au corupt tot, au stricat familiile, au întărâtat pe musulmani contra creştinilor şi a evreilor, ca să îi ţină dezbinaţi şi să îi poată controla. Americanii  i-au luat lui Aladin libertatea, asta au făcut, dar ştiu ce face el pe banii lor?, ştiu?, ştiu?, aia face! Da, da, aia! Îi spun câteva nume de politicieni turci din ultimul deceniu, de fiecare dată dă din cap, îi neagă, şi-mi răspunde: „American". Are, la 42 de ani, trei fiice. Munceşte, face pe chelnerul şi pe clovnul ca să le ţină în şcoli: „Eu am învăţat pe stradă, ele trebuie să  înveţe din cărţi". Ce să îi zic eu lui Aladin? Nu îi zic nimic, deşi îl înţeleg. Te înţeleg, Aladine, că trăieşti ca în Hotel Cişmigiu: ai dreptate, e gunoi şi e curve, da' şi alea vrea bani.

sursa: http://adevarul.ro/

 

Știri Atheneum: