Fragment din Sorgul roşu de Mo Yan (Editura Humanitas Fiction, 2008, traducere din limba chineză de Dinu Luca)
Care este cea mai mare cruzime faţă de victimele unei istorii atroce? Uitarea. Împotriva ei luptă naratorul poveştii tragice a trei generaţii ale unei familii chineze, din anii ’30 pînă în deceniul al optulea. În ţinutul Gaomi, patria sorgului roşu, viaţa îşi iese din matcă odată cu invazia japoneză şi nu se va mai reaşeza nicicînd; îi urmează războiul civil, instaurarea comunismului şi Revoluţia Culturală. Tînăra Dai Fenglian, moştenitoarea unei averi neaşteptate, şi comandantul Yu, iubitul ei, care organizează rezistenţa împotriva japonezilor, sînt cuplul originar în jurul căruia va gravita istoria „clanului sorgului roşu“. O istorie plină de patimă şi de cruzime, în care roşul pasiunii şi al sîngelui vărsat se împletesc, la fel ca trecutul recent şi trecutul mitic al ţinutului Gaomi. Cartea lui Mo Yan este o saga violentă şi pătimaşă, transfigurînd realitatea, abjectă şi măreaţă în acelaşi timp, în legendă. (prezentarea Editurii Humanitas Fiction la romanul Sorgul roşu)
Boabe de sorg căzînd în zbor îi jucau bunicii pe faţă, iar unul i-a ţopăit exact între buzele care i se deschideau şi i se închideau uşor, aşezîndu-se pe dinţii ei albi şi curaţi. Tata se uita la buzele din care roşeaţa pierea treptat şi a horcăit: „Mamă!“, în timp ce două lacrimi i se lăsau pe piept. În ploaia perlată împletită din sorg, bunica a deschis ochii, care aruncau şi ei o irizaţie ca de perle.
– Copile… tatăl tău…
– E la război tata.
– El e tatăl tău… a zis bunica.
Tata a încuviinţat din cap.
Bunica s-a zbătut să se ridice, dar, de cum s-a mişcat, au început să-i ţîşnească două şuvoaie de sînge.
– Mamă, mă duc să-l chem, a zis tata.
Bunica a scuturat din mînă şi deodată s-a răsucit ridicîndu-se în fund şi-a spus:
– Douguan… fiul meu… ţine-o pe mama… să ne-ntoarcem acasă… să ne-ntoarcem…
Tata a îngenuncheat, i-a prins braţele pe după gîtul lui, apoi s-a ridicat în picioare cu efort, cărînd-o şi pe bunica. Sîngele din pieptul ei a udat repede gîtul tatii, iar în sîngele ei proaspăt tata a adulmecat, ca şi mai înainte, o mireasmă tare de rachiu de sorg. Corpul greu al bunicii se sprijinea de trupul tatei, iar el, cu picioarele tremurînd şi mătăhăindu-se tot, s-a-ndreptat spre adîncul lanului, în timp ce gloanţele măcelăreau sorgul pe deasupra capetelor lor. Tata despărţea paiele dese de sorg, înaintînd pas cu pas. Sudoarea şi lacrimile i se amestecau cu sîngele bunicii. Tata simţea cum trupul bunicii devine din ce în ce mai greu, paiele de sorg i se puneau piedică fără pic de milă, frunzele de sorg îl tăiau ca un ferăstrău fără pic de milă, iar el s-a prăbuşit la pămînt, apăsat de corpul greu al bunicii. S-a strecurat de sub ea şi a rînduit-o drept, iar bunica şi-a ridicat faţa, a răsuflat prelung şi-apoi i-a zîmbit şters. Acest zîmbet era insondabil de misterios – acest zîmbet semăna cu un fier înroşit care a ars în amintirea tatii un semn în formă de potcoavă.
Bunica stătea întinsă, în timp ce senzaţia de arsură din piept slăbea treptat. Instantaneu, şi-a simţit fiul desfăcîndu-i haina şi-acoperindu-i cu o mînă gaura de glonţ de deasupra sînului şi cu cealaltă gaura de glonţ de sub sîn. Sîngele bunicii a vopsit în roşu mîinile tatei şi i le-a vopsit şi în verde; pieptul ei de un alb imaculat a fost vopsit de propriul sînge în verde şi a fost vopsit şi în roşu. Gloanţele trecuseră prin sînul nobil al bunicii, dezvăluindu-i alcătuirea rozalie în formă de stup. Tata s-a uitat la sînul bunicii cu durere nesfîrşită. N-a izbutit să oprească sîngele care curgea din rana ei şi a văzut cum faţa bunicii, în urma pierderii de sînge, se făcea din ce în ce mai palidă, iar trupul din ce în ce mai plutitor, de parcă în orice clipă avea să se înalţe în aer şi să zboare.
În umbra sorgului, bunica privea fericită ce făurise ea împreună cu comandantul Yu – faţa splendidă a tatălui meu –, iar scenele pline de viaţă din anii cei duşi i-au fluturat pe dinaintea ochilor ca nişte cai în galop.
Bunica şi-a amintit de anul în care, sub potopul de ploaie şi aşezată în lectică precum într-o barcă, a intrat în satul familiei lui Shan Tingxiu. Şuvoaiele curgeau tulburi pe uliţă, iar pe deasupra apei plutea un strat de coji de la boabele de sorg. Cînd lectica a ajuns la poarta familiei Shan, a ieşit s-o întîmpine doar un bătrîn uscat, cu părul prins într-o coadă ca o păstaie. După ce s-a oprit ploaia cea mare, pe pămîntul băltind de apă mai cădea cîte o rafală răzleaţă. Deşi muzicanţii îşi cîntau melodiile, nu venea nimeni să vadă veselirea, iar bunica şi-a dat seama că lucrurile nu stau grozav. Cei care au ţinut-o de sub braţ să se aplece în faţa Cerului şi Pămîntului au fost doi bărbaţi, unul de cincizeci şi ceva de ani, altul de patruzeci şi ceva. Cel de cincizeci şi ceva era unchiul Luohan, cel de patruzeci şi ceva era un argat de la povarnă.
Cărătorii şi muzicanţii şedeau în apă ca găinile plouate, privind cu figuri serioase cum doi bărbaţi veştejiţi şi uscaţi o proptesc să intre în casa învăluită în beznă adîncă pe bunica mea cea toată o roşeală. Bunica a simţit mirosul intens de rachiu de sorg al trupurilor celor doi, care parcă s-ar fi înmuiat pe de-a-ntregul în rachiu.
Cînd a făcut plecăciunile măritişului, bunica a rămas acoperită pe cap cu pînza aceea care puţea de te-ameţea. În miros de lumînări aprinse, bunica a primit o fîşie de mătase moale, de care a fost trasă apoi de cineva. Drumul acesta i-a fost negru ca tăciunele şi plin de apăsare şi spaimă. A fost dusă şi aşezată pe pat. În tot acest timp, n-a venit nimeni să-i dea la o parte pînza roşie, aşa că bunica s-a descoperit singură. A văzut că la piciorul patului stă încovrigat pe un taburet pătrat un bărbat cu o faţă spas-modică. Avea un cap prelung şi cu totul turtit, iar pleoapele îi putreziseră, ajungînd de un roşu aprins. S-a ridicat, a întins spre bunica o mînă ca o gheară de cocoş, dar ea a ţipat o dată tare, a dibuit din sîn foarfeca şi-a rămas în picioare pe pat, privindu-l îndeaproape şi cu ochi mînioşi. Bărbatul s-a aşezat, atrofiat, înapoi pe taburet. În acea noapte, bunica n-a lăsat deloc foarfeca din mînă, iar bărbatul cu capul turtit n-a părăsit nici el taburetul pătrat.
De cum s-a făcut dimineaţă, bunica a profitat că bărbatul adormise şi s-a lăsat să alunece jos din pat, ieşind în fugă din cameră. A deschis poarta şi se pregătea să-şi ia zborul cînd o mînă a oprit-o. Bătrînul uscat şi slab cu părul prins într-o coadă ca o păstaie a apucat-o de încheietură, uitîndu-se la ea cu ferocitate.
Shan Tingxiu a tuşit uscat de două ori, şi-a şters răutatea de pe chip, înlocuind-o cu un zîmbet şi a zis:
– Copilă, ai venit la noi mireasă, îmi eşti ca o fiică. Bianlang n-are boala aia, nu pleca urechea la palavrele unora. Sîntem o familie mare şi bogată, iar Bianlang este un om de treabă. Acum, că ai venit, tu o să te ocupi de familie.
Shan Tingxiu i-a înmînat bunicii un şirag mare de chei de alamă, dar bunica nu l-a primit.
În a doua noapte, bunica a stat cu foarfeca în mînă pînă cînd s-a luminat de ziuă.
În a treia dimineaţă, străbunicul meu a venit trăgînd după el un măgăruş ca s-o ia pe bunica să se-ntoarcă acasă – aşa e obiceiul în ţinutul Gaomi din nord-est, să iei mireasa înapoi după trei zile. Străbunicul a băut întruna cu Shan Tingxiu, pînă cînd soarele a trecut de amiază şi de-abia apoi s-a pornit la drum spre casă.
Bunica stătea de-a curmezişul pe măgar, pe spinarea căruia se lăsase spre pămînt o plapumă subţire. Aşa au ieşit, bălăbănindu-se, din sat. Era a treia zi de la ploaia cea mare, iar drumul era la fel de umed. Aburi albi se înălţau clocotitori din lanurile de sorg, încolăcind firele verzi în suflări albe şi dîndu-le înfăţişare de înţelepţi nemuritori. Banii de argint zornăiau în chimirul străbunicului, care băuse de mergea acum pe trei cărări, cu ochii înceţoşaţi de-a binelea. Încruntat, măgăruşul păşea încet, urmele lui mărunte întipărindu-se limpede pe drumul umed. Aşezată în spinarea lui, bunica era scuturată de valuri-valuri de ameţeală. Pleoapele îi erau roşii şi umflate, iar părul răvăşit. Sorgul, care în trei zile crescuse cît să-şi mai adauge un nod, o ţintuia batjocoritor.
Bunica a spus:
– Tată, nu mă mai întorc la ei în casă, nici moartă nu mă mai întorc…
Străbunicul i-a zis:
– Fata mea, mare noroc a dat peste tine! Socrul tău o să-mi dea în dar un catîr mare şi negru şi-o să vînd măgarul…
Măgarul şi-a întins capul pătrăţos şi a luat de la marginea drumului o gură de iarbă verde, pătată cu stropi mărunţi de noroi.
Bunica i-a zis plîngînd:
– Tată, are lepră…
– Socrul tău o să ne dea un catîr…
Străbunicul era beat de nu mai semăna a om şi vărsa fără încetare gură după gură de rachiu şi de carne în smocurile de iarbă de la marginea drumului. Murdăria vărsată a îngreţoşat-o pe bunica, de i s-au întors şi ei maţele pe dos. Îl ura din toată făptura.
Cînd măgarul a ajuns la Adîncitura Broaştei, o putoare de-ţi muta nasul i-a asaltat cu atîta tărie, că măgarul şi-a pleoştit urechile. Bunica a văzut cadavrul tîlharului din urmă cu cîteva zile. Burta i se bulbucase mult şi un covor de muşte smaraldii îi acoperea cu totul pielea şi carnea. Cu bunica în spinare, măgarul a trecut repede prin faţa cadavrului, iar muştele s-au ridicat mînioase în zbor, ca un vălătuc de nori verzi. Străbunicul venea în urma măgarului, iar corpul îi era parcă mai lat decît drumul şi ba se freca de sorgul de pe partea stîngă, ba se prăbuşea printre buruienile de pe partea dreaptă. Cînd a căzut în faţa cadavrului, străbunicul a făcut „Oh, oh!“ şi a rostit printre buzele care-i dîrdîiau:
— Mă, amărîtule… amărîtule… aici te-ai întins tu să dormi…?
Bunica nu putuse să uite faţa ca de dovleac a tîlharului. În clipa în care muştele s-au ridicat în aer speriate, expresia lui elegantă şi nobilă a intrat într-un contrast puternic cu expresia sălbatică şi laşă pe care o avea cînd era în viaţă. Au mers un li, apoi încă unul. Soarele îi săgeta pieziş, cerul era limpede ca un pîrîu. Străbunicul fusese lăsat în urmă de măgar, care ştia drumul şi înainta în tihnă cu bunica în spinare. Drumul a cotit puţin, iar cînd măgarul a ajuns la cotitură, trupul bunicii s-a întors spre înapoi, desprinzîndu-se de spinarea măgarului. Un braţ puternic a prins-o şi a dus-o în adîncul sorgului.
Bunica s-a zbătut fără putere – nici nu voia să se zbată, trei zile de viaţă nouă erau ca un vis cu totul spulberat. Într-un singur minut, unii devin conducători măreţi; în trei zile, bunica pătrunsese tainele vieţii. A ridicat chiar şi un braţ şi l-a prins de gît pe cel ce-o căra, să-l mai uşureze. Frunzele de sorg fîşîiau. De pe drum veneau strigătele răguşite ale străbunicului:
— Fata mea, unde te-ai dus?
Din apropiere de pod, s-a auzit cîntecul prelung şi plin de jale şi de durere al unei goarne mari, dimpreună cu păcăniturile nediferenţiate ale mitralierelor. Sîngele bunicii încă îi urma ritmul respiraţiei, firişor cu firişor scurgîndu-i-se din corp. Tata a strigat:
— Mamă, să nu-ţi mai curgă sîngele afară, cînd o să ţi se isprăvească de curs, o să mori!
A apucat nişte pămînt negru de la rădăcina sorgului şi a astupat cu el rănile bunicii, dar sîngele l-a năpădit foarte repede. Tata a mai luat o mînă de pămînt. Bunica a zîmbit recunoscătoare, privind la văzduhul azuriu şi nemăsurat de adînc şi la sorgul cald şi înţelegător ca o mamă iubitoare. În oceanul ei de suferinţă, şi-a făcut apariţia un drumeag de un verde crud, împodobit cu floricele albe. Pe acest drumeag, bunica era călare pe un măgăruş care mergea agale: în adîncul sorgului, acel bărbat mare, puternic şi solid îşi dregea glasul şi cînta tare, iar sunetul o lua pe deasupra sorgului. Bunica mergea în urma cîntecului, călca pe vîrfurile firelor de sorg de parcă se suia pe o întindere de nori verzi…
Bărbatul a aşezat-o pe bunica pe pămînt, iar ea, moale ca tăiţeii, îşi mijea ochii ca de miel. Bărbatul şi-a sfîşiat pînza neagră care-i acoperea faţa şi şi-a arătat chipul cel adevărat. Era el! Bunica a strigat către Cer în inima ei, în timp ce o cutremurare intensă asemănătoare cu fericirea a cuprins-o atît de puternic, că lacrimi fierbinţi i-au umplut ochii.
Yu Zhan’ao şi-a dat jos pelerina de paie şi a strivit cu picioarele zeci de coceni de sorg. Pe cadavrele lor şi-a aşternut pelerina şi a dus-o pe bunica în braţe pe ea. Spiritul ei şi-a părăsit sălaşul şi, văzînd pieptul lui dezgolit, parcă-i vedea şi sîngele plin de vlagă şi iuţeală curgîndu-i fără odihnă pe sub pielea negricioasă. Peste vîrfurile firelor de sorg plutea o suflare subţire, iar în toate părţile răsuna zgomotul sorgului crescînd. Vînt potolit, valuri liniştite şi raze după raze umede şi arzătoare întretăindu-se şi secerîndu-se printre crăpăturile dintre cocenii de sorg. Inima bunicii era o căprioară zbătîndu-se. Pasiunile ei, tăinuite vreme de şaisprezece ani, au explodat, iar ea a început să freamăte pe pelerină. Bucată cu bucată, Yu Zhan’ao s-a lăsat în jos, a căzut în genunchi cu o bufnitură şi-a rămas aşa lîngă ea. Bunica tremura din cap pînă-n picioare, în timp ce un snop de flăcări galbene şi cu aromă grea i s-au aprins prîsnind pe faţă. Yu Zhan’ao i-a sfîşiat cu grosolănie cămaşa, lăsînd razele soarelui răbufnind drepte să lumineze micile umflături albe ale sînilor bunicii, ce se ridicau reci, încordaţi şi strînşi unul într-altul. Sub mişcările lui pline de vlagă, durerea şi fericirea ascuţite şi pătrunzătoare au oţelit nervii bunicii, care a mai strigat doar, încet şi adînc, „Cerule!“ şi-apoi a leşinat.
Bunica şi bunicul s-au iubit şi s-au drăgălit pe sorgul plin de viaţă – două spirite neînfrînate, dispreţuind legile lumii oamenilor şi lipite şi mai strîns decît carnea lor în desfătare. În lanurile de sorg, ei au croit lumii făgaşe noi, arînd norii şi semănînd ploaia, şi astfel au adăugat istoriei bogate şi colorate a ţinutului nostru, Gaomi din nord-est, un strat de roşeală. Tata se poate spune că a fost conceput controlînd esenţa Cerului şi Pămîntului şi că a fost chintesenţa durerii şi a plăcerii nebune. Răgetele zgomotoase ale măgarului au sfredelit lanul de sorg, iar bunica a revenit din legănătoarea ţară cerească în cruda lume a oamenilor. S-a ridicat, cu toate simţurile răvăşite şi cu lacrimile curgîndu-i pe obraz. A spus:
— Chiar e lepros.
Bunicul a îngenuncheat şi nu ştiu de unde a scos un hanger puţin mai lung de o jumătate de metru şi l-a smuls din teacă cu un hîrşîit. Lama era perfect rotunjită, ca un arpagic. Bunicul a fluturat din mînă, iar hangerul a lunecat printre paiele de sorg şi doi coceni s-au prăbuşit la pămînt. Din gurile înclinate aşijderea ale cioturilor de tulpină s-a prelins un lichid verde. Bunicul a spus:
— Peste trei zile, să te-ntorci negreşit!
Bunica l-a privit nedumerită. Bunicul s-a îmbrăcat, bunica s-a aranjat. Nu ştia unde a ascuns bunicul hangerul. El a condus-o la marginea drumului şi, ca fulgerul, s-a făcut nevăzut, fără urmă, fără umbră.
După trei zile, măgarul a cărat-o înapoi pe bunica. De cum a intrat în sat, a aflat că cei doi Shan, tatăl şi fiul, fuseseră ucişi. Cadavrele se răsfirau de-a latul în balta de la capătul de apus al satului.
Bunica stătea întinsă, îmbăiată de căldura limpede a lanului de sorg. Se simţea sprintenă ca o rîndunică, alunecînd firesc, aproape lipită de spice. Caleidoscopul de imagini din faţa ochilor ei s-a domolit, iar Shan Bianlang, Shan Tingxiu, străbunicul, străbunica, unchiul Luohan… şi atîtea şi-atîtea chipuri duşmănoase, recunoscătoare, haine, cumsecade, toate s-au ivit şi-apoi au pierit. Istoriei de treizeci de ani a bunicii îi scria ea însăşi ultimul rînd: toate cele din trecut erau ca nişte fructe cu parfum îmbătător, picate ca săgeţile la pămînt; din toate cele din viitor, bunica putea să zărească nedesluşit doar nişte rotocoale de lumină iute trecătoare; iar de prezentul fugar, vîscos şi alunecos, se agăţa cu furie şi nu-i dădea drumul. Simţea cum tata o mîngîie cu mînuţele lui ca nişte gheare de animal. Tata striga timid: „Mamă!“, iar asta a făcut ca, alături de conştientizarea faptului că iubirile şi urile pălesc, iar recunoştinţa şi vrăjmăşia se sting, în bunica să ţîşnească buchete de scîntei cu drag de viaţa omenească. A vrut din răsputeri să-şi ridice braţul şi să mîngîie drăgăstoasă faţa tatei, însă n-a reuşit în nici un chip. Tocmai se ridica în zbor, cînd a văzut un mănunchi de raze puternice aruncate în jos din ţara cerului şi a auzit o muzică solemnă cîntată de-o orchestră de oboaie şi de goarne mari şi mici, răsunînd tot dintr-acolo.
Bunica se simţea cumplit de obosită, iar mînerele cu totul alunecoase ale prezentului, mînerele lumii ei, stăteau să-i alunece din mîini. Asta e moartea? Urmează să mor? N-o să mai văd cerul ăsta, pămîntul ăsta, sorgul ăsta, pe copilul ăsta, pe omul iubit care-şi duce acum soldaţii la război? Împuşcăturile răsunau aşa departe, totul era despărţit de o perdea groasă de ceaţă fumurie. Douguan! Douguan! Fiul meu, vino să-i dai mamei o mînă de ajutor, prinde-o pe mama, mama nu vrea să moară, Cerule! Cerule… m-ai înzestrat cu un om iubit, m-ai înzestrat cu un copil, m-ai înzestrat cu bogăţie, m-ai înzestrat cu treizeci de ani de viaţă la fel de împlinită ca sorgul roşu. Cerule, dacă mi-ai dat, nu trebuie să-mi iei înapoi, iartă-mă, cruţă-mă! Socoţi c-am păcătuit? Socoţi că era bine să fi-mpărţit perna şi aşternutul cu un lepros, să nasc un monstru cu lepră şi carne putredă şi să fac lumea asta frumoasă să ajungă fără seamăn de murdară? Ce-nseamnă casta văduvie? Care e calea cea dreaptă? Ce e binele? Ce e răul? Niciodată nu mi-ai spus, şi-a trebuit să fac după cum m-a dus pe mine mintea. Am iubit fericirea, am iubit tăria, am iubit ce e frumos, corpul meu a fost al meu, mi-am fost singură stăpînă, nu mi-a fost frică să păcătuiesc, nu mi-a fost frică de pedeapsă, nu mi-a fost teamă c-o să intru în iadul tău cu optsprezece niveluri. Am făcut tot ce-a trebuit să fac, am săvîrşit tot ce-a trebuit să săvîrşesc, fără teamă de nimic. Dar nu vreau să mor, vreau să trăiesc, vreau să mai arunc cîteva priviri lumii ăsteia, Cerule…
Sinceritatea bunicii a mişcat Cerul, iar ochii ei secaţi s-au stropit din nou cu umezeală proaspătă. O strălucire aparte venită din ţara cerului i-a scînteiat apoi în ochi şi a văzut din nou obrazul galben-auriu al tatei şi ochii ce-i semănau aşa de bine cu ai bunicului. Buzele ei s-au mişcat uşor, rostind:
– Douguan!
Tata a strigat tare şi însufleţit:
– Mamă, te-ai făcut bine! N-o să mori, ţi-am astupat sîngele şi nu-ţi mai curge! O să-l chem pe tata, să-l chem să vină să te vadă, mamă, nu poţi să mori, aşteaptă-l pe tata!
Tata a plecat în fugă. Paşii lui s-au prefăcut într-o vorbire joasă şi moale, s-au prefăcut în muzica de mai devreme, cea din ţara cerului. Bunica a auzit sunetele universului, iar ele veneau din fiecare fir de sorg roşu. Bunica a aţintit cu privirea sorgul roşu, iar ochilor ei pîcloşi cocenii de sorg le păreau nestatornici şi magnifici, cu forme ciudate şi înfăţişări stranii, gemînd, răsucindu-se, văicărindu-se, învălătucindu-se, avînd ba chip de diavoli, ba chipul celor dragi. I se părea că se împletesc în snopi ca nişte şerpării, îndreptîndu-se apoi la loc cu un şuşotit, iar ea n-avea cuvinte cît să le rostească splendoarea. Erau şi roşii, şi verzi, şi albi, şi negri, şi albaştri, rîdeau hăhăindu-se, plîngeau căinîndu-se, iar lacrimile care le ieşeau din ochi loveau ca stropii de ploaie plaja mohorîtă din inima bunicii. În crăpăturile din firele de sorg erau înfipte petice de cer albastru – un cer atît de înalt, un cer atît de jos. Bunica simţea cum cerul se întreţese cu pămîntul, cu oamenii, cu sorgul, totul învăluit într-un văl colosal de mare. Norii albi lunecau ştergînd sorgul şi ştergînd şi faţa bunicii, colţurile lor tari fîşîind cînd îi atingeau faţa. Umbrele norilor albi urmau norii albi, învîrtindu-se în largul lor. Un stol de porumbei albi ca zăpada s-a năpustit din înalt şi s-a lăsat pe vîrful firelor de sorg. Gînguritul lor a deşteptat-o pe bunica, iar ea le-a văzut desluşit şi limpede înfăţişarea. Cu ochii lor de un roşu aprins şi mari cît boabele de sorg şi porumbeii au privit-o pe bunica. Le-a surîs sincer, iar ei au răsplătit cu un zîmbet mărinimos iubirea fierbinte a bunicii faţă de această viaţă şi dorinţa ei de a nu o părăsi, arătate în ceasul morţii. Bunica a urlat:
– Dragii mei, nu mă-ndur să vă părăsesc!
Porumbeii ciuguleau bob după bob de sorg, răspunzînd chemării ei mute. Ciugulind şi înghiţind la sorg, porumbeilor li se bombau treptat-treptat burţile. Pe cînd ciuguleau aşa de zdravăn, penele li se deschideau, iar forma lor de evantai semăna cu inflorescenţele date peste cap de vînturi şi ploi. Sub streaşinile familiei mele se-adăpostise cîndva un stol mare de porumbei. Toamna, bunica aşeza în curte un hîrdău de lemn plin cu apă curată, iar porumbeii veneau în zbor de pe cîmp, se lăsau rînduit pe marginea hîrdăului şi, cu faţa la propria lor umbră răsfrîntă în apa cea curată, scuipau din guşă, leop-leop, tot sorgul. Se plimbau apoi prin curte plini de fudulie. Porumbei! Pe capetele grele şi în pace ale sorgului, stătea acum în picioare un stol de porumbei goniţi de la casele lor de urgia războiului. O aţinteau pe bunica de parc-ar fi prohodit-o cu adîncă durere.
Ochii bunicii s-au împîclit din nou, porumbeii şi-au luat zborul fîlfîind din aripi, în ritmul unui cîntec cunoscut, înălţîndu-se pe cerul albastru ca marea. Cînd aripile lor se atingeau de aer, scoteau un vîjîit. Bunica s-a ridicat plutind în urma porumbeilor, vîslind din aripile-i proaspăt crescute şi rotindu-se cu supleţe. Pămîntul cel negru era sub ea, sorgul era sub ea. A privit plină de drag satul dărăpănat şi părăginit, apa şerpuitoare şi întortocheată, drumurile întretăiate şi încrucişate, a privit văzduhul aflat în neorînduială şi sfîrtecat de gloanţele încinse şi a privit şi făpturile, cîtă frunză, cîtă iarbă, stînd nehotărîte la răscrucea dintre viaţă şi moarte. Bunica a mirosit ultima oară mireasma sorgului, a mirosit ultima oară mireasma dulcie a sîngelui fierbinte, iar în creierul ei a fulgerat deodată o imagine pe care n-o mai văzuse niciodată: sfredeliţi de cîteva zeci de mii de gloanţe, cîteva sute de săteni cu haine zdrenţuite zac în lanurile de sorg, dansînd cu mîinile, jucînd cu picioarele…
Ultimul ei fir de legătură cu lumea oamenilor stătea să se frîngă, şi toate îngrijorările, durerile, încordările şi deznădejdile i-au căzut în lanul de sorg, lovind ca o grindină vîrfurile firelor de sorg, prinzînd rădăcină în pămîntul negru, făcînd flori şi legînd roade acre şi amărui, moştenire pentru fiecare generaţie de după. Bunica şi-a încheiat eliberarea, a zburat laolaltă cu porumbeii, iar spaţiul gîndurilor ei, restrîns pînă la a fi cît pumnul de mare, era plin de bucurie mulţumită, acalmie, căldură, stare de bine, armonie. Cu inima cu totul împlinită, bunica a mai spus, cu mare evlavie:
– Cerule, oh, Cerule… (fragment din romanul Sorgul roşu de Mo Yan, Editura Humanitas Fiction, 2008)
Comentarii