Moartea lui Ivan Ilici

tolstoi

Povestirea, care la început urma să se intituleze Moartea unui judecător, îi fusese inspirată lui Lev Tolstoi de decesul, în anul 1881, al unui anume Ivan Ilici Mecinikov, judecător la tribunalul din Tula. Scriitorul cunoscuse amănuntele acestei agonii chiar de la fratele răposatului. Primul său gând fu de a redacta pur și simplu jurnalul unui om luptându-se cu moartea, apoi lăsându-se pradă ei. Dar, puțin câte puțin, începu să întrevadă tot ceea ce o povestire la persoana a treia putea aduce ca profunzime tragică. Și jurnalul se transformă în roman.

Ivan Ilici este tipul însuși al funcționarului conștiincios, liber cugetător, dar susținut de câteva principii moștenite de la părinții săi, neînsușindu-și nimic ce nu-i aparține, neprimind bacșișuri, neînșelându-și nevasta, trăind „ușor, plăcut, decent”. Ascensiunea sa administrativă corespunde unei descompuneri lente a căsniciei sale. Indiferența se stabilește repede între cei doi soți, apoi plictiseala, o mânie surdă. „Rămâneau doar rarele perioade de dragoste între soți, dar care nu durau mult. Acestea erau mici insulițe, unde ancorau pentru o vreme spre a porni din nou în larg, mânați de valurile vrajbei ascunse.”

După o avansare neașteptată, situația materială a eroului se îmbunătățește într-atât, încât poate să se instaleze cu soția sa într-un apartament luxos, potrivit „rangului său” și pentru a cărui mobilare se pasionează. Mobile vechi, de stil, bronzuri, farfurii pe pereți… „După ce isprăvi cu aranjatul, începu să se cam plictisească.”

Dar Ivan Ilici căzuse de pe scară încercând să agațe niște perdele și, cu timpul, durerea, în loc de a ceda, creștea. Pentru magistrat, acesta este începutul unei neliniști tot mai pronunțate. Ghicește că în el se petrece ceva îngrozitor, „ceva cu mult mai important decât tot ce i se întâmplase până în acea zi”. Consultă medicii care-l liniștesc, dar nu-l vindecă… Soția sa, fiica sa, nu-l iau în serios, sau simulează optimismul pentru a nu-l îngrijora și mai mult.

Între el și oamenii sănătoși se sapă o prăpastie. Ei joacă o comedie, iar el, pentru întâia oară, pricepe esențialul. Condamnat să stea în cameră, se zbate cu gândul la moarte: „Am avut viața în mine și acum se duce. Se duce, iau eu n-o pot ține în loc…Dar unde am să fiu când n-am să mai exist?”

Pe măsură ce boala se prelungește, se simte tot mai singur, mai puțin înțeles, mai puțin iubit. îi deranjează pe cei sănătoși prin prezența sa, îi împiedică de a fi fericiți, de a alerga după plăcerile lor, la treburile lor. Soția și fiica intră să-l vadă, într-o seară, înainte de a merge la teatru. Le urăște pentru aerul lor de vigoare, de curățenie și de sănătate. Ura trupului bolnav împotriva celui fraged și alb care miroase frumos!

Singurul său prieten este servitorul Gherasim, care îl îngrijește, îl spală, și câteodată îi sprijină picioarele, ceea ce îi aduce puțină alinare. Se înduioșează, își plânge de milă, încearcă să se gândească la viața plăcută de altădată și își dă seama, înspăimântat, că toate amintirile pe care le socotea ca fiind aur curat nu sunt decât monede false! Și cu cât clipele de bucurie se apropiau de prezent, cu atât i se păreau mai puțin vrednice de luat în seamă și cu atât mai mult se îndoia de ele… „Poate că n-am trăit cum se cuvine”, gândea el.

Nenorocitul poate să filozofeze cât vrea, falimentul se apropie. Acum, știe că, închipuindu-și că a făcut o carieră strălucită, și-a ratat viața, că „slujba lui, felul în care-și rânduise viața, familia, interesele societății nu erau decât minciuni.” Care este deci rolul omului pe pământ? De ce trăim? De ce murim?

Soția sa îl imploră să primească ultima împărtășanie. El acceptă. Apoi îl cuprinde spaima. Strigă. Se liniștește. Devine atent. „Unde este moartea? Care moarte? Nu mai există nicio teamă, pentru că nu mai există moarte. În locul morții, e lumina.”

Acest dublu roman al trupului care se descompune și al sufletului care se trezește este, fără îndoială, una din lucrările cele mai impresionante ale literaturii universale. Autorul aduce aceeași precizie în analiza clinică a bolii (un cancer al regiunii abdominale), ca și în descrierea stărilor sufletești succesive ale muribundului. Un muribund care n-are nimic excepțional și nici măcar nu ne e simpatic, și cu care totuși noi descoperim că suntem solidari, pentru că ne închipuim, prin el, care va fi propriul nostru sfârșit. În timp ce Ivan Ilici geme de durere în patul său – ne gândim la noi înșine, în timp ce el își încheie bilanțul vieții – trecem în revistă propria noastră viață. La capătul chinurilor, două sentimente domină: spaima pentru ce va fi și zădărnicia pentru ce a fost.


 sursa: Henri Troyat, Viața lui Tolstoi, trad.: Paul B. Marian, București, Minerva, 1973

https://istoriiregasite.wordpress.com/2015/07/03/moartea-lui-ivan-ilici/...

 

Știri Atheneum: