Modelul politic francez (Interviu)

 

 Am dorit să aflu de la un politolog important al diasporei ce părere are despre modelul politic francez pentru români. Cercetător în politici publice, Bogdan Călinescu s-a stabilit în Franţa la începutul anilor '90. Preşedinte (până la începutul anului 2008) al Institutului pentru cercetarea administraţiilor publice (iFRAP) şi director al revistei „Société Civile", a scris zeci de articole şi studii despre reforma statului, cheltuielile publice, educaţie. Publică mai ales sub pseudonimul Nicolas Lecaussin, fiind autorul a două cărţi: „Cet Etat qui tue la France" (Editura Plon, 2005) şi „L'absolutisme efficace" (Plon, 2008). Va publica o nouă carte intitulată „Au secours, ils veulent la peau du capitalisme" (First) la începutul lunii aprilie.

 Iată răspunsurile domniei sale:


- Domnule Călinescu, sunteţi unul dintre cei mai influenţi intelectuali români, de după 1989, din capitala Franţei. Ce v-a determinat să vă stabiliţi aici?

Îmi atribuiţi un rol foarte important. Dacă aş fi avut multă influentţă, poate că reformele lui Sarkozy ar fi fost mult mai ambiţioase. Încerc să contribui la schimbările politice şi economice din Franţa prin intermediul organismelor în care am lucrat şi lucrez, IFRAP (Institut français de recherche sur les administrations publiques), Sauvegarde Retraites şi ALEPS (Association pour la liberté économique et progrès social), prin cărţile, studiile şi articolele pe care le public. Am ales Franţa în primul rând pentru că am crescut într-o atmosferă francofilă. Părinţi şi bunici vorbitori de limba franceză şi specialişti ai culturii Franţei, am căzut de mic precum Obelix în cazanul franţuzesc. Evoluţia era oarecum previzibilă, «singura» incertitudine era data căderii regimului comunist. Aveam 20 de ani, o vârstă la care încă îţi poţi permit orice iniţiativă. Au urmat studiile superioare în Franţa - Sciences po şi Licenţa în litere - după care m-am stabilit aici. După mai multe «joburi» în dreapta şi-n stanga, foarte utile de altfel, am intrat la iFRAP.

- Care consideraţi că sunt cele mai importante realizări ale dumneavoastră de până acum?

Fără pretenţii mari, cred că am reuşit mai multe până acum. Cum bănuiesc că vă referiţi la realizări profesionale, las deoparte familia şi copiii. Iată deci câteva exemple: Parcursul din 1998 până în 2008 la IFRAP, unde am intrat la jumătate de normă şi am terminat ca preşedinte al Institutului; Succesul revistei «Société Civile», pe care am fondat-o în 1999 şi care a devenit astăzi o referinţă în lumea analiştilor politicilor publice. Fără a fi distribuită în chioşcuri, am reuşit să avem aproape 7 000 de abonaţi, mult mai mult decit celebrele reviste «de specialitate», Commentaire sau La Revue des deux mondes. Aş putea adăuga succesul de librarie al cărţilor «Les profiteurs de l'Etat» (Plon, 2001), sau «Cet Etat qui tue la France» (Plon, 2005) vândute în zeci de mii de exemplare şi obţinând un impact remarcabil în mass-media (la prima dintre ele sunt co-autor).

În fine, sunt mândru că mai multe din reformele făcute de Sarkozy provin de la think-tank-ul pe care l-am condus: ameliorarea democraţiei parlamentare, scăderea cheltuielilor publice şi închiderea unor organisme publice inutile, facilitarea investiţiilor în întreprinderi, etc... Toate acestea fără un euro de la Stat! Insist asupra faptului că Institutele IFRAP şi Sauvegarde Retraites funcţionează după modelul american, prin marketing direct (mailing) şi fundraising (300 000 de scrisori trimise în fiecare an).

- Sunteţi la curent, fără îndoială, cu intenţiile unei importante părţi ale clasei politice româneşti privind modificarea Constituţiei de la 1991. Poate servi modificarea Constituţiei franceze din iulie 2008 drept ghid pentru noi?

Problemele instituţiilor publice frantuzeşti constituie subiectul ultimei mele cărţi, L'Absolutisme efficace (Plon, 2008). Din păcate, reforma instituţională franceză e insuficientă. E adevărat, se acordă mai multe roluri parlamentului, cum ar fi acela de a împărţi ordinea de zi cu executivul, sau de a avea un cuvânt de spus în numirile de înalţi funcţionari făcute de executiv. Însă rolul principal al deputaţilor e acela de a vota bugetul şi de a fi la curent cu ceea ce se întămplă cu banii contribuabililor. Nu e cazul în Franta: deputaţii nu reuşesc să schimbe decât 0.06 % din bugetul prezentat de guvern. Mai mult decât atât, executivul, mai ales Sarkozy, îşi permite să creeze noi impozite fără măcar să consulte deputaţii! O aberaţie incredibilă într-o democraţie modernă. Deputaţii francezi nici nu au fost înştiinţaţi de conţinutul planului de reconstrucţie economică anunţat recent de Sarkozy. Când vedem cum e discutat planul lui Obama ţi schimbările făcute faţă de planul iniţial (senatorii republicani au reuşit să economisească 100 de miliarde de dolari)...

În fine, consider că a avea un „dublu executiv", preşedinte şi prim-ministru, cu puteri garantate de Constituţie, e un viciu franţuzesc ce se regăseşte în Romania. Tensiunile dintre cei doi sunt inevitabile atunci când preşedintele are iniţiativa reformelor, însă prim-ministrul şi miniştrii sunt responsabili în caz de eşec... Autocraţia de tip francez continuă.

Modelul francez nu e un exemplu de urmat. Dacă cei din societatea civilă romanească vor un bun exemplu, atunci cel american ar fi cel mai potrivit. În Statele Unite avem de-a face cu un sistem prezidenţial în care preşedintele e puternic pentru că... Congresul are puteri importante şi poate controla executivul. Sistemul francez e un adevărat paradox: un regim prezidenţial omnipotent, însă impotent. Ani de zile, administraţia şi oamenii politici francezi au fost incapabili să ia măsuri eficiente împotriva violenţelor de la periferiile marilor oraşe sau să facă reforme economice.

- Ce importanţă are pentru UMP numirea domnului Xavier Bertrand ca secretar general al acestui partid?

Xavier Bertrand e un individ foarte antipatic. Un politician pur-sânge, un demagog. Abil şi perseverent, e foarte ambiţios sş Sarkozy ştie acest lucru. Nu e iubit de deputaţii UMP şi poate de aceea preşedintele l-a numit secretarul partidului, pentru a-l marginaliza într-o oarecare măsură. De subliniat şi faptul că Eric Besson, felonul stângii, e astăzi al treilea în funcţie la UMP! Nu cunosc un singur deputat UMP care a apreciat acest lucru. Dar pot ei să protesteze?

- Cum a afectat criza economică rating-ul principalilor politicieni francezi?

În ultimul sondaj Ipsos-Le Point (12 februarie), Sarkozy a scăzut la 36 % de opinii favorabile (şi 61 % de opinii defavorabile). E cel mai slab scor de la alegerea lui, din mai 2007. Fillon e la 51 contra 42, deci mult mai bine decat Sarkozy. Criza economică e adesea un factor benefic pentru politicieni. Revin pe scena naţionala, ne asigură că vor avea grijă de noi, ei au soluţiile ideale pentru ieşirea din criză... Mă tem că în cazul actual, politicienii vor suferi, atât in Franţa, cât şi în Statele Unite. Însă, fiţi fără grijă, un om politic găseste tot timpul resursele necesare pentru a reveni în forţă.

- Ce ne puteţi spune despre noul partid Liberal Democrat din Franţa?

Partidul Liberal Democrat a fost creat in aprilie 2008 de Aurélien Véron, fost membru al partidului Alternative Libérale şi al asociaţiei Liberté Chérie. E deci un partid foarte tânăr, condus de un tânăr manager de bancă, energic, cultivat şi bun cunoscător al liberalismului. E şi un bun prieten. Nu am avut scrupule să-i spun că nu cred în noile partide pentru a reforma Franţa. Reformele liberale făcute în mai multe ţări occidentale au fost opera partidelor tradiţionale (de stanga sau de dreapta), convertite la liberalism sau infiltrate de liberali şi puse sub presiunea societăţii civile. Eşecul partidului Alternative libérale în 2007 demonstrează clar imposibilitatea de a a obţine circumscripţii pentru candidaţi şi finanţare într-o ţară dominată de maşinile UMP şi Partidul socialist, şi în care activitatea politică depinde de banii publici. Doar asociaţiile societăţii civile - precum Liberté Chérie - pot face ca ideile liberale să ajungă la urechea celor ce ne guvernează.

În ţări ca România, situatia e cu totul diferită. La sfârşitul comunismului, a trebuit (re)creat tot sistemul de partide politice.

- Cum comentaţi reintegrarea Franţei în comandamentul aliat al NATO? În ce măsură Franţa, care nu a participat la invazia din Irak, va putea redeveni un partener politic major al actualului guvern irakian?

Una din principalele schimbări aduse de Sarkozy a fost atitudinea faţa de America. Sarkozy a avut „curajul" să-l întâlnească pe Bush de mai multe ori, chiar înainte de a fi ales. A pronunţat mai multe discursuri în care a afirmat clar că Franţa e aliata Statelor Unite, marcând astfel ruptura cu politica antiamericană, cretină şi sterilă, a predecesorului său. Reintegrarea în comandamentul NATO nu e deci o surpriză pentru mine. E o decizie fericită.

Cât despre Irak, Sarkozy a facut o vizită surpriză zilele trecute. E prima vizită făcută de un preşedinte francez din 2003 încoace. Faptul că s-a dus acolo şi că a invitat intreprinderile frantuzeşti să investească e o nouă dovadă că americanii au câştigat războiul şi că o noua democraţie a apărut în această zonă. Sigur că după ce Franţa s-a opus eliberării irakienilor şi a susţinut pe fostul dictator, va fi dificil să se obţină contracte importante (nu trebuie uitat faptul că în 2003, atunci când Bagdadul a căzut, irakienii au dat foc la două reprezentante străine: ambasada Germaniei şi Centrul cultural francez).

- Vă mulţumesc, domnule Călinescu.

(C) Florian Pantazi 2009

https://florianpantazi.blogspot.com

Știri Atheneum: