Pe-aici nu se trece (2)
Ca primă măsură luată de Brătianu, în vederea depăşirii crizei politice şi militare în care se afla România, a fost formarea la 24 decembrie 1916 a unui guvern de unitate naţională. Take Ionescu şi conservatorii democraţi s-au unit cu liberarii, în timp ce conservatorii au rămas deoparte.
Brătianu a stabilit că principalele obiective politice ale noului guvern să fie reforma agricolă şi legea electorală, amândouă obiective fiind impuse de moralul scăzut în rândul soldaţilor după înfrângerile suferite şi de tulburările sociale provocate de revoluţia rusă din martie 1917. Sub presiunea acestor evenimente, Ferdinand dă o proclamaţie la 5 aprilie 1917, promiţând pământ şi drept de vot de îndată ce războiul avea să se sfârşească. Noua reformă agrară pentru a facilita creşterea gospodăriilor ţărăneşti, a permis expropierea pământurilor deţinute de Coroană, instituţii publice, proprietăţi străine şi a două milioane de hectare aparţinând moşierilor. Cât priveşte reforma electorală, guvernul a propus introducerea votului univesal pentru toţi bărbaţii de peste 21 de ani. De remarcat au fost propunerile venite din partea Partidului Muncii, nou partid constituit la 1 mai de membrii aripii de stânga a Partidului Liberal. Aceştia nu doreau numai adoptarea imediată a votului universal şi acordarea unui lot de cinci hectare de teren tuturor ţăranilor, ci susţineau un amplu program de reformă socială, care includea naţionalizarea bogăţiilor minerale şi a Băncii Naţionale, adoptarea unui impozit progresiv pe venituri şi o legislaţie a muncii permiţând grevele şi autorizând contractele colective între muncitori şi patroni. Brătianu a refuzat propunerile acestui partid, situaţia gravă în care se afla ţara făcea de neacceptat orice chemare la conflict social.
Reorganizarea armatei române a durat până in iunie 1917 şi a fost făcută în cele mai dificile condiţii. Efectele unei ierni aspre şi ale unei epidemii de tifos exantematic, pierderile grele de cai, care au afectat transportul de provizii şi efectivele de cavalerie, precum şi lipsa de armament de toate felurile trebuiau depăşite înainte ca armata să poată fi capabilă de a porni din nou la luptă. Misiunea militară franceză, condusă de generalul Henri Berthelot, sosită în România din octombrie 1916, a avut o importantă contribuţie la această muncă de reorganizare. Acesta a furnizat o instruire specializată în folosirea noilor arme şi aplicarea noilor tactici militare, mai ales în ducerea războiului de poziţie. Chemarea sub arme a unui nou număr de recruţi a crescut armata la 700 000 de soldaţi, iar marile cantităţi de arme sosite în principal din Franţa, au sporit în mod semnificativ puterea militară a Armatei Române. Fiecare pluton a fost asigurat cu două mitraliere uşoare şi fiecare batalion avea opt mitraliere grele, iar semnificativ a fost faptul că s-au introdus legăturile telegrafice între punctele de comandă şi unităţile de pe front, reţea care lipsise aproape cu desăvârşire în 1916.
În iulie 1917, ostilităţile s-au reluat pe frontul din Moldova. La 22 iulie Armata Română trece la ofensivă împotriva forţelor austro-ungare, lângă Mărăşti. Atacul a fost gândit ca o parte a unui efort general al trupelor aliate, atât pe frontul de Vest, cât şi pe frantul de Est, cu scopul de a scoate Puterile Centrale din război. În Moldova s-a urmărit blocarea trupelor germane şi austro-ungarea şi împiedicarea mişcării acestora către alte fronturi. Scopul imediat al atacului de la Mărăşti a fost de a ocupa Valea Putnei, dar cu toate că Armata Română a atins valea, comandantul acesteia, generalul Averescu, a dat ordin de oprire a înaintării, din cauza situatiei din Galiţia, unde trupele germane luaseră Târnopolul din mâna ruşilor la 25 iulie. Transferarea de întăriri ruseşti din Moldova spre nord şi prăbuşirea disciplinei în rândurile armatei ruseşti i-au convins pe comandaţii români că era nevoie de prudenţă şi mare atenţie la armata rusă.
Operaţiunea românilor de la Mărăşti l-a impresionat pe mareşalul Mackensen, comandantul Armatei a-9-a germană la sud. Mackensen a hotărât o ofensivă pe două direcţii, prima de la centru spre nord, de-a lungul Văii Siretului, iar a doua de la vest la est, pe Valea Oituzului, joncţiunea celor două armate germane urmând să se petreacă în apropierea Adjudului. Obiectivul germanilor era să dea o lovitură decisivă armatelor române şi ruseşti, ceea ce ar fi dus la scoaterea României din razboi şi deschiderea drumului spre Odessa.
Atacul german a început la 6 august în apropiere de Mărăşesti. Apogeul luptelor a fost atins la 19 august, când forţele române au oprit înaintarea germană pe toate fronturile. Ferocitatea luptelor de la Mărăşeşti nu s-a comparat cu luptele de uzură ce se duceau pe frontul de vest. Când Mackensen a ordonat să se pună capăt ofensivei, armata germană inaintase doar 7 km pe un front de 30 km, cu pierderi în morţi, raniţi şi dispăruţi de circa 60 000 oameni, faţă de 27 000 pierderi înregistrate de români. Românii câştigaseră cea mai importanta bătălie pe care o dăduseră în anul 1917. Cea de a doua ofensivă, de la Oituz, inceputa la 8 august le-a adus germanilor doar neînsemnate câştiguri teritoriale. Mackensen opreşte atacul la 3 septembrie. Românii nu au lăsat Puterile Centrale să treacă prin Moldova şi nici nu au capitulat în faţa acestora.
Dar un pericol a aparut la sfârşitul verii lui 1917. Evenimentele revoluţionare din Rusia creaseră o situaţie instabilă de-a lungul liniei frontului şi ameninţau cu distrugerea stabilităţii economice şi sociale din Moldova. Soldaţii ruşii, influenţaţi de noul guvern provizoriu, au început să organizeze masive adunări publice şi demonstraţii de stradă, cerând militarilor şi civililor români să li se alăture. De remarcat în acest sens au fost evenimentele de la Bacău şi Tg. Ocna. La adunările de masă, soldaţii ruşi au adoptat rezoluţii cerând încheierea imediată a păcii şi şi-au exprimat sprijinul în favoarea democraţilor din Rusia. În intrega Moldovă au apărut soviete ale deputaţilor soldaţi, după modelul Sovietului din Petrograd.
Răsturnarea guvernului provizoriu rus şi luarea puterii de către bolşevici la 7 noiembrie, precum şi intenţia acestora de a căuta pace cu Puterile Centrale, ameninţau stabilitatea Frontului de răsărit şi chiar existenţa statului român. Retragerea Rusiei din război ar fi lăsat armata română singură în faţa unui inamic de departe superior, şi ar fi tăiat efectiv aprovizionarea militară din Vest. Cu toate că la 2 decembrie, Consiliul de Coronă a votat continuarea războiului, în cazul în care armata rusă ar fi încheiat armistiţiu cu inamicul, a doua zi însă, când generalul Scerbaev l-a informat pe Mackensen despre dorinţa de a negocia armistiţiu, cabinetul român a hotărât că nu are altă alegere decât să-l accepte. Armistiţiul între Rusia şi Puterile Centrale, semnat la 5 decembrie, la Brest-Litovsk, a pecetluit soarta României.
Negocierile dintre România şi Puterile Centrale au început la Focşani şi s-au desfasurat între 7 şi 9 decembrie. În prima fază s-a hotărât încetarea focului, dar cu menţinerea poziţiilor. Guvernul Brătianu a început să ducă o luptă de hărţuire politică cu Puterile Centrale, se urmărea să nu se ajungă la o reglementare definitivă de pace, în speranţa unor evenimente favorabile României pe Frontul de Vest.
Se pare că limita exasperării mareşalului Mackensen a fost atinsă în februarie 1918, acesta cerand să i se dea o decizie în privinţa războiului sau a păcii în termen de patru zile. Brătianu şi liberarii au demisionat. Nici un partid nu era dornic să facă pace cu inamicul. Ferdinand a încredinţat formarea unui nou guvern generalului Averescu, care a început de îndată negocierele cu Puterile Centrale. La 27 februarie s-a aranjat o întâlnire între Ferdinand şi Czernin, noul ministru de externe austro-ungar. Termenii de pace împuşi de Czernin au fost extrem de duri: cedări imense de teritorii, incluzând Dobrogea şi trecătorile Carpaţilor, controlul german şi austro-ungar al Dunării, demobilizarea armatei romane, dreptul de trecere al armatelor germane prin teritoriul românesc spre Rusia, un control efectiv al productiei petroliere româneşti până la sfârşitul secolului. Pacea preliminară a fost semnată de guvernul Averescu la 5 martie la Buftea, pe baza condiţiilor prezentate de Czernin. Brătianu şi liberarii s-au împotrivit încheierii unei păci definitive cu Puterile Centrale; dat fiind acest impas, Averescu demisionează la 12 martie şi este inlocuit de conservatorul de orientare progermană Alexandru Marghiloman.
Termenii păcii finale, consacraţi prin Tratatul de la Bucuresti din 7 mai, au plasat Romania într-o stare totală de depenţă politică şi economică faţă de Germania şi Austro-Ungaria. Romania a fost împărţită. Dobrogea şi Muntenia, până la Siret, rămâneau sub ocupaţie germană, o suprafaţă de 100 000 km2 dintr-un teritoriu total de 130 000 km2 înainte de război. Moldova, care a rămas mai mult sau mai puţin independentă, având propria administraţie, a fost despărţită total de zona ocupată.
Irimia Hapchină
Comentarii