”... De atunci sufletul meu

Și-a lepădat simbolurile

Și zace mut ca o vioară

Când toate pădurile sună

În inima și sângele meu

Toate amărăciunile de mătrăgună

Cu umbre și fioruri negre s-adună

Sunt mai sărac decât un vis

Mai singur decât o tăcere

Prin umbre sunt numai părere

Când minunile toate s-au închis.”

 

Am recitit azi pe nerăsuflate  jurnalul lui Jeni Acterian - l-am trăit, l-am simțit de la început până la sfârșit. Și lucrul ăsta mi se întâmplă la fiecare lectură a jurnalului de parcă l-aș fi citit prima dată. Aceeași foame devoratoare pentru cărți, același dispreț pentru diplome și titluri, aceeași ușurință cu care învăța pentru examene (însă ca o activitate în paralel, baza fiind cititul altor cărți), aceeași dorință de evadare într-o altă lume, aceeași mare timiditate și sensibilitate mascate de un soi de aroganță care nu caracterizează pe cel care vrea doar ca să se apere, aceeași mare dorință de iubire, de-a iubi și de-a fi iubită. Toate acestea le-am trăit și le trăiesc într-o perfectă empatie cu diarista. ”...dragoste, ceea ce înțeleg eu prin dragoste, adică tandrețe, pasiune și afinitate intelectuală, toate laolaltă.” Greu de mulțumit o astfel de ființă. Unde mai pui că nu e dispusă la compromisuri. Dorește să existe și să trăiască precum acel copac pe care l-a văzut, cândva, în goana trenului către litoral, undeva în mijlocul câmpului, singur și semeț, puternic și nesupus, mângâiat doar de soare, ploaie și vânt.  Și pe deasupra, urmărită continuu de angoase, de spaima unei morți timpurii. ”E atât de dificil să fii sensibilă și mândră. Ca să nu suferi trebuie să fii sau una sau alta. Nu în orice caz și una și alta. Glumind- aparent calmă și râzând- înghit uneori măgării și insulte care-mi sfâșie inima. În timp ce glumești și râzi, suferi. Și suferi cumplit. Totuși nimeni nu vede ce se întâmplă cu tine, nimeni nu-și dă seama că râzi albastru. Cine să vadă? Pentru asta ar trebui o mare finețe și o mare sensibilitate. Și nu cunosc încă o persoană care să întrunească aceste două calități. Sunt bună, gentilă. Încerc să fac puțin mai veselă atmosfera grea ce ne apasă, să destind un pic mutrele alungite, morocănoase care mă-nconjoară. Și iată, drept mulțumire sunt tratată cu mojicii. În fond, sunt destul de naivă și proastă că mă aștept la altceva.”

Jeni Acterian își începe jurnalul pe 12 decembrie 1932, la vârsta de 16 ani. E o adolescentă care citește foarte mult și visează, noaptea, în pat, că într-o bună zi va scrie și ea romane. E o perfecționistă. Înainte să înceapă acest jurnal arsese alt caiet cu însemnări pentru că îl considera prea frivol, încărcat de ”prețiozitate și prostie.„ Trece cu mare ușurință de la stările de plictiseală la explozii de trăiri pe care nici ea nu și le explică. Mai bine zis nu vrea să și le explice pentru a nu-și strica imaginea despre sine de fată serioasă și studioasă. Dar ei nu-i plac regulile și de aceea nici școala nu-i place pentru că trebuie să se supună unui program. ” Cred că am nevoie să iubesc și mai ales să fiu iubită. Răul de care sufăr acum este singurătatea.” , notează ea pe 16 martie 1933.

E plină de viață, de iubire, de exuberanță și singurul lucru pe care și-l dorește în interiorul ei este să fie iubită. Așa cum este. Cu marea ei dorință de libertate interioară, chiar dacă nu face nimic din ceea ce i-ar plăcea să facă, mult mai puternic e gândul de-a fi liberă să poată face. Și când i se interzice ceva abia atunci face acel lucru interzis. ”Tot ce mi se interzice, fac.” ”Am rămas singură câteva zile. Doream de mult așa ceva. Toată dimineața de azi am fost exuberantă. Am gustat din plin libertatea după care tânjesc de mult. Iată, în fine, pot acum să mănânc când și cât vreau, să beau la fel, să ies când vreau, fără să dau socoteală, să merg unde vreau. N-am făcut mai nimic din toate aastea, dar faptul că eram liberă să le fac după pofta inimii era ca și cum le-aș fi făcut. Mi-am pierdut timpul gândind cu voluptate la toată această bucurie.”

În locul romanului pe care a tot sperat să-l scrie, Jeni a lăsat acest jurnal pe care n-a avut intenția să-l publice. Iată un portret memorabil și amuzant al lui Eugen Ionescu pe care îl admira pentru verva și pentru inteligența lui, calități atât de pregnante încât fizicul lui, care nu-l prea avantaja, este lăsat undeva în umbră. Ultima dată când venise în viztă la familia Acterian, a povestit o anecdotă legată de publicarea unei cărți de-a lui. Își satisfăcea stagiul militar când i-a apărut cartea și plutonierul major auzind vestea i-a ordonat sergentului să-l învoiască 24 de ore. Sergentul care auzise de carte și nu înțelegea prea bine despre ce-i vorba avu un dialog savuros  cu Eugen Ionescu pe care acesta l-a povestit și pe care Jeni l-a redat în jurnal:

”-Mă! Da ce-i cu cartea aia? Ești tipograf?

-Nu am scris o carte, adică am scris ce e înăuntrul cărții.

-Aha! Daaa, ce scrii pe-acolo...

Eugen foarte serios :

-Fac o critică a criticii.

Sergentul:

-Ha!ha!ha!

Eugen:

-Scriu despre sensul tragic al existenței

Sergentul:

-Ha!ha! ha! Sergentul râdea de se prăpădea.

După un timp, calmându-se și lămurindu-se – el îl bătu amicalmente pe umeri pe Eugen și cu tonul omului pe deplin edificat i s-a adresat:

- Mă, da tâmpit ești, mă!?!?

Merita să-l vezi pe Eugen imitând râsul sergentului. Am făcut mare haz. Cunoșteam destul de bine verva caustică a lui E; nu mă îndoiam nici de talentul lui scriitoricesc, cartea asta sunt foarte sigură că e o carte bună, dar trebuie să recunosc că nu m-așteptam la filonul tragic din Intermezzo No1 și 2 și Itinerar.”

Jeni citește, citește, citește cu o frenezie greu de închipuit. Are doar 18 ani și își dă examenele de dinaintea bacalaureatului; citește și visează să scrie poezie. În urma fiecărei lecturi lasă câte o judecată asupra cărții sau a autorului. Începe să-l citească pe Spinoza și-l consideră lipsit de valoare. Scrie despre lucruri evidente, structurate în raționamente bine construite, dar inutile, spune ea,  cu un oarecare orgoliu al vârstei. ”Nu dovedește nimic”. Mai degrabă se delectează cu Huxley și cu Proust. Și face planuri peste planuri să învețe engleză, germană și  italiană  de una singură, să poată citi în original. 

”Jeni Acterian trăiește ”la folie des lectures”. Citește în franceză, engleză, germană, italiană, greacă veche în care s-a inițiat sub diriguirea marelui profesor de elenistică D. M. Pippidi și învață toate aceste limbi pentru a citi. Citește filozofie, marea literatură, dar și romane polițiste. Vede filmele importante dar merge la cinema și pentru a se relaxa. Are o gravitate care nu-i știrbește apetitul ludic, iar mersul la Biblioteca Fundațiilor Regale e și un prilej de a-și întâlni prietenii cu care bate străzile, conversează, ascultă muzică, merge la spectacole, flirtează, bârfește, poartă discuții aprinse ori se ține de farse. Așa cum ne-o dezvăluie fratele ei, Arșavir, Jeni Acterian e un om care posedă un înalt simț al ospitalității și un cult al prieteniei, dovada relația cu Alice Botez, cu Emil Cioran, Eugen Ionescu, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Clody Bertola, Emil Botta, Marietta Sadova ș. a.”(Doina Uricariu)

Începe să-l citească pe Jules Romains, ”Les amours enfantines” și notează:

Pg.66” -Mă-ntrebi : de unde vine timiditatea?”-O! S-ar putea răspunde: tocmai dintr-un exces de gândire.”

Pare ciudat, dar din însemnările lui Jeni, preocuparea pentru cochetărie, pentru întâlniri, pentru distracții ocupă foarte puțin spațiu. E un mod de a-și purta cultura ca pe propria epidermă.

Cititul continuu și o stare de rău  îi întunecă bucuria  zilelor de primăvară. ”Amară și mare fericire aceea a facultății de a-ți putea spune în timp ce râzi și sporovăiești: sufăr, dar nimeni nu poate să-mi vadă suferința, disprețuiesc, dar nimeni nu-mi ghicește disprețul și uneori îmi bat joc, vai, cum îmi bat joc în timp ce discut cu multă gravitate”.

Acesta e prețul însingurării, al izolării, al trăirilor în spațiile eterice pe care numai cititul ți le poate da atunci când conștientizezi că știi atât de mult, dar în același timp între tine și ceilalți zidurile se tot înalță pentru că nu ai cu cine să împarți ceea ce ai. Și într-o distanțare de sine însăși reflectează la o soluție universal valabilă  ca și cum i-ar vorbi unui alter ego masculin:

”Poate că ar trebui să iubesc. Știu că dacă voi iubi voi suferi nebunește, dar cel puțin voi suferi pentru ceva. Da, poate că e ce mi-ar trebui. Asta mi-ar confisca gândirea și n-aș mai avea timp să reflectez asupra inutilității vieții, nici la toată această sinstră plictiseală. Nu mă voi mai învârti în acest cerc vicios. Voi fi zguduit de pasiuni ca toată lumea, voi trăi ca toată lumea. Dacă voi suferi, voi suferi de suferințele celor mai mulți dintre oameni. Pe când astfel cum sunt mă intoxic cu luciditate. Urăsc luciditatea mea. M-am sastisit de ea. Există o limită dincolo de care nu mai poți ști nimic. Capul ți se lovește de obscuritate. Și izbindu-se astfel simți durere și sfâșiere. Capul totuși nu ți se sparge: e tare parcă e de piatră.” (4 mai 1936 ora 7 p.m.)

La Jeni Acterian luciditatea și cerebralitatea  sunt ”sufocate de trăirile intense ale unei meridionale”.”Citind Jurnalul unei ființe greu de mulțumit” ne vom izbi adeseori de efuziunile autoarei, de imploziile și exploziile ei solare, de recluziunile și bucuriile sălbatice în fața vieții trăite și a vieții dăruite lecturilor.” (Doina Uricariu)

Și în tot acest continuu vârtej de trăiri, de suferință, de mici bucurii Jeni își dorește cu mare ardoare să găsească pe cineva cu care să poată pluti împreună în aceleași eteruri. Întâlnirea cu Alice Botez îi dă un licăr de speranță- nu e frivolă, nu e ca celelalte fete de vârsta ei, toante și inculte. Dimpotrivă, aduce cu sine o anume prospețime, o ciudățenie care o intrigă și-i provoacă dorința de-a o cunoaște mai bine. Peste vară se despart,  Jeni plecând la munte la invitația Marietei Sadova. Aerul curat de la munte, liniștea și bucuria reîntâlnirii cu buna ei prietenă îi mai reduc din angoase. Citește, stă la soare și ascultă concertele de muzică clasică care se dau la radio. Notele din jurnalul lui Jeni seamănă destul de mult cu cele ale lui Sebastian, vădind în mare parte aceleași preocupări pentru lectură și muzică clasică. Își propusese- și lucrul ăsta i-l mărturisese și lui Alice Botez înainte de a pleca din București- să se autoizoleze, să taie toate legăturile cu lumea. ”Toate. Fără excepție. Să te obișnuiești atât de total cu ideea unei complete singurătăți încât astfel de lucruri să nu te mai poată impresiona.”

”16 iunie [1936]

Ora 22

Jazz, noapte, mai multă tăcere. Cel puţin, nu se mai aud voci. E oricum  ceva. În acest moment, simt că aş putea face orice: chiar lucruri pe care lumea le numeşte ireparabile. Lucruri definitive. Dacă aş muri în acest moment, cred că asta nu m-ar mira. (Ciudată frază!) Aş vrea să pot pleca în lume. Să traversez țările, mările, să nu mă opresc. Să văd întruna alte lucruri, întruna lucruri. Să nu aprofundezi, să nu cunoști nimic prea bine Să atingi doar  şi să treci mai departe. Să mă uit. Să mă preocup de fleacuri, să mă prind în joc. Fără luciditate. M-am săturat să tot  fiu propriul meu spectator!

Miezul nopţii

Simt că-mi pierd minţile din pricina suferinţei. De ce toate astea? Aproape că am plâns. „Aproape“, pentru că e mai rău decât să plâng. Mi-am muşcat pumnii până mi-a dat sângele, dar n-am simţit nimic.

Cât sunt de reci cuvintele! Niciodată nimic nu există care să poată fi identic. Sufăr, sufăr, sunt un strigăt, sunt ceva care se contorsionează, îmi simt capul plin şi greu şi gândesc neînchipuit de repede. Şi nimic nu iese, nimic nu iese. Să scriu? Inutil să scriu. Literatură. Construcţie. Nici măcar asta. Nici nu pot măcar să scriu. Îngrozitor de singură. Asta-i viaţa! Asta se numeşte viaţă. Da, trăiesc! Ce vreau, de fapt? Nu vreau să trăiesc. Dacă asta-i viaţa, nu vreau aşa ceva. Atunci ce? Să mor? Nu, nu vreau să mor. Nu pot să vreau să mor. Cum să vrei ceva despre care nu ştii ce este? Mi-e groază de viaţă. Mi-e teamă de moarte.

Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, nu vreau să-mi pierd minţile! Iată, sunt un mic lucru, unul mic de tot, şi trebuie să ai milă de mine. Iartă-mă, Doamne, nu ştiu ce spun, dar ştiu ce gândesc, şi ştii şi tu. Trebuie să ştii. Dacă nu, nu mai ştiu ce-mi mai rămâne de făcut. Nu mai ştiu nimic, pentru că uneori ştiu prea multe lucruri, iar asta nu e bine. Asta face să suferi. Doamne, sunt în agonie! Doamne, nu ştiu să spun, nu am cuvinte. Oamenii au luat cuvintele şi au făcut cu ele literatură. Iar acum, eu nu mai pot să-ţi spun cât sufăr. Dar tu înţelegi, tu vezi. Ai milă de mine, Dumnezeule!

De-aş putea să dorm…”

În toamna lui 1936 este deja în anul II la filosofie și își tot propune să-și facă ordine în viață – asta însemnând să meargă cât mai des la concertele de muzică clasică, să schimbe registrul lecturilor – mai puține romane, mai multe tratate de filozofie și să nu se mai lase prinsă de visare. Încă mai are putere să se autopersifleze: ”Și iaca asta fuse Jeni A. : se născu, suferi, trăi și muri. N-a murit încă, dar n-are aface. Tot aia e. Și mă rog, Doamnelor și Domnilor, să nu credeți c-a fost o viață prea bătută de soartă. Că o să ziceți, ce suferi tu în definitiv atât de mult? Ce ți s-a întâmplat așa grozav? Apoi ce să spun? Că zău nu mi s-a întâmplat nimic grozav. Doar atât că m-am născut. Încolo...O să ziceți , slavă domnului, n-ai de ce să te plângi. Părinți ai; frați ai; sunt toți oameni buni și te iubesc. Au făcut și ei ce-au putut și ți-au făcut atât cât au putut, cam tot ce ai vrut. Ai vrut să-nveți? Ai învățat. Ai vrut cărți? Cărți ți s-au dat. Vrei facultate de filozofie? Na, facultate de filozofie. Vrei să fii liberă? Să umbli hai-hui?  Când ți-o plăcea să pleci, să pleci, când ți-o plăcea să vii, să vii? Ce ți-o plăcea să faci? Fă-le pe toate! Nu se amestecă nimeni. Slavă Domnului, așa urâtă nu ești ca să zicem că ți-ai găsit aici obiect de suferință. Erai grasă și te plângeai că ești hidoasă. Iaca ai slăbit. Ți-ai făcut și siluetă, poftim.” E tot mai lucidă, mai conștientă că drumul ales nu-i deloc ușor că trebuie să-și asume răspunderea fără să crâcnească asupra singurătății, a izolării, a angoaselor de tot felul. Și toate astea pentru ce? Pentru că altfel n-a putut, pentru că structural ea a fost croită pentru zbor în acele spații în care până și vulturii, rareori, au acces. Și cu toată frica ei de durere, doar durerea o simte din plin – a inimii reci pe dinăuntru, a capului greu de oboseală și de atâta citit, a corpului pedepsit la un fel de asceză. Asta-in condiția umană, își spune. Viața e o povară grea și dificilă când nu ești atât de perfect pe cât ți-ai dori. Anul 1937 este și anul traversării unei puternice crize existențiale  în încercarea de-a se împăca cu divinitatea. O salvează plecarea la Balcic, în vacanță. Însă continuă să nu se împace cu propria condiție, cu limitele impuse, cu neputințele, cu suferințele și din acest motiv îi face un adevărat rechizitoriu divinității.

”27 noiembrie 1937

Mă întreb de ce o fi cerând Dumnezeu de la noi, oamenii, iubire, credință? Ce nevoie are Dumnezeu să ne lase să ne zbatem între îndoieli, să ne ducem toată lupta asta în contra necredinței, să alergăm așa cu dinții strânși, cu încăpățânare. Căci asta facem: alergăm cu încăpățânare spre credință, ne poticnimde toate îndoielile și de toate păcatele care ne aruncă înapoi, dar noi nu ne lăsăm. Este o continuă fugă care nu avansează. Nu avansează deloc.”

Singurul cu care empatizează pe deplin este Emil Cioran. Ajunge să se întrebe dacă această puternică simbioză a ființei lor este iubire.  E atât de aproape și atât de departe de ea. Simte ca și cum ar iubi luna- oricât ar înălța ea privirea către cer, luna habar nu are și nu-i pasă de privirea ei. Și totuși, Emil Cioran e la fel de singur și de trist ca ea. ”Am primit o scrisoare de la E. C. Este în starea în care mi l-am închipuit. Singur, cumplit de chinuit. Am făcut bine că i-am scris. E atâta tristețe în toată istoria asta a doi oameni care își transmit unul altuia plicuri pline de amar încât mi se pare straniu că asta poate fi totuși bucurie. Puțintică bucurie purtând o iremediabilă tristețe.”( 2 aprilie 1938)

Continuă chinul nopților de insomnie, ”nopți diabolice”, cum le numește ea. ”În asemenea nopți e imposibil să faci altceva decât să suferi.” Citește cu disperare până la epuizare. Gândul morții devine o obsesie. Sufletul ei zbuciumat își găsește scurte momente de respiro doar când se confesează jurnalului. Restul timpului îl împarte între citit, audierea cursurilor, întâlniri cu prieteni și mers la teatru și la filarmonică.

Citind pagină după pagină din jurnalul lui Jeni Acterian ajungi aproape să te înspăimânți de imensitatea lecturilor, de pertinența concluziilor pe care le trage la finalul fiecărei cărți. Parafrazând un citat admirativ al lui Noica la adresa lui Eminescu, putem spune și despre ea:  ”Ființa asta greu de mulțumit” a trăit cu suferința de a nu ști tot. Nu-mi amintesc în literatura română o altă personalitate  feminină de talia ei chiar dacă singura mărturie a scurtei ei treceri pe pământ este acest jurnal, a citit tot ce se putea citi la acea vreme și a ars, totodată, ca o torță, chinuită de mult prea multa cultură asimilată. Căci Jeni Acterian n-a fost un cititor pasiv- a fost una dintre acele rare lebede negre, în viziune borgesiană.  Diarista e martor și martir  și la Jeni Acterian e cu atât mai tragic cu cât se simte acea nesfârșită fugă de sine și cum extraordinar de frumos spune Doina Uricariu:

”Jeni Acterian se luptă să dea aparențe de aisberg, unui gheizer interior.” Gheață și foc laolaltă, o alchimie din care nicio ființă de pe lumea asta nu mai poate ieși întreagă. Până și Cioran îi scrie de la Paris că ”a atins un grad de luciditate aproape inconceptibil la o fată și încă în... România”

Zilele se scurg una după alta, aparent, într-o monotonie de necontrolat- mereu își propune să-și facă ordine în viață, să nu mai piardă nopți, să-și poarte mai mult de grijă, dar notele din jurnal vădesc aceeași stare de fapt, aceeași viață trăită la cote maxime.

 5 iunie 1941

Sunt obosită...atât de obosită încât nu cer decât un răgaz și un colț unde să fiu lăsată în pace să dorm. Nu mai pot gândi și-s rece ca de piatră. Îmi zbârnâie prin creier : To die, to sleep no more...” și obsedant de câteva zile versurile fratelui Emil (Botta):

”Oare ce mi-a scris pe frunte afurisitul destin

Cu litere fine, cu pană venin?

Am întrebat savanții lumii cu fețe de iască,

Dar niciunul n-a știut să-mi citească.

 

Fruntea ta e o taină gravă pe care abia o port,

Ochii în flăcări stau mărturie că încă nu-s mort,

Și mâinile vâslind nebunește prin viață

Mă apropie de un liman, de-o ceață.

 

Ce se vede acolo ca noaptea care se naște?

E moartea care scrutează, care te paște

Ea șterge scrisul de pe frunte cu un burete

E moartea care te scrutează și te recunoaște.

...și pleacă apoi trântind ușile de perete. ”

Epuizată de lipsa somnului,  recomandă, ironic, drept cură de slăbire ”48 de ore de insomnie”. Când nu mai poate să citească ascultă discuri cu muzică clasică sau jazz.

7 octombrie 1943

Cel mai îngrozitor lucru în viață : singurătatea. Blestem. Seamănă a moarte sau mai bine zis seamănă  aceea ce credem că ar putea fi moarte.

Nu m-ar putea bucura cu adevărat decât un singur lucru. Și evident că asta probabil că nu voi avea niciodată. Restul cenușă...din când în când puțin colorată.”

În ceea ce o privește, Jeni nu lasă nicio clipă bisturiul din mână. Grație, talent necontrafăcut, luciditate iată ce descoperim până la finalul jurnalului. ”Ființa greu de mulțumit” este, de fapt, o ființă singură, nemaipomenit de singură.  Jeni Acterian face parte din galeria acelor sfinți damnați care și-au pierdut semnele de recunoaștere într-o lume care i-a  condamnat la lipsă de iubire,  la lipsă de comunicare  (Jeni avea mulți prieteni, dar niciodată nu era prezentă printre ei în totalitate), la lipsa unui minim spațiu de recul trecând prin toate fazele de la confuzie la buimăceală și apoi la claustrare.

”8 ianuarie 1946

Citesc din nou cu furie. Asta mă apucă așa ca într-o criză. La ora trei  din noapte simt cum parcă îmi pleznește capul de atâta lectură și în tăcere simt ca o panică străbătându-mi existența. Îmi sprijin atunci fruntea înfierbântată de geamul înghețat să mă răcoresc un pic și încep să contemplu singurătatea omului în imperiul tăcerii.”

În primăvara lui 1946, pare să fi întâlnit omul pe care l-a așteptat o viață  dar n-a fost să fie. ”Ce să faci dacă e atât de greu ca un om să fie simplu și autentic, cald și adânc. Ce să fac dacă e prea puțintel ca să fi simțit că era momentul să fie toate astea și nimic altceva. Că nu se cereau atunci nici discursuri, nici dezvăluiri de demnități, nici conștiință, nici cultură...ce să faci dacă omul e atât de rar mare. Dacă n-a simțit că nu era momentul să aibă dreptate sau să sublinieze un avantaj ci să înțeleagă și să iubească.”

Jurnalul se încheie în august 1947. Zece ani mai târziu, Jeni Acterian trece în neființă.

Pentru a completa imaginea ei trebuie citit și ”Jurnalul despre Jeni Maria (20 aprilie 1958- 13 martie 1959)” scris de fratele ei, Arșavir, ”un bocet și o litanie, un recviem și un continuu proces de autoculpabilizare. ” Doina Uricariu.

Jurnalul lui Jeni Acterian nu este doar un document, autoarea lui fiind ea însăși un Personaj atât de complex, atât de percutant, încât orice mare romancier ar fi fost mândru să-l poată crea.

 

16.02.2021

m.s.

Bibliografie: Jeni Acterian, Jurnalul unei ființe greu de mulțumit, Humanitas, București, 1991