Gunoierul Vasile se trezi luni dimineaţă cu sentimentul că pluteşte.Gunoierul Vasile se trezi luni dimineaţă cu sentimentul că pluteşte. Închise ochii pentru încă cinci minute, acele exact cinci minute care se fac întotdeauna un sfert de oră înainte de a te da jos din pat, şi se puse pe scormonit, în labirintul de întîmplări de curînd petrecute, sensul ascuns al acestei stări pe cît de uimitoare, pe atît de plăcute. Nu cîştigase la loterie apartamentul, la bingo nici o linie (de altfel, dacă ar fi cîştigat la bingo, i-am fi spus, de bună seamă, miliardarul Vasile), nici o femeie nu îi înfierbîntase aşternutul şi nici minţile. Cert lucru, nu avea nici un motiv să simtă că pluteşte.

Întors din reverie, gunoierul Vasile se întoarse pe partea cealaltă şi căscă ochii. Mari. Îi dădu roată şi-i mai căscă o dată. Salteaua umplută cu aer cît să fie suficient de moale ca să te adînceşti în gînduri (gunoierul Vasile fiind o persoană meditativă, avea întotdeauna grijă să îşi stabilească nişte coordonate care să îi asigure un minim de confort) se ridicase niţel de la pămînt şi aluneca pe o peliculă de apă. Rece.

Rece, pentru că blocul avea o datorie de o sută douăzeci şi şase de milioane de lei la întreţinere, milioane scrise cu stiloul, acoperite cu o ştampilă rotundă şi vîrîte strategic sub un geam la panoul de la intrare. Ca urmare firească, apa caldă devenise demult personaj melancolic în poveştile celor doi bătrîni care jucau table în faţa scării B.

De altfel, salteau umplută era numai unul dintre obiectele care alunecau, pentru că, supunîndu-se aceluiaşi principiu de fizică, cele două scaune, valiza şi alte cîteva nimicuri se legănau haotic prin cameră.

Ca orice cetăţean al României pus într-o situaţie similiară, gunoierul Vasile simţi cum îl cuprinde furia. Apoi, împăcarea. Mioritică.

Şoferul maşinii de gunoi, şoferul George, George Paşcanu, alintat Georgică cînd plătea consumaţia, vechi amic încă din anii studenţiei şi bună companie la berărie, claxona insistent în capul aleii, sprijinit cu un gest regal de geamul maşinii şi fuma.

Pînă să se lămurească gunoierul Vasile în ce direcţie ar fi fost potrivit să o apuce cu pantalonii suflecaţi feciorelnic pînă sub genunchi, juna Andreea, care se mutase la etajul doi, sub el, acum nu mai mult de trei săptămîni, mai promptă în reacţii, bătea deja cu vîrful pantofului în ritmuri latine în uşa apartamentului. Şi, ca tabloul să fie complet, telefonul începu să sune pătruns de importanţa mesajului virtual pe care îl ascundea. Şi de umezeală. Trebuie să recunoaştem că în atare situaţie foarte puţini s-ar fi descurcat mai bine ca gunoierul Vasile.

Căci acesta făcuse deja cu mintea un salt suplu şi analitic care se soldase cu o durere bruscă în tîmple, dar care îl împinsese totuşi în direcţia corectă. Mai precis, spre chiuveta din baie. Strînse bărbăteşte robinetul de apă rece. De fapt, încercă, pentru că robinetul de apă rece, oricît te-ai fi străduit, mai mult nu putea fi învîrtit în ruptul capului. Apa rece, care era acum o zeamă în care pluteau toate bunurile gunoierului Vasile, era, aşadar, apa caldă.

Trăgînd această concluzie, gunoierul Vasile se felicită pentru spiritul de observaţie de care dăduse dovadă şi se năpusti asupra robinetului însemnat cu floricică roşie. Se felicită pentru a doua oară, destul de pe fugă însă de data aceasta. Pentru că apa caldă îi îngheţase picioarele.

Aşa că, îmbinînd fericit regula conform căreia în situaţii limită în oricine se naşte instinctul de conservare cu principiul “niţică apă n-a omorît pe nimeni”, se întoarse ostenit şi se ghemui pe salteaua cumpărată pe o sticlă de coniac (optzeci şi cinci de lei suta) în tinereţe, la 2 Mai, de la un vînzător îmbrăcat sumar, în sensul că nu avea slipi. Îşi aprinse un kent şi se lăsă luat de valul amintirilor.