Creanga de alun

Creanga de alun

A treia zi după Sf. Ilie, Guţu Făiniş avu parte de ghinioane, care mai de care, doar nu degeaba se spune că necazul nu vine niciodată de unul singur pe capul omului. Când se pregătea să ducă cel de-al doilea sac de tărâţe la tractor, în curtea morii îşi făcură apariţia ca din pământ, preşedintele CAP-ului şi un tovărăş important de la judeţeană. Morarul îi făcu un semn din ochi să plece cum o şti, şi sări în întâmpinarea distinşilor oaspeţi, dându-i răgaz lui Guţu să iasă glonţ prin uşa din dos. Din câţiva paşi ajunse la tractor, urcă numaidecât în cabină unde pusese primul sac şi porni spre casă. În faţa porţilor de fier vopsite în verde, claxonă scurt. Georgică sări din nuc să-i deschidă. Guţu opri tractorul chiar sub nuc. După ce răsuci cheia în contact, roti iute ochii de jur împrejur să se asigure că nu îl vede nimeni. Sări din cabină şi se răsuci ca să ia în spinare sacul. Jos văzu o grămadă de coji verzi de nucă şi cheia masivă de metal cu care fuseseră zdrobite de o piatră. Bătătura era plină cu miez de nucă necoaptă. Lăsă sacul să cadă la loc şi ridică brusc ochii spre nuc. Acolo atârnau înţepenite trei perechi de picioare desculţe.

A treia zi după Sf. Ilie, Guţu Făiniş avu parte de ghinioane, care mai de care, doar nu degeaba se spune că necazul nu vine niciodată de unul singur pe capul omului. Când se pregătea să ducă cel de-al doilea sac de tărâţe la tractor, în curtea morii îşi făcură apariţia ca din pământ, preşedintele CAP-ului şi un tovărăş important de la judeţeană. Morarul îi făcu un semn din ochi să plece cum o şti, şi sări în întâmpinarea distinşilor oaspeţi, dându-i răgaz lui Guţu să iasă glonţ prin uşa din dos. Din câţiva paşi ajunse la tractor, urcă numaidecât în cabină unde pusese primul sac şi porni spre casă. În faţa porţilor de fier vopsite în verde, claxonă scurt. Georgică sări din nuc să-i deschidă. Guţu opri tractorul chiar sub nuc. După ce răsuci cheia în contact, roti iute ochii de jur împrejur să se asigure că nu îl vede nimeni. Sări din cabină şi se răsuci ca să ia în spinare sacul. Jos văzu o grămadă de coji verzi de nucă şi cheia masivă de metal cu care fuseseră zdrobite de o piatră. Bătătura era plină cu miez de nucă necoaptă. Lăsă sacul să cadă la loc şi ridică brusc ochii spre nuc. Acolo atârnau înţepenite trei perechi de picioare desculţe.
- Iar vă urcarăţi în nuc?! strigă el la copii, înfuriat la culme că avea martori la sacul cu tărâţe, furat de la moara CAP-ului. Se aplecă asupra cojilor de nuci, ridică cheia de fier deasupra capului şi mai răcni o dată fioros:
- Dacă vă mai prind în nuc, vă rup picioarele! Cu mâna asta mea vi le frâng, draci împieliţaţi!
Eu şi Lisi am sărit din nuc în curtea vecină, la mama Domnica, înfricoşate de cheia de fier, ce arăta ca o mână cu două degete! Înainte să se dumirească şi câinele ogrăzii vecine ce-i cu râmele acelea omeneşti ce curgeau din nucul lui Guţu, noi eram deja în drum şi alergam la vale. Câinele lătră înciudat şi se opri brusc, scâncind de parcă văzuse o bucată de pâine la care nu reuşea să ajungă.
- Opreşte-te, am obosit! mă strigă Lisi. Alerga lipăind ca o găină grăsuţă, scuturând coatele în aer, ca două cioturi de aripi de pe care fuseseră smulse penele, ca să nu mai sară peste gard, la vecini. Se uită încă o dată în urmă şi se aruncă în ţărână lângă mine, gâfâind. Buzele i se albiseră de efort. Îşi aduse braţul stâng în faţa ochilor, ca să-şi rupă coaja de la o bubă în cot. De sub pojghiţa uscată, se ivi treptat carnea roz, în contrast cu pielea bronzată. Sfărâi din dinţi până ce îndepărtă şi ultima bucată de coajă.
- Bine că nu ne urcarăm în vârf, că ne altoia nana Guţu până ne dădeam jos.
- Da, dar acolo sus poate nici nu ne-ar fi observat! răspunsei eu, în timp ce îmi turnam ţărână caldă pe picioare.
Poarta lui Guţu se deschise brusc şi prin ea ţâşniră Georgică şi Niuţa urmăriţi de o nuia flexibilă de dud, ce căzu în mijlocul drumului împroşcând un pumn de praf.
- Lăsaţi nucile să se coacă, nu vă mai bateţi joc de ele, m-auzirăţi? mai strigă Guţu de dincolo de poartă, mişcând brusc umerii înapoi, de fiecare dată când expira aer din piept, de parcă ar fi fost împinşi înapoi reculul unei arme. Era slab şi deşirat pe verticală, iar turul pantalonilor largi îi atârnau cu boltă la spate. Pielea feţei, îndelung coaptă la soare, contura o pereche de ochi mici şi verzi ca nucile. Pe cap purta o bască prafuită. Obişnuia s-o arunce-n ţărână dacă nu-i convenea ceva sau dacă avea de demonstrat tovarăşilor de chef ce grozav este el. Cuvintele-i erau ca gloanţele! Noi îi ştiam de frică iar el nu scăpa nici o ocazie să se amuze de reacţiile noastre.
Râzând cu poftă, duse sacul sub şopronul din spatele coteţului pentru porci şi îl ascunse printre coceni de porumb. După ce-şi aduse o sticlă de ţuică din beci, se întoarse la tractor şi se apucă să meşterească la cureaua de transmisie. Se cam şubrezise şi era momentul s-o schimbe. Bău din sticlă lung ca de încurajare înainte de a se apuca de o treabă complicată, şi se şterse la gură cu dosul palmei.
Pe Lisi o cuprinse brusc disperarea. Pierduse briceagul cu mâner albastru adus din Germania, de tată-său care era "vaporean". Lucra pe un şlep de mărfuri ce naviga pe Dunăre, "în sus", către izvoare. Îşi aminti cine îl avusese ultima dată:
- Georgică, dă-mi briceagul înapoi!
- Care briceag? se făcu el că nu pricepe. După zâmbetul mijit în colţul ridicat al gurii, am bănuit imediat că minte.
- Ăla de tăiaşi nucile din creangă!
- Nu-i la mine! deschise el larg mâinile cu palmele spre noi. Erau maronii de la cojile de nucă. Acum rânjea de-a binelea în timp ce Lisi se înroşise de necaz.
- O fi căzut sub tractor...
- Du-te tu să-l iei de-acolo! Ia stai! Nu te cred. Ia să-ţi văd buzunarele!
- Să fiu al naibii dacă ţi-am luat briceagul!
Deodată o văd pe Niuţa punând în pământ privirea aceea ruşinată, ca atunci când o intimidează prezenţa unui adult, şi numai ce îl vedem lângă noi pe părintele Zamfirescu, călcând pe un nor de praf. Purta cu grijă o creangă verde de alun într-o mână şi o servietă de piele, plină ochi, în cealaltă.
- Bună ziua, părinte! - cântarăm toţi în cor, pe mai multe voci, prea târziu să ne ascundem de dânsul. El lăsă jos servieta şi ridică mâna ca la predica de duminică, din biserică.
- Bună ziua, copii! Întorcându-se spre Georgică, rosti preţios: Fiule, ai grijă ce spui şi ce îţi doreşti, că Dumnezeu este mare, numele Lui fie lăudat, El te aude şi îţi îndeplineşte spusele întotdeauna! Nu mai rosti numele necuratului şi nu te mai dărui lui în gânduri sau fapte, nici măcar în vorbe!
Părintele Zamfirescu încruntă cucernic din sprâncenele nefiresc de negre, cănite cu migală, în timp ce părul îngrijit pieptănat îi era aproape gri. Parcă venea de la frizer, nu din pădure. Până şi cămaşa bleu, cu gulerele îndelung călcate de cucoana preoteasă, arăta proaspătă. M-am uitat o dată în spatele lui să mă asigur că vine într-adevăr dinspre pădure. Am văzut poarta lui Boboiceanu întredeschisă. Lucru de mirare, nimeni nu-şi lăsa poarta deschisă de teamă să nu-i fugă orătăniile şi mioarele din ogradă. La scurt timp după mişcarea ochilor mei, se întoarseră involuntar şi umerii lui în aceeaşi direcţie, iar privirea îi sări într-un colţ al ochilor şi înapoi în centru, la mine, uşor tulburată.
- Îmi pare rău, părinte! se căi Georgică, cu capul plecat, mustăcind pe la colţuri de buze în timp ce eu devenii centrul atenţiei părintelui. Întotdeauna făcea acelaşi lucru! Îmi lua mâna în mâna lui şi aşa o frământa cu ochii în ochii mei, încât nu mai ştiam cum să fac să scap de strânsoare.
- Ce face mumă-ta, Ancuţa? şopti el suav şi mie mi se făcu groaznic de greaţă.
- E la colectiv, la prăşit! Trebuie să vină acasă acuş, că-i aproape de-nserat.
- Şi mamă-ta?
- E la Bucureşti, răspunsei scurt şi, smulgând hotărât mâna din a lui, plesnii aerul în direcţia unei muşte mari, ce zumzăi neaşteptat pe la ureche.
- Nu da viespea spre noi, fată! ţipă Lisi şi începurăm cu toţii să ţopăim şi să ne ferim viespea imaginară. Lisi chiar îşi scutură capul de parcă i s-ar fi încurcat în păr. Niuţa o imită.
- Ce v-am spus eu? Părintele îşi ridică servieta şi plecă zâmbind mulţumit de parcă ne-ar fi dovedit deja ceva. Nu puteţi şti niciodată ce urmări pot avea gândurile şi cuvintele voastre. Fiţi mai atenţi cu ce vă doriţi sau ce spuneţi!
Când am ajuns la poarta lui Guţu, râdeam nebuneşte că am scăpat aşa de el. Apoi ne-am hârjonit care să se aşeze mai întâi pe banca de lemn din faţa curţii de unde se auzeau duduit de tractor, înjurături despre moaşa tractorului pe gheaţă şi sunete de scule de metal lovindu-se dezordonat una de alta.
- De unde-o fi răsărit părintele? Parcă a ieşit din gaură de şarpe, că eu nu l-am văzut când m-am uitat spre curtea lui nana Guţu... se miră Lisi.
- O fi fost iar la Boboiceanca să-i citească şi sfinţească averea...
- Sau patul şi fustele! rânji Georgică, atoateştiutor.
Deodată Guţu scoase un geamăt înfricoşător. Georgică fugi repede înăuntru şi îl văzu pe tată-său strângând la piept mâna din care fuseseră retezate trei degete. Urcate cu picioarele pe bancă, văzurăm şi noi grozăvia. Eu am simţit cum mi se strânge stomacul într-o crampă, iar Niuţa începu să plângă de mila lui tată-său. Georgică dădu fuga la vecinul de-alături, tractorist şi el, şi îl strigă în ajutor. Gogu Sitariul veni în fugă, îşi scoase maioul murdar, îi legă lui Guţu braţul cu el ca un garou, ca să oprească curgerea sângelui, îl duse la el în curte, acolo urcară în tractor şi plecară la dispensar.
Din dealul Călămătracului se vedeau coborând primele femei de la colectiv. Purtau sapele pe umeri şi basmalele încinse peste frunte, pe deasupra urechilor, legate strâns la spate. Pe sapă se legănau greoaie, paporniţe pline cu lucernă. Toate aveau şorţuri legate la brâu, cu buzunare mari în faţă, pline cu boabe de grâu sau porumb, furate de la colectiv pentru oarele de-acasă.
- Georgicăăă, ce îi spunem lui mamaaa? bocea încet Niuţa cu ochii spre mamă-sa Floarea, coborând dealul cântând. O să se supereee când o să vaaadă că am spart iar nucile necoapteee, că ea mereu spune că n-a maaai rămas niciuna în nuuuc şi n-o să aibă pentru cozonaaaci.
- Lasă că le punem la loc, Niuţă, îţi promit eu! spuse Georgică cu hotărâre.
- Şi cine îi spune de tăticuuu, că mie mi-e fricăăă să nu moară şi ea odată cu el, de supărareee!
- Taci, nu fi năroadă, Niuţo! încercai eu s-o liniştesc. Tată-tu nu o să moară. Şi unchiu-meu Vasile şi-a pierdut degetele la strung, şi e viu!
Din vale, părintele se întoarse spre noi şi ridică profetic mâna cu creanga de alun. Avea doar două rămurele şi semăna cheii de metal cu care ne ameninţase Guţu de sub nuc. La vederea imaginii acesteia m-au trecut fiori reci pe şira spinării. Părintele dispăru apoi într-un nor de praf, deşi nu bătea pic de vânt şi nu trecuse nici car, nici tractor, pe-acolo.
- Ăsta parcă a fost necuratul, nu părintele! mormăi Lisi şi bătu de trei ori în lemn.
Între noi s-a lăsat brusc liniştea. Devenisem dintr-o dată conştienţi că uneori vorbele au o putere neiertătoare şi nu mai îndrăzneam a rosti nici una. Torente teribile se auzeau şuierând ritmic undeva în strâmtoarea inimilor noastre de copil ca şi cum acolo era locul unde îşi ţipau neliniştea toate necazurile zilei. Cântecul Floarei se apropie încetişor domolind furtuna lacrimilor ce se îngrămădiseră să acopere prea devreme ochii oamenilor mici cu nori din lumea oamenilor mari.
"Au, măi bădie Ilie, cu ce îţi greşii eu ţie?
Te-aşteptai în drum la vie, de l-amiaz"pân"la chindie
An de an cât o vecie, viaţa mi-o uscaşi de vie,
Ca floarea de păpădie mă trecui peste câmpie"