Pentru a-mi dilua intensitatea nostalgiei cuvintelor,

ce plutesc în nemărginirea pelerinajului meu, te rog,

ajută-mă să închei lunecarea pe orizontul amăgitor.

Cei care îmi privesc cu aviditate adâncul înţeleg

că nimeni nu se poate ascunde într-un pustiu, printre

vedeniile aducerilor-aminte împodobite cu aura

sentimentelor descompuse sub o retină străvezie,

îndelung decojită pentru contemplare.

Ucigător este surâsul de suprafață, bucuriile serii

sunt aromate, iar pentru a retrăi basmele purităţii,

spiritul meu ardent, tulburat, înțelege să întârzie

pe lacrima nopții lăsându-se încorsetat de simboluri

propagate de o fantastică memorie ce păstrează

toate războaiele imature, – câștigate, desigur, –

care mă fac să cred că este ridicol să-mi imaginez

ceva ce n-ar putea să plutească pe un ocean concret,

printre aisberguri, dincolo de copastia abilităților mele.

Imperii fragile, pustiite de furtunile visate la comun,

temple, cu miros de epidermă foarte elastică, ruinate

de o ipohondrie lascivă, mademoiselleAmphinome,

despre care, momentan, nu voi deconspira nimic.

Redă-mi înfiorarea care îmbracă spontan un miracol

şi îţi promit că vei deveni stăpâna acelui cuvânt

ce poate sonoriza vanitatea orei, cicatrizată în noi.