Biblia în cultul ortodox şi în cultura lumii

Biblia în cultul ortodox şi în cultura lumii

Biblia (de la cuvântul de origine gracă biblion = carte, pl. biblia = cărţi) constituie o colecţie de părţi pe care Biserica le acceptă şi le venerează ca Sfântă Scriptură (Biblia hagia) ea fiind scrisă sub inspiraţia Duhului Sfânt, a cuvântului lui Dumnezeu. Biblia se compune din două părţi: Cărţile Sfinte ale religiei iudaice, numite Vechiul Testament, deoarece cuprinde cel dintâi legământ pe care Dumnezeu l-a făcut cu poporul evreu, şi Cărţile scrise de primii creştini despre întemeietorul religiei lor şi despre viaţa celor dintâi comunităţi creştine, numite Noul Testament deoarece conţin legământul încheiat de Dumnezeu în Iisus Hristos cu toţi oamenii.

Biblia (de la cuvântul de origine gracă biblion = carte, pl. biblia = cărţi) constituie o colecţie de părţi pe care Biserica le acceptă şi le venerează ca Sfântă Scriptură (Biblia hagia) ea fiind scrisă sub inspiraţia Duhului Sfânt, a cuvântului lui Dumnezeu. Biblia se compune din două părţi: Cărţile Sfinte ale religiei iudaice, numite Vechiul Testament, deoarece cuprinde cel dintâi legământ pe care Dumnezeu l-a făcut cu poporul evreu, şi Cărţile scrise de primii creştini despre întemeietorul religiei lor şi despre viaţa celor dintâi comunităţi creştine, numite Noul Testament deoarece conţin legământul încheiat de Dumnezeu în Iisus Hristos cu toţi oamenii.

Biblia sau Sfânta Scriptură înseamnă deci totalitatea cărţilor Vechiului Testament (39 scrieri canonice) şi ale Noului Testament (27 scrieri canonice) pe care Biserica le-a adunat şi selecţionat ca fiind produse sub inspiraţia Duhului Sfânt şi cuprinzând cuvântul sau revelaţia lui Dumnezeu dată prin profeţi şi prin Iisus Hristos şi transmisă prin apostoli.

Biblia s-a scris în Orientul ortodox. E produsul spiritului ortodox, înscrisul faptelor şi învăţăturilor aici petrecute şi predate. Ea a fost considereată de la început sacră, de aceea lectura ei s-a făcut mai ales prin intermediul cultului şi al iconografiei, aceasta din urmă tot ca parte din cult.

în cele ce urmează vom vedea cum Biblia este o carte de cult dar în acelaşi timp şi o carte de cultură, care creează, inspiră şi propagă cultura.

Termenul de cult desemnează adorarea adusă lui Dumnezeu prin acte religioase, manifestare a sentimentului religios prin rugăciuni şi prin acte rituale; totalitatea ritualurilor unei religii. în înţelesul originar "cultură" însemnă lucrarea pământului: cultivare, îngrijire, creştere, în strânsă legătură cu verbul latinesc colo, colere dar mai ales cu participiul cultus, a, um, a lucra, a îngriji, a împodobi. Lucrarea pământului în aşa fel încât să dea roade bune este cultură. Dar tot cultură este şi înnobilarea inimii, dezvoltarea minţii omeneşti, cultivarea sentimentelor şi a cugetărilor religioase, adorarea lui Dumnezeu.

Biblia a reprezentat o carte de cult atât în perioada ante-apostolică cât mai ales odată cu apariţia creştinismului. în sinagogi partea centrală a cultului era textul biblic şi comentariul lui. Chiar pe Mântuitorul, la începutul activităţii Sale publice, îl întâlnim în sinagoga din Nazaret citind şi tâlcuind un pasaj din Isaia (Lc. 6, 16-17). Aşa şi-au început propovăduirea şi Apostolii. Sfântul Petru, după Cincizecime, în predica ţinută în Ierusalim citeşte din Isaia, Iezechil, Ioil, Zaharia şi din Psalmi. (a se vedea F. Ap. 2, 17-28; 3, 22-23). Vechiul Testament continuă să fie citit pentru importanţa lui morală şi profetică, căci el pune accentul pe "Lege" care constituie calea, adevărul, cuvântul dreptăţii. De ascultarea şi de împlinirea Legii depinde şi raportul dintre Dumnezeu şi popor: "Puneţi aceste cuvinte ale mele în inima voastră şi în sufletul vostru; legaţi-le ca semn la mâna vostră şi le aveţi ca o tăbliţă pe fruntea voastră." (Deut. 11, 18)

însuşi Iisus Hristos recunoaşte valoarea profetică şi pedagogică a Vechiului Testament pe care-l citează şi îl interpretează în sens mesianic: "Şi începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor din toate Scripturile cele despre El". (Lc. 24, 27) El este interpretul autentic al Vechiului Testament: "în aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi prorocii." (Mt. 22, 40)

Dar pe lângă lecturile din Vechiul Testament, încă din secolul I s-au introdus în cult şi lecturile biblice ale Noului Testament. Sf. Ap. Pavel face recomandarea de a i se citi în public epistolele, la adunările pentru slujbe şi rugăciuni: "Vă jur pe Domnul să citiţi această carte tuturor fraţilor sfinţi." (1 Tes. 5, 27). El recomandă ca în toate comunităţile să se citescă şi epistolele scrise altora: "Şi după ce scrisoarea aceasta se va citi de către voi, faceţi să se citească şi în Biserica Laodicenilor, iar pe cea din Laodiceia să o citiţi şi voi." (Colos. 3, 16)

Primele rânduieri în selecţionarea textelor din Sfânta Scriptură pentru citirea la slujbe încep o dată cu epoca patristică. Din sec. II se citeau texte din scrierile Apostolilor, lucru ce-l aflăm din cap. 67 a Apologiei Sf. Iustin Martirul. în sec. IV apar Liturghiile apoi se cristalizează rânduielile celor Şapte Laude şi ale altor slujbe.

La citirea pericopelor biblice în cursul anului bisericesc şi în rânduielile servicilor divine, Biserica a avut în vedere mai întâi ciclul anual al sărbătorilor mari: Naşterea, Boboteaza, învierea, înălţarea şi Rusaliile, cu perioadele de timp de dinainte şi de după ele, apoi zilele de Duminică şi apoi sărbătorile închinate Sfinţilor.

Primele pericope stabilite au fost cele pentru sărbătorile cu date fixe, neschimbătoare. Conţinutul lor era corespunzător evenimentului comemorat, prezentând istoria sărbătorii şi accentuând semnificaţia ei. Astfel la Naşterea Domnului se istoriseşte cele petrecute la Naşterea Pruncului Iisus, la Epifanie, Botezul Domnului, etc.

în perioada Postului Mare abundă lecturile din Vechiul Testament, din toate cărţile canonice. La Vecernie, paremiile sunt alese din Cartea Facerea, care istorisind facerea lumii şi a omului simbolizează creearea din nou a omului, pe plan spiritual, care se petrece în această perioadă a postului. în Săptămâna Patimilor, la Vecernie, citirile sunt alese din Cartea Ieov şi din Cartea Profetului Iona, deoarece aceste cărţi preînchipuie simbolic suferinţele Mântuitorului din timpul Sfintelor Sale Patimi. Părintele Ene Branişte ne spune că Vecernia, prin ansablul de Psalmi, Imne şi Rugăciuni din care este constituită, are aceaşi semnificaţie simbolică cu textele biblice care se citesc în cadrul ei adică, facerea lumii şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru făpturile sale, căderea în păcat a omului şi scoaterea lui din rai, venirea pe pământ a Mântuitorului şi toată economia Mântuirii. Şi Psalmii se citesc în număr mare, mai ales în perioada Postului. Psalmii se tipăresc de obicei şi aparte sub denumirea de Psaltire. La Mănăstiri, Psaltirea se citeşte continuu în Biserică, lectura ei fiind socotită act de pocăinţă a întregii obşti. Ea este socotită carte de canon, de umilinţă şi pocăinţă. Ea e o citire prescrisă de duhovnici ca mijloc de curăţire şi iertare, prin forţa pe care o au psalmii de a întoarce inimile spre căinţă, spe fapte bune, spre dragoste de Dumnezeu şi semeni.

Din Noul Testament se citeşte în cult din toate cărţile, cu excepţia Apocalipsei, carte cu simboluri greu de înţeles şi de tălmăcit. Din slujba Sfintei Liturghii şi nici din alte slujbe nu lipseşte citirea din Evanghelii, Faptele Apostolilor şi din Epistole. O primă rânduială în privinţa citirii textelor rânduite în pericope o găsim în Tipicul Sfântului Sava (531). Ele sunt rânduite în aşa fel încât într-un an să se citească tot Noul Testament.

De la Paşti până la Rusalii, la Liturghie se citeşte Cartea Faptele Apostolilor şi Evanghelia de la Ioan, pentru că aceste cărţi expun minunile Sfinţilor Apostoli, care constituie dovada învierii Mântuitorului.
Lecturile biblice din Vechiul Testament, spune Nicolae Cavasila, preînchipuie perioada de pregătire a venirii lui Mesia, iar celei din Noul Testament, perioada împlinirii Mesianice.

Sfânta Liturghie care este, în primul rând, o reeditare a Patimilor şi, în al doilea rând, o actualizare a vieţii şi activităţii Domnului Iisus Hristos, o actualizare a planului economiei divine mai ales în partea a doua, unde se săvârşeşte sfinţire cinstitelor Daruri, simbolizează aceleaşi momente legate de viaţa Mântuitorului Hristos, adică moarte, învierea şi înălţarea, istorisite de aceste cărţi.

După sărbătorile mari şi Dumninici urmează sărbătorile sfinţilor, în care pericopele ce se citesc ilustrează faptele pe care le-au săvârşit Sfinţii, patimile suferite, virtuţile câştigate, minunile săvârşite. Toate citirile din Sfânta Scriptură fac, de regulă, istorisirea evenimentelor legate de aceşti Sfinţi, chemarea la Apostolie, mărturisirea credinţei în Fiul lui Dumnezeu, etc.

Un catalog al textelor din Sfânta Scriptură, folosite în cult, s-a făcut de Pr. drd. Neculai Dragomir ce a întocmit o lucrare pe această temă, de o mare minuţiozitate. Graţie şirului de sărbători din cursul anului bisericesc, credincioşilor li se împărtăşeşte anual prin pericopile biblice mai ales pe cele din cadrul Sfintei Liturghii, întrega viaţă şi activitate a Mântuitorui Iisus Hristos, istoria Mântuirii, a Revelaţiei creştine, precum şi a începuturilor Bisericii creştine.

Prin cult, Biserica face accesibilă Biblia absolut tuturor credincioşilor.

Dar Sfânta Scriptură, pe lângă faptul că este o carte de cult, ea este în acelaşi timp şi o carte de cultură. Este izvorul şi sufletul culturii. Sfânta Scriptură nu ne vorbeşte despre cultură dar ne aminteşte la tot pasul despre îmbunătăţirea, înălţarea, purificarea şi desăvârşirea omului. în Predica de pe Munte, Mântuitorul îi numeşte pe creştini "lumina lumii" (Mt. 5, 14-16) şi îi îndeamnă să fie desăvârşiţi ca Dumnezeu (Mt.5, 48). Cultura e trezirea, dezvoltarea şi arătarea în afară a comorilor de gândire şi sfinţire, care se află acumulate în visteria inimii, de unde se cer scoase la lumină, e rodul darurilor cereşti pe care ni le inspiră şi ne le împlineşte Duhul Sfânt.

Biblia este cartea de căpătâi a religiei creştine. Or, cultura este organic legată de religie: se naşte, se dezvoltă şi moare deodată cu ea. Ceea ce înseamnă că mai presus de orice religia creează, inspiră şi propagă cultura. Nichifor Crainic dezbate în Nostalgia Paradisului raportul cult-cultură: "Cultul Divin îmbracă formele cele mai strălucitoare ale culturii omeneşti, cultul divin e sinteza superlativă a culturii. Din acest punct de vedere el reprezintă prin excelenţă fuziunea istorică a spiritului transcedent cu geniul omenesc şi ne ajută să înţelegem mai bine poziţia religiei faţă de cultură". Cum cultura este o creaţie de valori iată că Biblia se poate foarte bine defini şi chiar confunda cu această creaţie. Ea este promotoarea moralei, artei, filosofiei, istoriei, ştinţei, etc.

Voi încerca să ilustrez cu câteva exemple definirea Bibliei în raport cu cultura:

în privinţa artelor Biblia idealizează şi eternizează cele mai alese clipe raportate la om. Referitor la muzică, după Sfânta Scriptură, în ceruri îngerii şi Sfinţii cântă fără încetare Slavă lui Dumnezeu (Isaia 6, 2-3; Apoc. 15, 1-3); Lumea s-a creat în cântecele îngerilor (Iov 38, 4-7); în sunetele trâmbiţelor se dărâmă zidurile Ierihonului (Iosua 6); în acordurile armonioase ale harfei lui David, cel mai mare poet şi cântăreţ al lumii, tristeţea regelui Saul dispare şi bunadispoziţie înlocuieşte duhul cel rău (1 Regi, 16,23). în cântecele îngerilor s-a întâmplat Naşterea Mântuitorului (Lc. 2, 14). în Nazaret, pe drumurile Galileii şi Samariei, în Iudeea, spre Ierusalim şi la Cina cea de Taină, Iisus împreună cu Apostolii cântă Psalmi (Mt. 26, 30;Mc. 14-26). Af. Ap. Pavel scrie Efesenilor să trăiască în cumpătare şi în cântece duhovniceşti: "vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând întru inimile voastre Domnului." (Ef. 5,19; Col. 3,16 )

Cei dintâi creştini petrec viaţa în rugăciuni, în citiri biblice şi în cântece sfinte. învierea morţilor şi judecata din urmă se va face în sunetele trâmbiţelor îngereşti (Mt. 24, 30-31; 1 Tes 4, 15-16).

Poezia Bibliei este de o profunzime şi de o frumuseţe neegalată. Psalmii, Pildele lui Solomon, Cântarea Cântărilor, Cartea lui Iov, Ecclesiastul, etc. fac să vibreze sufletul şi să-l înalţe la Dumnezeu. Există o frumuseţe a versului care te pătrunde şi te fascinează. Şi aceste versuri puse pe muzică te contopesc cu Divinitatea. Pr. Ilarion Felea mărturisea că: "muzica descoperă armonia lucrurilor şi înfioară simţurile sufletului, trezeşte inconştientul şi exprimă în forme artistice, sonore, mişcările interioare ale inimii. Asociată cuvântului biblic sau liturgic muzica devine sacră."

Arta înnobilează omul. în religie transcedentul şi eternitatea coboară spre om, în artă imanentul se înalţă spre transcedent. Creştinismul este un sistem de perfectabilitate, o metodă de ameliorare spirituală care are în vedere sinteza binelui, adevărului, frumosului şi sacrului în persoana omului. Nimeni nu ne-a descoperit şi nu ne-a învăţat mai bine şi mai frumos sensul adevărat al vieţii precum ne-a învăţat Domnul Iisus Hristos. Fapta, dialogul, convorbirea dialectică, parabola, intuiţia, asemănarea mângâierea, mustrarea, rugăciunea, postul, împărtăşirea harului, credinţa şi iubirea toate acestea alcătuiesc un sistem al culturii desprins din Sfânta Scriptură.

Iisus Hristos întrebuinţează în vestirea învăţăturilor sale documentarea biblică, raţională, ştiinţifică. întrebuinţează în convorbirile cu adversarii dialectica, iar cu apostolii dialogul. Iisus Hristos vorbeşte în pilde sau parabole, cu asemănări intuitive, unice în toată literatura omenirii: Fiul Risipitor, Vameşul şi Fariseul, Samarineanul Milostiv, Semănătorul, Bogatul Nemilostiv şi Săracul Lazăr sunt exemplificări prin care sunt redate în formele cele mai simple şi cuceritoare, învăţăturile Evangheliei. Iisus Hristos ţine ucenicilor cuvântări, cum este Predica de pe Muntele Fericirilor (Mt. 5, 7) sau cuvântarea de rămas bun adresată Apostolilor la Cina cea de Taină (I. 13, 17) care sunt nepieritoare şi fără pereche în tezaurul cultural al omenirii. Părintele D. Stăniloaie defineşte cultura ca "produsul dorului omenesc de a lega fiinţa de valori şi realităţi eterne." Valorile culturii: binele moral, adevărul sfânt şi frumosul artistic sunt desprinse dintr-un început din Sfânta Scriptură.

Biblia este o carte de cult. Cultul religios este cinstirea şi iubirea lui Dumnezeu în Duh şi în adevăr, adică din toată inima şi cu toată sinceritatea. Din cinstirea şi iubirea lui Dumnezeu se naşte cultura, cinstirea, îmbunătăţirea şi înfrumuseţarea sufletului. Cultul religios preface, înnoieşte şi îmbunătăţeşte sufletul omului. Iată de ce noi creştinii nu putem gândi şi vorbi de cultură fără religie şi de morală fără cultul Bisericii. Cultul naşte şi în suflet cultura; cultul religios formează cultura sufletului. Cultura este opera spiritului şi trăieşte prin spirit. O religie nemuritoare asigură o cultură nemuritoare. Omenirea nu poate trăi fără valorile şi virtuţile Evangheliei creştine, fără Hristos. Nu se poate trăi fericit fără iubire, fără ca oamenii să convieţuiască în pace, bunătate, cumpătare, în iertare şi comuniune de iubire Sfântă cu Dumnezeu. Creştinismul are cartea nemuritoare cu care a început cultura popoarelor creştine, Evanghelia, îndreptarul care nu poate lipsi dintre mijloacele de propagare a culturii. Mântuitorul este modelul şi Evanghelia îndreptarul pentru viaţă, cultură şi fericire nemuritoare.

Omenirea posedă comori de gândire şi arte frumoase, capodopere artistice, filosofice şi literale. Nici una nu întrece însă Sfânta Scriptură. Biblia este o valoare creştină, o valoare unică, cartea cea mai răspândită. Biblia este o carte de cult şi de cultură. Iată povaţa părintelui Ilarion Felea cu trimitere la această temă: "Din adâncul istoriei şi al conştiinţei, un glas poruncitor ne şopteşte: ascultaţi poveţele sacre ale creştinismului şi fiţi învăţăceii lui credincioşi, pentru că nu ştim unde se desparte cultura de religie, nici religia de cultură. Fiţi copiii buni ai religiei şi ai culturii, pentru că aveţi fiecare misiunea frumoasă de a fi ucenicii culturii prin credinţă şi apostolii credinţei prin cultură, pentru a vă îmbunătăţii şi perfecţiona pe voi şi mediul în care trăiţi."

M. Elian