Quote:

"Braţele părinteşti grăbeşte a le deschide mie că în desfătări am cheltuit viaţa mea. Spre bogăţia cea necheltuită a îndurărilor Tale căutând acum, Mântuitorule, inima mea cea sărăcită nu o trece cu vederea. Că Ţie doamne, întru umilinţă strig: Greşit-am, Părinte, la cer şi înaintea Ta."

Acesta este troparul slujbei bizantine a tunderii în monahism, ritual în care Biserica Ortodoxă actualizează existenţial scenariul biblic al Parabolei fiului risipitor din Evanghelia dupa Luca, Cap. 15.

În "Parabola filosofiei: cei doi fii sau gâlceava devenirii cu fiinţa", Constantin Noica defineşte astfel polii trăirii noastre: "Lasă adevărurile teologice deoparte, nu te gândi la cuvânt nici la învăţătură, cu atat mai puţin la dogmă. Priveşte viaţa creştinului aşa cum este ea, aşa cum poate fi ea, pe măsura de totdeauna a omului. Vei vedea atunci că polii ei nu sunt decât aceştia: fiul risipitor şi fratele său.

Între aceste două capete se petrece viaţa noastră creătină, cu triumfurile , dar mai ales cu impurităţile ei."

Fiul risipitor rătăceşte în lume, solicitat de toate ispitele, îndemnat de toate curiozităţile, aş spune, însetat de toate cunoaşterile cumpănit fiind de fratele care stă acasă, disciplinat de toate ascezele, cuminţit de toate ascultările. În clipa întoarcerii fratelui mai mic, invidia este cea care îmbulzeşte cuprinzând inima fiului ascultător:"Eu, Tată, toate ţi le-am împlinit, am ascultat orbeşte, am suferit şi am primit toate ce mi le-ai dat cu cuminţenie şi iată..."

În "Fraţii Karmazov", Dostoievski îl zugrăveşte pe Dimitri ca un om cu chef debordant de ospeţe, risipa şi desfrâuri. În antiteză, Alioşa, fratele disciplinat în toate ascezele, poartă chipul Sfântului. Doar cu vârsta Dimitri este rătăcitul, risipitorul mai mare, răsturnând simbolul biblic printr-o licenţă perfect acceptabilă. Nu cred că greşesc dacă l-aş asimila categoriei de fiu risipitor şi pe prinţul Mischin din "Idiotul". Mischin este un risipitor de sentiment, un plângăcios ce se reântoarce în permanenţă la iubirile inselătoare, cu nădejdi ca să fie iertat pentru iertarea ce la rându-i o conferă aproape cu inconstienţă.

Luca, cap. 15 e iniţial o parabolă apologetică în care Iisus îşi apără comesenia Sa cu păcătoşii împotriva criticilor Săi. El pretinde că iubirea lui Dumnezeu pentru păcătosul care se întoarce nu cunoaşte limite. Fiul cel mic din parabolă, imatur fiind îşi cere partea de avere tatălui, în acest moment având loc înăuntrul lui o separaţie care e pâcătul lui, răul lui. Răul există nu potrivit firii, ci printr-o lipsă parţială a binelui. Tatăl este un senior al iubirii. Demnitatea existenţei sale este să-şi salveze fiul şi apoi fiii.

Fiul risipitor nu are decât voluptate. Fratele fiului risipitor are curiozitatea şi orgoliul. Cine păcătuieşte mai mult? Sau poate curiozitate au amandoi. Dar fiul risipitor deschide uşa pe când fiul risipitor priveşte pe gaura cheii, ne spune Noica în "Jurnalul Filosofic".

Lait-motivul permanenţei reântoarceri îl găsim şi în "Fiul risipitor" a lui Radu Tudoran. Fiul risipitor, un Filip oarecare pendulează între amăgire şi împlinire, între aureola şi hău. Desparţirile lui produc traume aşa cum revenirile nasc lacrimi şi iertare. Acelaşi fiu de tip risipitor este Arhip din "Bunavestire" a lui Nicolae Breban. Plecările lui dinspre pudicitate spre carnal, precum şi repetabilele remuşcări prin reântoarcere, şochează, dar ceea ce rămâne este ideea de iertare.

Dumnezeu lucrează în fiecare. A ierta înseamnă a fi mântuit pentru că mântuirea însemnă a putea spune în iubire: nu ceea ce vreu eu, ci ceea ce vrei tu. Tu ştii totul Doamne, ia-mă cu Tine!

Nu pot încheia notatiile la Evanghelia milostirii fără a-l reda pe Noica din "Jurnalul Filozofic":Toată viaţa noastră morala începe aici: între fiul risipitor şi fratele său. Ne pierdem şi ne căim sau ne păstrăm şi ne împietrim inima. E rău să nu asculţi. Dar e la fel de rău să şti să asculţi, să nu ierţi şi să ţii minte."

M. Elian - Timişoara