„Mai lăsaţi-mă cu prostiile voastre!” zise Vasile, un bărbat negricios de vreo 50 de ani, puţin cărunt pe la tîmple, cu un început de chelie, ochi căprui verzulii adînciţi sub arcada puternică, pe care sprîncenele formează o linie aproape continuă, nu foarte stufoasă, de păr negru. Sigur pe sine, perorează cu o voce care nu permite vreo contrazicere. „Ce ne-a adus nouă capitalismul? Am ajuns să murim de foame! Cel puţin, comuniştii erau patrioţi, aveau grijă de popor!”

„Hai, măi, nea Vasile” zise Octav, un tip subţirel de vreo 30 de ani, cu părul cînepiu căzut peste urechi, presat de o şapcă de baseball cumpărată de la talcioc. O purta, ca mai toţi românii care adoptaseră şepcile americane, cu cozorocul la spate. „N-o fi fost aşa de bine cum zici...”

„Ce ştii tu? Cîţi ani ai trăit sub comunişti?”

„Păi, la revoluţie eram în şcoală. Am apucat doar ultimii zece ani ai lui Ceauşescu. Da-mi ajunge!”

„Vezi că nu ştii? Repeţi şi tu ce auzi pe la televizor...”

„La televizor îi cam laudă pe comunişti”, interveni Rîmă. Al treilea membru al echipei este un zdrahon de bărbat, cu glasul muiat moldoveneşte, cu burtică şi faţă rotundă, ochi albaştri de copil nevinovat şi nasul ca un bumb. Mustaţa groasă, de „manivelă”, pare o cicatrice urîtă.

„Şi bine fac!” acceptă Vasile corecţia. „Nu vedeţi? tot ce s-a construit în ţara asta s-a făcut sub comunişti! Nu s-a mai construit o uzină, un metru de şosea, de metrou, de cale ferată! Ba, ăştia au distrus totul!”

„Ăştia?” se miră Rîmă. Porecla îi venea de la o vorbă pe care o folosea pe vremuri, „limbric”: „limbricul ăsta”, „limbricul ăla”, „bă limbric” – i-a rămas vorba. Cum era cît un dulap, nu i se prea potrivea, dar ajunsese să-l deranjeze. Nu îi putea bate pe toţi... Aşa că trecuse la „rîmă”. Acum se învăţase cu această poreclă, toţi aşa îl ştiau. Ba, odată, cînd o venit nevastă-sa să întrebe ceva la personal, funcţionara i-a spus: „Ştiţi, doamnă Rîmă?...”

„Aşa zic şi eu”, spuse Octav. „Noi am distrus, nu „ăştia”...”

„Hai, măi, Octave, ştiu că eşti împotriva propriului popor. Eşti vîndut, asta e!”

„Vîndut cui, nea Vasile? Cine m-ar cumpăra, vai de capul meu?! Măcar de mi-ar ieşi ceva bani din asta. La ce mă pricep, nu vezi că nu facem nimic toată ziua? Doar ce mai furăm cîte ceva, să nu zicem că venim degeaba la servici’...”

„Furăm?! Noi furăm?!” îi sare ţandăra lui Vasile. „Băi, noi luăm ce ni se cuvine. Capitaliştii ne fură pe noi! Ar trebui să ne plătească ca în Uie, nu suntem acum şi noi în Uie? Dar ei îşi umplu buzunarele şi pe noi ne ţin muritori de foame. Şi guvernanţii ăştia hoţi. Măcar comuniştii ne dădeau un trai decent, nu ca „ăştia”.”

Rîmă nu-l mai întrebă „Care ăştia?”, că nu mai fu vreme. Programul se terminase, aşa că se apucară toţi să se pregătească de plecare. Duş nu mai făcură – e drept, le ieşise din obicei – dar nici nu îşi lepădară hainele de stradă; trăseră doar salopetele pătate pe deasupra lor. Nu făcuseră nimic toată ziua – era o zi ploioasă, rece, de toamnă, nici un cîine să nu-l dai afară!

În drum spre casă, Vasile se opri la birtul din colţ, „La Sylvia şi Petrică, SRL” Cei doi patroni erau parteneri. Silvica îşi lăsase bărbatul cînd plecase în Italia la produs. Îl lăsase cu tot cu cei doi copii, că doar avea şi ea dreptul la fericire. Pe Petrică îl întîlnise acolo şi deveniseră amanţi. Se întorseseră în ţară mai mult deportaţi, dar ceva cheag adunaseră. Cu el, deschiseseră crîşma. Nu curgea, dar averea vine cu picătura, dacă ai răbdare. Era vad bun, la ei opreau mai toţi sărăntocii cartierului. Silvica le vindea, şi ăla furat la gramaj, trăscău făcut pe plita din bucătărie, colorat cu malţ şi amestecat cu esenţe, pus în sticle arătoase cu etichete străine. Oamenii eram prea beţi ca să-şi dea seama şi, oricum, beau pe „condică”, aşa că îşi ţineau gura.

Vasile se oprea zilnic la crîşmă. El bea bere, i se părea că e mai „adevărată” decît poşirca alcoolică. Conştient cumva că banii cîştigaţi peste zi nu sunt întrutotul ai lui, îi mai scutura în mîna Silvicăi. Oricum, îşi mai uita de necaz. Aici avea deseori ocazia să-şi susţină deschis opiniile pro-comuniste. De ce n- ar fi făcut-o? Nu era libertate? Nu avea dreptul la opinii politice? Pentru ce s-au jertfit proştii ăia la revoluţie? - dar-ar boala în oasele lor! Şi apoi, majoritatea beţivanilor, proveniţi din rîndul foştilor muncitori, gîndeau ca şi el. Uneori îi trecea prin cap să îi îndemne să formeze o celulă a partidului comunist – dacă ar fi ştiut că ar fi găsit susţinători. Dar nu, toţi erau ca şi el, aşteptau să vină cineva să le dea ceva de-a gata, nu să iniţieze lupta de clasă...

Uneori, dacă dădea de Petrică, îi vindea din lucrurile furate de la întreprindere. Nu îl găsea prea des la birt, el se ocupa de „afaceri”. Cînd nu făcea trăscăul, făcea contrabandă cu ţigări şi alcool, sau trimitea „fetiţe” la tovarăşii lui de pe dincolo... Era bun traficant, Petrică, în general se făcea neinteresat de marfa lui – aşa că trebuia să o lase la un preţ de nimic. Ar fi obţinut mai mult în altă parte – dar aici era lipsit de risc. Şi comod – nu-i prea plăcea munca. Nu îi păsa că se dă pe mîna lui Petrică.

La mese erau deja obişnuiţii localului – doar nea Zaharia nu sosise încă. Într-un colţ era un necunoscut, bea bere şi făcea Rebus. Prin asta se deosebea de restul băutorilor – pe ei nu i-ai fi văzut citind ceva! Ei stăteau tăcuţi, singuri, posaci, sorbind din ţoiuri cu un fel de furie autodistrugătoare, privind uneori spre televizorul mare, cu plasmă, atîrnat pe perete, bînd odată cu otrava trăscăului şi a ţigărilor moldoveneşti ştirile apocaliptice transmise. Ca de obici, era rău în ţară – datorită „ăstora”, mînca-i-ar ciorile! Las’ că vin ai noştri şi îi vom pune la zid, în piaţă...

Tocmai din cauza străinului, discuţiile se legau greu. E bine să-ţi ţii gura, mai ştii ce securist trage cu urechea? Sigur, nu mai e ca pe vremuri, dar puţină grijă nu strică. Totuşi, odată cu numărul paharelor şi al ştirilor proaste revărsate din televizor, limbile se descîlciră, în final. Şi Vasile începu, din nou, să peroreze despre viaţa bună şi liniştită dusă pe timpul comuniştilor.

„Matale ai fost, se pare, oarece politruc” comentă străinul, privindu-l curios.

„Politruc? Nooo... Membru de partid, da, doar atît. Muncitor!”

„Şi atunci cum de ai dus-o bine?”

„Am dus-o. Toţi o duceam bine. Aveam servici, salariu, uneori şi prime. Toţi aveam o casă. Nimeni nu murea de foame, ca acum!”

„Şi securitatea?”

„Ce securitate, domnule? Nu te lua după gogoriţe! Doar duşmanii poporului aveau să se teamă de ea. Eu nu am întîlnit securist. Nu am avut ce mă teme, aşa să ştii!” Prin cap îi trecură notele informative date la securistul uzinei – dar le alungă din minte. „Eu respectam Legea, îmi ţineam gura, îmi vedeam de treabă. Bijniţarii, spionii, bagabonţii, ăştia trebuiau să se teamă!”

„Deci, dacă s-ar putea, ai trăi din nou într-o astfel de societate...”

„Da, domnule, că asta e o batjocură! O societate care urmăreşte distrugerea omului, a societăţii, a poporului. Un genocid, domnule!” Repeta, fără să îşi dea seama, cuvinte auzite la televizor.

„Păi, uneori se poate”, rînji străinul, privindu-l cu atenţie. Mai tîrziu, Vasile îşi aminti acel rînjet ironic şi lucirea diavolească din ochii străinului.

***

Vasile se trezi zgîlţîit de frig. „Drace”, gîndi, „ăştia de la CET iar nu dau căldură. Era acoperit cu plapuma şi o cuvertură. Pe cap avea fesul de ski, în mîini mănuşi, în picioare şosetele groase, de lînă. Nevasta, alături, era băgată cu totul sub plapumă. Nici vărful nasului nu i se vedea...

Îl trezise ceasul mare, ceferist, moştenit de la tatăl său, muncitor la revizia CFR. El reuşise să îşi facă „meserie”, să nu ajungă un prăpădit de ceferist jumătate ţăran, ca mai toate rudele lui. Lucra la uzină – era un muncitor adevărat!

Era întuneric, ca de obicei. Curentul se dădea puţin mai tîrziu, după şase, cînd se pregătea lumea să plece la serviciu, şi seara, vreo două ore. Cît să poată privi emisiunile TV... Pipăi pe taburetul pus lîngă pat drept noptieră pînă găsi cutia cu chibrite. După vreo trei încercări, reuşi să aprindă unul. La lumina lui, găsi lumînarea pusă într-un pahar şi o aprinse. Acum putea să se îmbrace. Dîrdîind de frig, ieşi de sub plapumă şi trase repede deasupra treningului spălăcit, decolorat, în care dormea, pantalonii şi un pulovăr. Era cel împletit de Mara imediat după nuntă – singurul pe care îl avea, de altfel. Acum era deşirat la mîneci şi la poale şi avea o gaură pe spinare, acolo unde îl agăţase de un cui.

Coborî în curte, luînd lumînarea cu el. Locuia la etajul trei şi pe scări era întuneric beznă. La fel în curte, ca de obicei. În vremurile bune, în faţa blocului, la bulevard, ardeau lămpile gălbui, cu sodiu, de pe stîlpi. „În vremurile bune, pe naiba!”, gîndi. „Au ars doar cînd a venit Şefu...” Nu-şi amintea să fi avut vreodată o viaţă mai bună, nici el, nici taică-su, nici bunicu... Bunicu’ îşi amintea cu nostalgie de vremea Regelui. Ehei, ce bine fusese atunci! Nu ştia că bătaia de-i frînsese coastele se datora nepotului ucenic la Uzină, care îl dăduse în gît. Era bătrîn, îşi trăise traiul – el era însă tînăr, avea nevoie de tot ajutorul pe care îl putea primi de la autorităţi!

Doar grămada de navete cu sticle e acolo, în mijlocul curţii în formă de U dintre cele trei blocuri, de cînd o ştie, de cînd se mutase în bloc cu părinţii. Pe atunci ieşea noaptea cu mama să cumpere mai mult lapte, erau patru – frate-său încă mic. Tot cu mama mergea la ouă, la carne... la pîine mergea singur, cu cartela. Aşa era normal, „bine”. Cînd era rău, trebuiau să meargă de cu seara, cu scăunelul... Ura grămada de navete, ura curtea în formă de U, ura blocurile – atît de asemănătoare, cu apartamente mici, întunecate, igrasioase. Părinţii dormeau în sufragerie, el cu Ionel, frate-său, în dormitor, în acelaşi pat. Pînă cînd s-a însurat. Atunci a scăpat de ei, i-a trimis la ţară. Securistul l-a ajutat, a fost prima dată cînd l-a lăudat „pentru activitatea depusă şi pentru patriotism”...

Ştie grămada prea bine, a numărat-o de atîtea ori aşteptînd vînzătorul. Erau 48 de navete 12 picioare a cîte 4 navete, fiecare conţinînd 12 sticle albe, pline. Cu totul, 576 de sticle. Cum fiecare cumpăra trei sticle – cu excepţia cunoştinţelor vînzătorului, care luau patru -, ajungeau pentru vreo 190 de oameni...

Sunt deja vreo 150: o coloană de circa 35 de rînduri a cîte 4... E aproape. Sunt mulţi care se bagă în faţă. Siluete amărîte, anonime, adormite, tropăind din picioarele îngheţate. Se vîră şi el în coloana anonimă, ştiind că în curînd se va încălzi la spinare. Nerăbdarea îi face pe oameni să împingă în faţă, se adună unul în altul – cum văzuse că fac pisicile vagaboande în timpul ierni, pentru a se încălzi, Nimeni nu vorbeşte, fiecare e singur cu problemele lui, în lumea lui mohorîtă. E bine să nu vorbeşti, nu ştii cine trage cu urechea. Priveşte în jur să vadă dacă e vreo faţă cunoscută... De mult nu mai dăduse vreo notiţă. Da, lumea îşi ţine gura. Doar izbucnirile sporadice de furie se îndreaptă împotriva „şmecherilor” care încearcă să fenteze. Mai ales cei din spate urlă, înfuriaţi. Riscă să stea degeaba la coadă. O bătrînă, care încearcă să se „lipească” mai în faţă, este smulsă cu forţa şi trimisă în spate. „Sunt bătrînă, maică. Am o nepoţică...” „Da’ ce, eu sunt tînără?!”, se răţoieşte la ea o femeie „bine”, cu căciulă de blană „rusească” pe cap. „Ce nu te scoli mai devreme, tot nu faci nimic toată ziua?!” Bătrîna nu răspunde, se pierde în spate, în rînd. Sau poate pleacă acasă.

Timpul trece greu, mai ales pînă cînd va apărea vînzătorul. El vine odată cu lumina palidă a zorilor, ca să poată număra banii. Apoi, sticlele se vând iute, în ţipetele şi înjurăturile anonimilor împotriva celor ce se bagă în faţă, a celor are pleacă ducînd cu ei patru sticle. Toţi sunt duşmanii tuturor: ai celui din faţă lui, ai celui din spate, chiar şi ai celor de-alături. Nu ştiu dacă ultima sticlă nu o va lua chiar respectivul „vecin”... Doar împotriva „lor”, a celor „de sus”, nimeni nu are curaj să vocifereze. „Suntem nişte oi”, repetă iarăşi şi iarăşi Vasile, strivindu-şi ura amară ca fierea, între dinţi. „Nişte oi! Care nu behăie, să nu rămînă fără blană...”

Pentru a trece timpul mai repede, îşi perindă prin minte toate nemulţumirile. Deşi ştie că îi face rău, este un exerciţiu permanent, la care nu poate renunţa. Dacă pe vremuri a fost mai bine, poate or să mai vină vremuri mai bune cîndva, odată...

Autobuzele rare, aglomerate, îngheţate. E fericit să se agaţe măcar şi pe scară, fericit că nu rămîne el pe jos, alături de nefericiţii care rămîn în staţie, tropăind din picioarele îngheţate.

Apoi, hala întunecată, îngheţată, în care stau adunaţi în jurul butoiului de tablă în care ard bucăţile de lemn furate din box-paleţii din depozit. Stau cele opt ore regulamentare fără a face nimic – măcar, atunci cînd nu-i ger, joacă 66. Nici nu-i trimit acasă, programul e obligatoriu - 8 ore. Cînd, spre sfîrşitul lunii, vin comenzile, lucrează în draci, cîteva zile, cu program prelungit, duminicile, uneori şi nopţile. Fără plată suplimentară – de multe ori nu îşi iau nici salariile întregi. Fiecare încearcă să se descurce. Oricum ar fi, tot nu au pe ce cheltui banii: toate se dau cu raţia, pe cartelă. Chiria e mică, gaz şi curent nu prea e...

Cînd era în liceu, visa să călătorească. A fost o singură dată, în Rusia – acolo o cunoscuse pe Mara. Ea mai fusese, era descurcăreaţă, ştia ce şi unde să vîndă, ce şi de unde să cumpere - lucruri care se căutau în ţară. Şi cîte nu se căutau?! El făcuse pe hamalul, ajutînd-o să-şi care numeroasele valize, sacoşe, genţi, paporniţe... Jumătate le declarase ale lui, tot nu avea marfă. Ea rîdea batjocoritor de cît de prost putea fi: „auzi, să călătoreşti de plăcere!” – dar au rămas prieteni şi pe urmă sau căsătorit. Încă mai face cîte un drum cînd şi cînd, fără el. N-ar fi rentabil. Avortul nu i-a făcut bine, era să facă septicemie, abia a scăpat de moarte şi de puşcărie. Ea a fost singura pe care nu a dat-o în gît – dar într-o zi securistul i-a şoptit, rîzînd mînzeşte: „De ce nu ai venit pe la mine să te ajut, putea să moară?!” După care s-a întunecat la faţă şi a şuierat: „Să nu se mai întîmple, că dai de naiba!” Din banii adunaţi din micul comerţ „turistic”, Mara a dat şpagă pentru un post de contabilă, deşi n-avea nici bacalaureatul. Acum lucrează la birou, e „cucoană”!

Priveşte şi el cu ură în jur. Lîngă el e un tip, figură cunoscută. Nu ştie de unde să-l ia, dar îl ştie de undeva... Are un rînjet ironic şi, uneori, ochii îi sclipesc cuprinşi parcă de o veselie drăcească.

„Ei, îţi place?” îl întreabă şoptit, familiar parcă.

„Ce să-mi placă?” nu înţelege Vasile.

„Ziceai că ai vrea să retrăieşti epoca comunistă. O re-trăieşti. Îţi place?”

„Nu înţeleg ce vrei de la mine. Nu te cunosc!” („Precis e vreun securist”, îşi zise. „Încearcă să mă tragă de limbă...”)

„Ei, mă cunoşti tu... aşa, în mare. Sunt duhul tău „ocrotitor”. Înger sau diavol, as you like it.” Rîde. „Ai uitat, aşa-i? Păi, ia să-ţi aminteşti!”

Vasile îşi aminteşte. Da, nu e prima dată cînd duce o astfel de viaţă. Odată, de mult, cînd avea aceeaşi vărstă – circa 28 de ani – trăise la fel. Apoi vremea a trecut, a venit revoluţia şi fuga dictatorului, alte relaţii economice... Uzina a mai rezistat cîţiva ani – îşi aminteşte - pe atunci se ţinea mai ales de fuşeraiuri şi furtişaguri. Îşi cumpărase un Opel de ocazie, făcea pe taximetristul cu ea. Mara îl părăsise, el se apucase de băut. Pe urmă ajunsese la acea întreprindere privată de stat, cu sindicat. Avusese noroc: nea Gheorghiţă, fostul securist al uzinei, acum lider al sindicatului, îl ajutase. De atunci trăia aşa, de azi pe măine, vota socialiştii şi îi înjura pe capitaliştii care îi stricaseră rostul... În afară de polemicile politice de la servici şi din crîşmă, restul timpului se scurgea în faţa televizorului, de unde îşi aduna subiectele şi crezurile.

Şi îşi aminti şi de ultima discuţie purtată în crîşma Silvicăi – tocmai cu acest individ cu rînjet ironic. Da, acum înţelegea întrebarea lui.

„Nu, nu îmi place...”

„Da, acesta este blestemul şi binefacerea creierului uman: uitarea. De aceea vă folosiţi doar cinci la sută din el – hai, şapte, geniile. În ultima vreme folosiţi chiar mai puţin, în ciuda volumului tot mai mare de informaţii. Cu cît mai multe, cu atît le uitaţi mai repede. Şi mai definitiv. Dar asta vă face viaţa mai uşoară, nu-i aşa?”

Vasile nu răspunse. Cum de uitase de aceşti ani? Cum ajunsese să se convingă de faptul că înainte, în tinereţea lui, fusese mai bine? Că acest comunism era un lucru bun – doar că fusese aplicat greşit, de dictator? Acum îşi amintea că fusese aplicat rău de toate guvernările comuniste în România sau aiurea. Că, de fapt, niciodată, nici înainte de 89, nici după, nu fusese mai bine sau mai rău...

„Compari întotdeauna ce ai cu cei ai vrea să ai”, îi răspunse, parcă, străinul. „Acum vrei mai puţin. Să prinzi trei sticle de lapte – apropo, vei prinde doar două -, soţia să prindă după masă carne cu mai puţină grăsime, Gheorghiţă să vă aranjeze de-o rudă de salam de vară... Un trai „decent”, de obicei, presupune ceva mai mult decît un trai de supravieţuire. Ultima dată, „decent” era să îţi plăteşti datoriile la bancă, să ai suficienţi bani să mergi la Revelion cu amanta, să îţi iei o plasmă nouă. Dacă ai fi trăit la începutul secolului trecut, ar fi însemnat să ai o fîntînă cu apă curată şi ploaie suficientă, să se facă porumbul... Şi o capră.” Rînji din nou. „E clar, ai nevoie de o capră – dar tu visezi la un Opel nou. De unde, frustrarea faţă de „ăştia”, care se „împotrivesc” traiului tău decent. Că nu meriţi decît o capră, nici nu-ţi trece prin cap, hihihi.”

Vasile strivi o înjurătură între dinţi, scîrbit.

„Tu eşti îngerul meu? Nu ar trebui să ai grijă de mine, să mă ajuţi să fiu fericit?”

„Eu?”, se miră vecinul. „Ce-mi pasă mie de fericirea ta? De fapt, habar nu ai ce e fericirea. Nici eu, de fapt, nu ştiu care ar fi fericirea ta. Eu trebuie să te ajut să ajungi la Judecată. Şi acolo să aduc mărturie. Tu, o să vezi acolo ce şi cum... Auzi, să-i asigur fericirea! Eu, statul, „ăştia”, părinţii, nevasta... El să stea cu braţele încrucişate, perorînd, bînd bere şi privind la TV de pe sofa... Haida, de!”

Un bătrîn, din rîndul din spate, făcu un pas în faţă, în locul rămas gol. Nu părea uimit de dispariţia persoanei ce şuşotea la urechea celui de-alături. Fiecare îşi vede de treaba lui... Nici Vasile nu părea uimit. Încerca să-şi domolească furia. „Ia te uită, alt nesimţit se bagă în faţă!” Împinge în spatele celui din faţa lui, tropăind nerăbdător. Mai are zece rînduri în faţă, dar deja mai mult de jumătate din picioarele de navete s-au mutat în stînga, pline acum cu sticle incolore. Te pomeneşti ca nu mai apucă lapte!

A prins. Exact două sticle, cum zisese străinul. Le-a dus acasă, urcînd scările fără a mai aprinde lumînarea, ţinîndu-se de balustradă şi pipăind cu grijă scările. Deşi afară se luminase puţin, pe scări era ca în hrubă. Apartamentul era gol, soţia probabil plecase. Era sloi şi nu se dăduse încă lumină – tot mai bine era la birou. Aveau acolo un reşou mare, improvizat...

Vasile se duse la fereastră, privind spre bulevard. Puţine maşini înfruntau poleiul de pe stradă. Oamenii mergeau în şiruri negre, gîrbovite, pe trotuarul înzăpezit. În staţie erau deja mai bine de două duzini de oameni. Era timpul să plece şi el.

Ochii i se agăţară de bannerul din pînză albastră ce tranversa strada, legat între doi stîlpi. Litere mari, roşii, formau un text între două însemne. Nu erau secera şi ciocanul – ci trandafiri roşii. Pe banner scria, cu litere mari, de tipar: „TRĂIASCĂ SOCIALISMUL LIBERAL, CEA MAI DREAPTĂ ORÎNDUIRE! TRĂIASCĂ DOMNUL PREŞEDINTE, MARELE VIZIONAR!”

Se sprijini cu mîna de cerceveaua geamului, privind reflecţia chipului lui îmbătrînit, ridat, cu părul sprîncenelor complet alb, cu o chelie mare deasupra frunţii. Scrîşni: „Fir-ai al dracu de înger împuţit!”