Povestea unei bancnote
Desigur, sunt poveşti mult mai interesante decât cea a unei bancnote, fie ea chiar una de douăzeci de dolari. De istorii, ce să mai vorbim?! Dar ea, povestea, a picat exact într-o săptămână în care evenimentele obişnuite, normale, erau cam rare. De singurul subiect vechi-nou se ocupa colegul meu, cu mult mai multă experienţă: despre cearta dintre Palate scria de vreo trei ani... Mie, Şefu mi-a dat ordin să scriu despre o "întâmplare cât mai inedită". Şi mi-am zis că ce poate fi mai inedit decât să scriu despre o bancnotă?
Nu, bancnota nu era marcată. Nu avea seria înregistrată, nu era scrisă cu cerneală simpatică. Nu trecuse prin mâna vreunui corupt, nici măcar poliţist, judecător sau parlamentar, nu se jucase la ruletă, nici nu plătise serviciile vreunei curve, nu fusese amestecată în traficul de droguri, nu fusese furată, nici primită ca şpagă... O bancnotă cât se poate de obişnuită. Americană, dar "plată", fără sare şi piper...
Mă puteţi întreba: şi unde naiba ai găsit tu această bancnotă? Nu am luat-o de la bancă, nu am câştigat-o la barbut (nu joc), nu mi-a dat-o nimeni nici şpagă, nici cadou, nici măcar salariu. Am găsit-o, pur şi simplu. "Norocosule!", puteţi mârâi invidioşi - dar, staţi să vedeţi: am găsit-o într-o carte. Ştiţi, obiectele acelea paralelipipedice, pline de cuvinte... Haha, glumeam şi eu... Într-o carte. Mai precis, într-o carte cumpărată de la un buchinist din Pasajul Universităţii. Nu am avut premoniţie, nici nu am dat peste ea pe când răsfoiam cartea - în acest caz aş fi putut face ce ar fi făcut orice român cu capul pe umeri (aş fi băgat pe furiş bancnota în buzunar şi aş fi lăsat cartea pe tejghea)... Dar nu, după ce am răsfoit câteva pagini, am citit câteva pasaje ici şi colo, mai ales în Introducere, am plătit cartea şi am plecat cu ea în geantă (cărţile româneşti "de buzunar" au originala calitate de a nu încăpea în "buzunar")
Am început să o citesc în autobuz. Cum de ce folosesc autobuzul? Că ajung mai repede acolo unde am de ajuns. Şi sunt atât de nou pe aici încât nimeni nu mă ştie, nu poate râde batjocoritor arătând cu degetul în direcţia mea: "ăla nu are nici măcar maşină!" Nu, n-am, mă descurc relativ bine fără. Dar să revenim la bancnotă.
Nici autobuzul nu merge ca pe vremuri (eheeei... În Canada...) Totuşi, nu trebuie (prea des) să mă agăţ de uşi. Acum, când mai toţi au maşină proprie, uneori pot chiar găsi loc pe o banchetă... Încercând să se strecoare printre gropi şi maşini parcate şi ne, până acasă pot citi câteva zeci de pagini. Ceea ce s-a întâmplat şi cu cartea respectivă. Până la pagina 72, mai precis, loc în care am dat peste bancnotă. Am crezut în primă instanţă că era o ilustraţie, dar era color (nu, nu era chiar "verde") şi era lipită cu scotch. De aceea nu căzuse la "frunzărit". Şi cum cartea nu fusese niciodată citită ("virgină", care va să zică), nu se deschidea direct la pagina respectivă...
Primul gest a fost să închid grăbit cartea. Mi se părea că toţi pasagerii se uită dintr-o dată curioşi, invidioşi, bănuitori la mine şi la cartea mea. Colegul de banchetă se foia, cei ce stăteau în picioare mi se uitau peste umăr... Oare să fie printre ei vreun securist? Unul de la Garda... whatever? Vreun şuţ? M-aş fi dat jos la prima - dar eram într-o zonă mai întunecoasă a oraşului (mai precis, nu în Centru). Aş fi băgat cartea "de buzunar" în buzunar, dacă ar fi încăput... Dar am ajuns întreg acasă, cu cartea în geantă - cu geanta netăiată! Nici câinii nu m-au lătrat.
Nu ştiu dacă am citit şi restul cărţii. Am dezlipit cu grijă scotch-ul şi am pus bancnota în buzunar. Aveam pe ce s-o cheltuiesc - chiar începusem să fac planuri pe ce să dau polul. Dar când Şefu mi-a cerut o poveste inedită, anchetată "jurnalistic", m-am hotărât să scriu despre acea prăpădită de bancnotă.
Prima vizită a fost înapoi la buchinist.
- Ştiţi, am cumpărat o carte de aici...
- Nu le primim înapoi!
- Nuuu, eu nu vreau să o dau înapoi. Dar am găsit ceva în ea...
- Domnu', noi nu vindem cărţi d-alea! Poate aţi luat-o din altă parte.
- Oh, nu, subiectul este destul de... Aţi citit-o?
- Eu nu citesc cărţi, eu le vând. Cumpăraţi ceva? Nu mă ţineţi de vorbă!
Asta deşi se scobea în nas de plictiseală. Oh, tempores, unde sunt anticarii d-anţărţ, care ar fi vorbit o zi întreagă despre cărţi?! I-am spus că, din anumite motive, vreau să discut cu cel ce a vândut cartea şi, după ce o altă bancnotă (românească, de data asta) a schimbat mâinile, am primit o adresă.
Am ajuns la dl. P. Nu l-am găsit imediat, era în faţa blocului bătând nişte zaruri.
- Bună ziua...
- Bună pe dracu! Nu vezi că-mi cade numai gioarse?! Mitică (rivalul, bănuiesc) cred că a călcat pe unu' moale, pe casa scării. Sau şi-a scăpat mâna în budă...
- Hăhă (Mitică). Şase-doi, poartă în casă. Te-am mâncat!
- Ştiţi, am venit la dvoastră pentru că aţi vândut o carte la anticariatul din Pasaj.
- Am vândut? se arătă bătrânul reticent. Oi fi vândut. Nu e voie?
- Ba da, i-am zâmbit liniştitor. Uite, cartea asta...
- Da, poate, zice după ce se uită la ea. Am vândut vreo trei...
- Băi Costică (zice Mitică), te-ai intelectualizatără, bre. Trei cărţi?! Cu două mai multe decât jandarmul din colţ?
- Şase-şase, scrâşni dl. P. Când îmi trebuie, nu-mi pică...
- Mai stai, nu pleca / Nu-mi lua cu tine inima... (fredonează Mitică) Trei-trei. Două afară, două poartă.
- Şi ce vrei dom'le de la mine? Ei da, am vândut trei cărţi. E păcat? Că mă duc la sfântul Spiridon, să-mi dezlege...
- Nu, mă întrebam dacă aţi citit-o...
- Nu a citit-o, (răspunse în locul lui, Mitică).
- Nu am citit-o, confirmă dl. P. Nu am timp de prostii! La TV e de o mie de ori mai interesant.
- Este, confirm eu să îi fac pe plac. Dar de unde ai cumpărat-o?
- Nu a cumpărat-o, (răspunde, sigur de el, Mitică)
- Nu dau bai pe timpenii, confirmă dl. P. Am primit-o cadou de la fiică-mea. Mai bine îmi dădea o palincă, tot au fost în Maramureş...
- Acolo îi zice horincă, (se arată Mitică bun cunoscător). Marţ!
- Vezi dacă mă ţii de vorbă, se zburli dl. P, găsind la repezeală un ţap ispăşitor pentru necazurile lui. Dar îmi dădu adresa companiei unde lucra fiică-sa. Nu am găsit-o însă acolo, ci la coafor. A recunoscut imediat cartea.
- Ah, pe asta i-am dat-o cadou lui Tăticu.
- D-voastră aţi citit-o?
- De ce s-o citesc? E interesantă? Nu am timp, se văicări ea.
- Deci, aţi cumpărat-o anume pentru tatăl d-voastră? De unde?
- Ah nu, nu dau bani pe prostii. Vaca aia de colegă - cred că ea ţi-a spus că-s la coafor - mi-a dat-o cadou de Crăciun. Eu i-am dat un platou - de ăla cel puţin te foloseşti. La ce e bună o carte?
A trebuit să îi dau dreptate, cu o carte nu poţi nici măcar să baţi cuie. Înapoi la birou.
- Săru'-mâna...
- Aţi găsit-o?
- Da, da, mulţumesc. E despre cartea asta, zice că a primit-o de la d-voastră.
- Ah, da, i-am dat-o de Crăciun. Mi-a dat un platou de tort, ciobit... A trebuit să fiu "bucuroasă", să nu o supăr... Sclifosita!
- Şi ea a fost "bucuroasă" de carte...
- Îmi închipui, râde "vaca". De aia i-am şi dat-o. Se ştie că ea nu a mai pus mâna pe o carte din liceu... Nu că ar fi singura, dar ea se tot laudă cu lecturile ei.
- Deci, cartea a fost a d-voastră. Aţi citit-o?
- Oh! nu, pe asta nu. Avem atât de puţin timp... Îmi mai cumpăr cărţi, dar nu le citesc pe toate. Le dau cadou: simplu, intelectual, ieftin...
- Aha. De unde aţi cumpărat-o?
- Ştiu eu? Poate de la Coşbuc, e în drum spre casă.
Iată-mă la Coşbuc. Titluri multe, cărţi morman... Probabil tot atâtea tiluri câte cărţi. Puţini clienţi, adunaţi mai ales în raionul cu "traduse". Şi "abandonate", îmi spun, văzând că mai nimeni nu cumpără nimic...
- Săru'-mâna, îi spun duducii din spatele tejghelei cu "cărţi noi". Multe din ele deja jerpelite.
- Doriţi o carte?
- Nu acum. Am venit sa vă întreb despre cartea asta - i-o arăt.
- Vreţi să o returnaţi? Nu le primim înapoi.
- Nu, ştiu că nu le primiţi. Doar câteva întrebări...
- Aveţi bon? De unde să ştiu eu dacă aţi cumpărat-o de aici?
- Uitaţi, nu am de gând să reclam, să dau în judecată, să returnez.. Pur şi simplu mă interesează dacă aţi vândut cartea asta.
- Nu ştiu, nu e genul meu. Eu citesc cărţi de dragoste, ştiţi, Sandra Bown, Shirley Conrad...
- Fostul ei posesor zicea că a cumpărat-o de aici.
- Poate că da. Probabil şi alte librării o au în vânzare... Aici a fost o "semnare de carte", vreun an în urmă. Am şi eu una acasă, semnată de autor. A fost puţină lume, vreo zece. Ştiu că toţi au cumpărat o carte. Prieteni ai autorului, probabil... Editura s-a ocupat de toate...
- Aţi citit-o?
- Nu, am răsfoit-o doar... Am vrut să o aduc înapoi, dar am uitat. Bine că mi-ati amintit...
Nu mi-a dat adresa editurii ("o găsiţi în Pagini Aurii"). Nu i-am oferit nici o bancnotă, nu sunt sigur că mi se decontează... Am dat una unui redactor, însă, să aflu adresa autorului. Aţi citit cartea asta? "Doar noi am făcut-o. I-am făcut corecţia. Să ştii de la mine, nu e o capodoperă. O dată, treacă-meargă, dar să o citeşti de trei ori!?" Deci, nu a citit cartea asta. "Domnule, eu nu citesc cărţi! Manuscrisele îmi ajung! Şi apoi nu mă ajung cu banii, mi-am luat un al doilea job. Sunt atâtea lucruri de care am nevoie, şi toate scumpe..."
Bat la autor, e acasă! Pereţii apartamentului sunt plini de rafturi cu cărţi.
- Le-aţi citit...
- ... pe toate? râde el. Toţi care intră aici îmi pun această întrebare. ("năroadă", lasă să înţeleg...) Nu, nu le-am citit pe toate. Tot adun, spunându-mi că odată şi-odată voi avea timp să le citesc... Dar ştiu eu?... Acum le scriu eu.
- De ce nu le vindeţi?
- Cărţile?! Cum să le vând?! Ele sunt prietenii mei, un prieten nu ţi-l vinzi! ("pe ce lume trăieşte ăsta?") Eu îi mai trădez, nu le acord atenţia pe care o merită... Vând numai cărţi scrise de mine. Vorba vine, vând...
- Eu am cumpărat una, i-o arăt.
- Hehe, nu te întreb dacă ţi-a plcut. Din politeţe o să îmi spui că da.
- O dată mai treacă-meargă - repet cuvintele editorului
- Vrei un autograf?
- Desigur. Dar de fapt am venit din alt motiv. Îi arăt bancnota.
- Deci, s-a găsit, râde el vesel. Eram curios dacă măcar unul o să citească cartea. Şi va şi recunoaşte că a găst banii.
- Am alergat ceva pe urma posesorilor. A trecut prin şase mâini, nimeni nu a citit cartea. Buchinistul, dl. P, fiică-sa "sclifosita", "vaca", librara, editorul. Dar de ce aţi pus banii în ea?
- O glumă, la semnarea de carte. Erau prezenţi zece. Am pus bancnota şi am spus că sunt o sută de cărţi, ei sunt zece, deci au o şansă de una din zece să se aleagă cu bancnota. Toţi au cumpărat o carte!
- Şi vânzătorii, cred, am zâmbit eu. Dar şansa era mai mică. Era una din o sută. Chiar şi după ce au cumpărat ei cărţile, şansa rămăsese de una la nouăzeci.
- Da, cred că şi-au făcut şi ei socoteala, au cumpărat numai câte una...
I-am dat bancnota înapoi. Nu m-a refuzat - se vedea că nu se face bani din scris... Când am dat articolul Şefului, m-a privit chiorâş.
- În cine vrei să dai? Cine ştie pe cine mi-l ridic în cap...
- Nu, ziceam să-i ajutăm pe scriitori. Ştiţi, aşa cum fac ziarele mari... Să lansăm zvonul că într-o anume carte, în fiecare ediţie, se găseşte o hârtie de un pol, euroi. Poate aşa or începe să cumpere mai des cărţi. Ca la loto...
- Măi, tu vrei să dăm faliment! Vrei să mă trezesc pe cap cu ăia de colo - arătă el cu degetul spre hârtiile mele - să ne ceară banii pe care "i-am însuşit necinstit, profitând de neinformarea lor"? Să fim daţi în judecată de vreun nebun care cumpără tot tirajul - nici nu e mult, de obicei e vorba de o sută-două - şi nu găseşte nici o bancnotă? Să înceapă să se fure cărţi de la librării, de la edituri? Să înceapă partidele să spună că e vorba de o manevră acum, în preajma alegerilor?
- Chiar, de ce nu se dau cărţi alegătorilor, nu ţuică şi sarmale...
- Ieşi afară! Că-ţi arunc cu o carte în cap!
Am ieşit grăbit. Riscam să îl las pe Şefu fără nici o carte în birou...
Comentarii