A fost odată un micuţ băiat. La joacă îi e gândul, în neştire. Cum a căzut zăpada, a plecat Cu sania în zbor, fără oprire.
A tot trecut prin ţări, spre Răsărit. Drumul părea o pulbere de stele. Băiatul chiuia şi a plutit Tot mai departe şi mai sus, spre ele.
Aşa ajunge până-n Miazăzi. Băiatul râde. E atât de bine, Ca într-un vis. Curând va poposi Şi în Apus, prin văi cu ape line.
Mult timp s-a scurs, dar noaptea e prea lungă. Se vede, în sfârşit, şi-n Miazănoapte. Ar vrea din nou acasă să ajungă. Dispare râsul, vorbele sunt şoapte.
E prea departe, sania tot zboară. El "fără de oprire" îi ceruse. A început să plângă prima oară Şi lacrima-n zăpadă se pierduse. |
Dar sania se-opreşte într-o zi. E ruginită, parcă sângerează. - Cât m-am jucat, acasă când voi fi ? Se-ntreabă puştiul nostru şi oftează.
Răspuns nu are. E cuprins de jale. Pe faţă-şi pune mâna mai degrabă. Avea o barba lungă, albă, moale. - Ce s-a-ntâmplat ? pe Crivăţ îl întreabă.
- Cu sania ai mers de când te ştiu, O viaţă-ntreagă. Să-nţelegi nu poţi Vreau să mă-ntorc, copil din nou să fiu, Să-mi văd părinţii, fraţii mei, pe toţi.
De vânturi ajutat, curând porni, Să-şi regăsească chipul lui senin. El bate-n porţi, pe unde sunt copii. În ochii lor şi anii lui revin.
În sania ce încă o iubeşte, Aşează daruri, o încarcă bine. Îl cheamă Moş Crăciun şi-acum porneşte, De sărbători, s-ajungă şi la tine. |
Comentarii