Cuibar de pleoape acoperind o lume

îşi tremură în beznă gene ostenite –

Ce sol mi-a dar şoptirea fără nume

să pot visa plecarea din cuvinte!

Nu pot rămâne petale de iubire

din toamnele tăcute în amfore de lut

decât golind dorinţa de rostire,

gustându-te în moartea din cuvânt.

Nu mi-a fost dată tăcerea oarbă,

căci ochii tăi vorbeau cu ne’nţelese şoapte.

O linişte apoi lăsată să ne soarbă

în steaua speranţă din răsărit de noapte.