Într-o zi mirosind a vulpi

cu pieile tăbăcite de cei treizeci şi patru de ani

ai tatălui

şi spaimele roase pe dinăuntru,

am văzut cercul de parafină lărgindu-se

într-un soare cu chip uleios

în răbufnirea de felinar stacojiu,

tăind muşchii îngenunchiaţi ai burţii,

mi-am văzut viaţa sfîrşită

în oceanul de alge şi nori

dintr-o piatră de cercel

foarte ieftin

am văzut darul neştiut

zvîcnind spre gîtul plăpînd

şi bolovanii urletului creşteau

în revărsări de ape gelatinoase

peste cerurile ciocnindu-se,

peste sorii amestecaţi

ca broaştele ţestoase-n acvarii

am văzut bruma de stele prinse

într-un lănţug aruncat la container

şi eşarfele frigului

tăindu-mi spinarea,

şi respiraţia ca un măr

umplîndu-mi traheea...

am văzut cartilagiile zguduindu-se

şi frica brăzdînd

fiecare centimetru din ceea ce

pînă atunci ştiusem

şi-acum uitam,

şi-acum un deşert cu venele trandafirii

îşi agăţa de moliciunea minţii ventuzele,

mestecîndu-mi trecutul,

scuipîndu-mi obosit viitorul

şi urletul a spart sticla ferestrelor,

şi dopul de parafină a umplut ţestele,

şi labele jupuite ale ţipătului

au zdrobit tunelul de catran,

în timp ce

vocea de douăzeci şi şase de ani a mamei

bubuia ca un picamer

sfredelind nefericirea de-a mă şti dintr-un pîntec

de care atîta s-a rugat

să nu fie,

să nu mai fie...

şi leşinul meu de carton alb

se acoperea,

în bulgări de filme voalate

se acoperea...

Ioana Nicolaie