Acolo, în registrele de sugativă,

în cărţuliile lor de sertare presate

m-au trecut pe doi

şi-aşa îmi voi trăi toată viaţa

pe un petec dosit de hîrtie,

pe un petec ros de multele poşete schimbate

şi-aşa îmi voi pierde şi cunoaşte prietenii,

şi-aşa mă voi mărita şi divorţa

şi la nesfîrşit voi halucina,

încercînd să-mi amintesc şi să uit,

să-mi amintesc...

nu mă iubea nimeni pe-atunci

cum să iubeşti o făptură

crescînd pe furiş la tine în pîntec,

lustruindu-l pe dinăuntru,

sfîşiindu-l de durerea striatei lumini?

cum să iubeşti o închegare de plîns,

un amestec de teamă şi ochi nedeschişi

care, iată,

îşi usucă saliva pe sînul obosit,

îţi molfăie între gingii disperarea,

lacrimile cu miez de migdale

dragostea, întunericul ei

care va adăsta doar un timp,

dragostea ce totuşi va scînteia

în umbrele privirii,

în ţipetele tranşate

ca pentru altar jertfele

nu mă iubea nimeni pe-atunci!

trupul meu întors către el

încălzea lemnul unui leagăn

cu zgomote subţiri

ca durerea de vintre

nu mă iubea nimeni pe-atunci!

şi-am ştiut că asta nu e de-ajuns

abia cînd tata s-a aplecat pe furiş

să-mi vadă, luni mai tîrziu,

neştiinţa de copil nedorit,

rătăcirea de-a crede că-ncep să exist.

Ioana Nicolaie