O pildă şi două parabole

O pildă şi două parabole


Acum cîţiva ani, într-o discuţie cu un prieten (în Canada fiind), acesta susţinea că intransigenţa duce, deseori, la abuzuri. Avea el cîteva ziceri în suportul opiniei sale: „E creştineşte să ierţi”, „Întoarce şi celălalt obraz”, „Numai cel fără de păcat să ridice piatra”, „Prefer să greşesc iertînd, decît să am dreptate pedepsind”... Concluzia: cel ce nu acceptă compromisurile e tot atît de rău ca şi un fanatic!

Desigur, simţeam că peroraţia lui şchioapătă pe ici pe colo, prin părţile esenţiale. Cu atît mai uşor că, deşi creştin, ba chiar ortodox (prin botez), nu pot spune că urmăresc prea îndeaproape canoanele bisericeşti. Dar mai ales, simţeam că e greşit modul în care punea problema, pentru că în discuţie era vorba despre un caz concret. O personă – nu spui cine, nu-i deloc importantă – trădase o organizaţie. Se infiltrase în ea, ca tot arivistul crescuse în funcţii – pînă cînd nu fusese ales şef. Atunci atitudinea i se schimbase. Mai întîi începuse să „dezvăluie” discuţii care se purtau „în spatele uşilor închise”. Ar fi fost ok – se recunoştea principiul transparenţei – dar dădea conotaţii şi interpretări negative diferitelor aspecte – un fel de Răzvan Dumitrescu avant-la-lettre.  I s-a atras atenţia, el a persistat. S-a decis pedepsirea lui – şi-a dat demisia. A încercat înfiinţarea unei organizaţii paralele, „independente” (a lui...) – nu a avut susţinători. Atunci a început să bălăcărească organizaţia trădată pe diferite site-uri de discuţii.

Ei, şi au trecut cîţiva ani, impactul „noutăţii” a fost tot mai scăzut, oamenii s-au mai lămurit – a vrut să se reîntoarcă de unde plecaseră. Părerile erau împărţite: unii vroiau să-l reprimească, alţii, nu. Iar cîţiva – printre care şi acest prieten – începuseră să umble între cele două tabere ducînd calumetul păcii şi iertării. Nefiind implicat în problemă, nu ştiu cum a rămas. Bănuiesc că românii, ca buni creştini (ortodocşi), au iertat oaia rătăcită şi au reprimit-o în turmă, pupînd toţi piaţa independenţi...

În România, astfel de situaţii pot fi întîlnite aproape permanent. Cum politicienii sunt obişnuiţi să migreze frecvent în funcţie de interese – şi mai puţin sau deloc de ideologie -, deseori asistăm la situaţii ilare – cel puţin pentru cei ce privesc de pe margine. Politicienii nu au simţul ridicolului prea dezvoltat. Astfel, politicieni şi chiar partide întregi, care ieri bălăcăreau adversarii, azi ajung aliaţi cu ei, pupînd nu numai piaţa, ci chiar obrazul scuipat mai ieri, pentru ca mîine să ajungă la a scuipa nu doar obrazul, ci chiar piaţa şi trotuarul... Politicieni care ieri erau membri, ba chiar lideri ai unui partid politic, devin lideri (nicidecum simpli membri!) ai partidului advers şi, după declaraţii sforăitoare de credinţă, îl părăsesc pentru un al treilea – sau chiar se reîntorc în partidul „trădat”, unde este re-primit cu braţele deschise.

Dar astea sunt fapte obişnuite şi acceptate de toată lumea. Pot fi întîlnite peste tot. Angajaţi care îşi trădează firma unde lucrează competiţiei, birocraţi care îşi trădează statul în propriul beneficiu, preoţi care îşi trădează credinţa şi dogmele propriilor lor vicii, jurnalişti care îşi trădează rolul, azi înjurînd, mîine spălînd vreun personaj, în funcţie de şpagă, ordin, promisiuni. Mult mai rari, extrem de rari, sunt cei care dovedesc tărie de caracter, o minimă decenţă, etică şi profesională... Ajungînd la indiferenţă şi chiar„iertarea” „trădătorilor” de tot felul, înţelegerea „creştinească” pe care o arătăm faţă de „păcătos”, fie el Ceauşescu, comunişti, securişti, terorişti, „emanaţi”, hoţi, baroni, mafioţi, dar mai ales politicieni corupţi şi incompetenţi pe care, deşi ne conduc de 22 de ani cu rezultate catastrofale, continuăm să îi realegem „uitînd” şi „iertînd”.

Aceste considerente le fac în urma lecturii unui roman al scriitorului american Orson Scott Card, „Vorbitor pentru morţi”. Ca orice carte sf, în cuprinsul ei sunt destule probleme filosofice, de etică şi morală, ba chiar sociale şi religioase. Şi scrie autorul două parabole, pornind de la clasica pildă biblică a femeii păcătoase. În prima din ele, Rabinul, după ce salvează viaţa „păcătoasei”, o ia deoparte şi îi spune „Du-te şi spune-i Procuratorului că am salvat viaţa ibovnicii lui.” Numai aparent el învîrte Legea în propriul interes, poate chiar din corupţie. Poate o face în interesul comunităţii: Procuratorul, capul forţei ocupante, putea pedepsi sîngeros uciderea ibovnicei lui. Concluzia era: Rabinul trebuie nu numai să salveze sufletul unui păcătos, ci şi viaţa unei comunităţi a cărei lider era.

Însă a doua parabolă m-a făcut să scriu acest eseu. În ea, Rabinul, după ce salvează viaţa „păcătoasei”, după ce toţi lasă să le cadă pietrele ridicate, gîndind: „Poate e bine să nu arunc. Nu se ştie cînd şi eu voi fi în situaţia ei. Nu spune Legea: nu fă ceea ce nu vrei să ţi se facă?”, ridică de jos o piatră şi zdrobeşte capul femeii. Pentru că, explică el, dacă acceptăm ca doar cei fără de păcat să arunce piatra, păcătoşii nu vor fi niciodată pedepsiţi! Iar o comunitate în care Legea nu mai e respectată şi pedepsele juste nu mai sunt aplicate, e condamnată la pieire!

Lăsînd deoparte faptul că, într-adevăr, Rabinul (în caz că el era Iisus) era singurul fără de păcat şi, deci, în măsură să „arunce piatra”, aşa cum Dzeu e în măsură să pedepsească – şi o şi face! -, parabola dovedeşte o bună înţelegere a disoluţiei societăţii în care atitudini prea permisive îndeamnă, în ultima instanţă, la acceptarea „păcatului”. În România avem o societate amorală, deseori imorală, tocmai pentru că există prea multă „iertare”. Hoţi, tîlhari, corupţi, ucigaşi din neatenţie sau culpă sunt „iertaţi” prin NUP-uri, amînări pănă la expirarea termenelor, „erori” ale magistraţilor, „suspendări”, pedepse minimale şi, deseori, graţieri. Preoţii nu numai că „sfinţesc” maşini şi mingi de fotbal, dar iartă din gros orice fel de păcat la spovedanii bine remunerate. Iar rezultatele le simţim pe pielea noastră. Singura întrebare care mă mai bîntuie este: fără o schimbare, cînd va avea disoluţia societăţii române? Şi, poate, a celei „democratice” aşa cum o avem acum. Pentru că disoluţia societăţii europene e imediat după colţ...

Cenaclu Literar: