Mesagerul

Mesagerul

Quote:

"În consecinţă, chiar dacă nemurirea poate fi modelată, manipulată, pregătită cu anticipaţie, ea nu va fi înfăptuită aşa cum a fost planificată." - Milan Kundera - "Nemurirea"

Mâinile îi seamănă cu paginile unei cărţi de anticariat, îngălbenite de vreme, uscăţive, fragile, aproape translucide. În timp ce stânga ţine strâns marginea genţii maro de vinilin, dreapta încearcă febrilă să scoată ceva de pe fund. "V-am adus savarine!", le zise, cu ochii sclipind, semilune. Iar braţul descrise un arc surprinzător în aer, ca al unui magician care scoate un iepure din joben în faţa copiilor surescitaţi. Fetele zâmbiră forţat, ridicându-se de la birou, îi spuseră că nu trebuia, şi amândouă ştiau deja ce vor face cu prăjiturile care sigur zăcuseră cel puţin o jumătate de oră în servieta veche, cu fermoar ruginit. Le era ruşine de sila lor, şi, în aceeaşi măsură, şi milă de pensionarul care îşi rupea de la gură ca să le aducă ceva bun "domnişoarelor de la ziar". Dintr-o privire îşi ghiceau gândurile, pentru că nu era prima dată când se întâmpla aşa.

Cam o dată la două săptămâni, uneori şi mai des, domnul Craioveanu venea la redacţia ziarului şi, tremurând de emoţie, dar mai ales din cauza scărilor care îi scoteau sufletul, îi înmâna Monei o foaie sau două, pe care la fel de bine ar fi putut să le trimită şi prin poştă. Dar îi plăcea să îşi susţină cauza şi prin viu grai. Le povestea fetelor despre ce scrisese, aşezat pe un scaun gri, capitonat. Agitaţia îl făcea să salte din când în când, aşa încât trupul uscăţiv părea că se luptă cu un magnet lipit de fundul taburetului, care îl trăgea mereu în poziţia iniţială, pentru ca bătrânelul să salte din nou, la următoarea idee. Iar apoi se liniştea, râdea şi îşi presăra finalul discursului cu glume fine, croite pe măsura situaţiei. Scrise la maşină, paginile erau destinate rubricii "Vocea cititorului", iar omul era fericit să îşi vadă publicate frământările, ba chiar să mai ia din când în când şi premiul pentru cea mai bună epistolă a lunii - două sute de mii de lei, bănuţi buni pentru un învăţător pensionar. Scria despre tot ceea ce afecta viaţa lui şi a vecinilor săi, aproape că nu rămăsese regie locală să nu fie criticată. Firmele care furnizau căldura şi gazele la bloc, cea care asigura convorbirile telefonice, cele care ridicau gunoiul, ori aceia dintre locatari care nu înţelegeau regulile traiului civilizat la bloc, toţi fuseseră apostrofaţi când ceva nu era în regulă, iar bătrânelul îşi căpătase renumele de comentator neobosit al cartierului, scriitorul-justiţiar. "Scrieţi la ziar, domnule Craioveanu, că nu ne lasă ăştia nici să murim în linişte!", îl îndemnau vecinii, ori de câte ori aveau vreo problemă. Iar el cântărea bine argumentele, ba chiar se documenta ca un redactor, întrebând în stânga şi-n dreapta şi notând conştiincios în carneţel, şi se apuca de scris. Când era gata, îşi punea pe-ndelete hainele de oraş, cobora uşurel pe Calea Dumbrăvii, până în centru, şi preda epistola cu finele sale observaţii. Intrarea în redacţie o compara mereu cu finalul unui maraton, început în ziua în care decisese despre ce trebuia scris. Cursa se încheia pe scaunul comod din biroul cu vedere spre curtea interioară, unde bătrânul, recăpătându-şi suflarea, simţea că întinereşte, sorbind din cupa puterii. Căci a-ţi fi publicate opiniile "la ziar", asta însemna putere pură pentru el.

Iar fetele prinseseră drag de personajul politicos, cu ageri ochi de veveriţă, zâmbet subţire şi siluetă zveltă, decupat dintr-o epocă apusă. Intrarea bătrânului într-un loc atât de ancorat în vâltoarea prezentului, cum este redacţia unui cotidian, devenea, pentru ziaristele din mica încăpere de la etaj, o călătorie într-un trecut altfel greu accesibil. Aşa se întâlneau cele trei personaje, călătorind în sensuri diferite, în biroul devenit cruciuliţă suprapusă perfect pe hărţile trecutului şi prezentului.
Agitată permanent şi cu ochii-n patru pentru orice informaţie publicabilă, Mona era de obicei încântată să îl revadă pe cititorul datorită căruia una din rubricile de care răspundea era uşor de umplut. Îşi freca mâinile de bucurie că a mai rezolvat un sfert din pagina socială. Iar Doina, deşi lucra pentru altă secţie a cotidianului, la fapt divers, era fascinată de apariţia fostului învăţător şi, oricât ar fi fost de ocupată, se oprea din goana lucrului, ca să schimbe măcar câteva vorbe cu el. Căci bătrânul nu avea mai nimic din ceea ce ei i se părea respingător la alţi vârstnici, ba chiar invada biroul cu o prospeţime şi o vioiciune molipsitoare. Câteva minute îi erau suficiente ca să se rupă de agitaţia din redacţie, pentru ca apoi să se arunce iar în vârtejul documentării şi redactării, cu şi mai multă sete.

Domnul Craioveanu avea să împlinească în curând 90 de ani şi se bucura de orice ocazie ca să îşi repete, public, vârsta. Cu zece, douăzeci de ani în urmă, nu îi făcea nici o plăcere să o declare, dar, trecând de 80, descoperise că mărturisirea îi poate atrage simpatia, iar confidenţii, cumva, nu îl mai priveau ca pe un bătrânel, ci ca pe un om care reuşeşte să învingă greutăţile unui trup care ar fi trebuit, pesemne, să fie sleit de putere. Nu îşi arăta vârsta, dovedind o vigoare ieşită din comun, dată în mare parte, credea el, de ascuţimea spiritului, care îl ţinea mereu în formă. Depăşise un prag, dincolo de care se acorda, iată, un bonus neaşteptat. Alt joben, alt iepure.



*


De astă dată, înşirase pe două pagini necazurile pe care i le provoca - lui şi pensionarilor din cartier - o oarecare poştăriţă, care nu numai că tot întârzia cu banii, dar când binevoia să vină îşi oprea cu de la sine putere un bacşiş substanţial. Mona îl rugă să mai zăbovească puţin, până ce ea avea să citească tot şi să îi spună dacă scrisoarea poate sau nu să fie publicată - era vorba despre o sesizare care ar fi putut aduce ziarului un neplăcut proces cu poştăriţa acuzată. Citea aplecată pe foaie, urmărind cu pixul rândurile dese.

Acesta este momentul în care bătrânul, cu vioiciunea sa neobişnuită, observă pe ecranul monitorului Doinei pagina de Internet care avea să îi schimbe finalul vieţii. La cei 89 de ani ai săi, cetăţeanul Craioveanu, din Sibiu, în România anului 2003, nu avea cum să ştie ce este acela Internet, ce este un site sau o căsuţă de e-mail. Dar nimic, nici măcar faptul că ochii îi lăcrimau de bătrâneţe şi frig, nu l-a putut împiedica să citească titlul mare, albastru, al paginii, indiferent ce fel de pagină ar fi fost aceea. Iar cu bruma de engleză pe care o mai ştia, fostul învăţător citi şi înţelese: "Telegrame dincolo de viaţă". Pe ultima literă îşi apăsa funduleţul durduliu un îngeraş care te invita zâmbitor să intri în joc. Cu vocea subţiată, aşa cum i se întâmpla când îl cuprindea mirarea, o întrebă pe Doina - "dar fără supărare că am tras cu ochiul!" - dacă ar putea să îi spună despre ce este vorba. Cu toată simpatia pentru curiozitatea subită a bătrânului, fata era totuşi ocupată, de-abia îşi rupea din timp ca să viziteze site-ul cu pricina, pe care îl descoperise de curând şi despre care intenţiona să scrie - repede, cum altfel? - un articol. Şi nici nu prea o încânta ideea de a dezvălui noutatea cuiva care, oricum, nu avea să înţeleagă mare lucru. Iar omul mai era şi teribil de bătrân, iar asta imprima situaţiei un aer cam lugubru. Fiindcă ceea ce pentru ea era un fapt divers demn de o ştire de senzaţie, pentru nonagenarul curios ar fi putut suna de-a dreptul macabru. Îi spuse, totuşi, încercând să nu îşi ia privirea de pe ecran - poziţie care îi conferea statutul de persoană-de-acum-oficial-ocupată - că este vorba despre o firmă care transmite mesaje celor morţi. Telegrame către lumea de dincolo. Bătrânul se dovedi tot mai interesat şi, cum nimic nu îl grăbea, căci Mona încă îi mai citea scrisoarea, ceru mai multe informaţii. Încolţită de întrebări, dar şi de scaunul tras mai aproape, Doina îi făcu rapid un rezumat al primei pagini.

- Este vorba de o firmă din America, recent înfiinţată. Mulţi oameni poate ar vrea să le transmită ceva celor dragi, pe care i-au pierdut. Să îi spună, spre exemplu, bunicului răposat, că i s-a născut un strănepot, care îi poartă numele. Sau să încerce să aducă liniştea victimei unei crime, transmiţându-i că făptaşul a fost prins şi pedepsit. Ei bine, scrii telegrama, iar firma se ocupă să o trimită, prin nişte mesageri. Mesager poate fi orice bolnav în stare terminală, care aduce un certificat medical din care reiese că nu mai are de trăit decât cel mult un an.

Curiozitatea bătrânului care îşi sprijinise cotul de marginea biroului, dar şi întrebările Monei, devenită dintr-o dată interesată, o făcură să continue, chiar şi atunci când simţea că ar fi mai bine să tacă.
- Mesagerul învaţă mesajul şi îşi ia angajamentul ca, atunci când va trece în lumea de dincolo, să găsească destinatarul şi să îi transmită întocmai telegrama.

Mona lăsase foaia lui Craioveanu pe genunchi şi asculta fascinată.
- Şi cât costă?
- Zece dolari cuvântul, iar banii - toţi, pentru că firma nu ia nimic - se dau când mesagerul moare şi, deci, telegrama e deja pe drum. Întreaga sumă merge la o rudă sau unde vrea mesagerul, ca donaţie. Practic, cel care prestează serviciul o face ca voluntar, de vreme ce el nu mai are cum să ia banii, explica Doina absorbită, accesând link după link şi traducând cum îi venea la gură.

Intervenţiile Monei stârniseră în ea entuziasmul jurnalistic şi se pomeni explicând frenetic colegei de birou termenii afacerii, uitându-se peste umerii uscaţi ai bătrânului, care mai că se lipise cu nasul de monitor. Ceea ce începuse ca o obligaţie se transformase, pe nesimţite, într-o documentare care, chiar şi publică, însemna totuşi economie de timp pentru ziarista grăbită.

- Auzi, dacă mesagerul nu moare într-un an, i se retrage telegrama şi i se dă altuia, cu şanse să moară mai curând! Mişto, nu? Şi cică pe mesager îl ascultă periodic, să vadă dacă şi-a învăţat telegrama. Ha, ha, ha! Bine, firma le zice clienţilor că nu plătesc pentru trimiterea telegramei în lumea de dincolo, ci pentru încercarea de a o trimite. Bună găselniţă! Şi uite, dau aici o listă cu motive pentru care mesagerul ar putea să eşueze. Pentru că există o mulţime de obstacole, unele pe care le bănuim, altele despre care nici nu avem idee. Lumea de dincolo este o necunoscută în care, recunosc şi ei, nu avem cum să ştim dacă şi în ce fel poate fi transmis un mesaj.
Brusc îşi dădu seama că vorbeşte despre moarte cu prea multă vervă în faţa unui om atât de în vârstă, chiar dacă el fusese cel care ceruse detalii. Vorbea de funie în casa spânzuratului, sărind şotronul. Înţelese că oferta ei depăşise cu mult cererea, aşa că oftă de complezenţă şi, cu un click, minimiză fereastra de pe monitor, cerându-şi scuze - are de lucru.

Înainte de a îşi lua rămas bun de la drăguţele ziariste, ducând mâna la o pălărie imaginară, aşa cum făcea de obicei, domnul Craioveanu îndrăzni să o roage pe Doina să îi dea şi lui adresa firmei din America. Deja prinsă într-o redactare pripită, fata îi mâzgăli pe un post-it galben numele paginii, precizându-i în fugă că - atenţie, domnu" Craioveanu! - este o adresă de Internet, nu una "normală", aşa cum este el obişnuit. Ştia că nu are să îi folosească la nimic bătrânului, dar acum nu dorea decât să fie lăsată să scrie. Craioveanu auzise că în America adresele sunt altfel ca la noi, acolo străzile au numere şi cine ştie, poate casele au nume; astfel că, mulţumit de bileţel, îl îndoi în două şi îl puse cu grijă în buzunar. Le salută ca întotdeauna şi închise uşa în urma sa.[pagebreak]

*


Pe drumul spre casă, pipăi cu buricele degetelor, îndelung, bileţelul din buzunarul pardesiului. Cântă pe clapele lui aria unei viitoare decizii. Nu mai urcă pe Calea Dumbrăvii, cum obişnuia. Făcu un mic ocol prin Parcul Sub Arini, ba chiar zăbovi pe o bancă cu scândurile încă îmbibate de ploaia ultimelor zile.

Pentru prima oară de când făcea aceste drumuri la redacţie, nu se gândea la următoarea scrisoare pentru ziar. Administratorul neruşinat de la bloc, poştăriţa hoaţă, instalatorii ghiolbani, toţi rămăseseră undeva în urmă, gloată dezorientată, vociferând indescifrabil, agitând în mâini facturiere, pompe şi ciocane slinoase, în timp ce el cântărea ameţit, sub coroana unui castan porcesc, întru luarea unei hotărâri cruciale.

Şi în timp ce îndosaria în memorie informaţiile din redacţie, aşezându-le ordonat şi fără grabă în sertarele minţii sale cuminţi, urmări cu privirea distrată doi căţei însetaţi de joacă, aducând stăpânului câte un băţ aruncat în depărtare, cu blana scuturată de salturile vesele şi spinarea arcuită de spasme ale plăcerii. Ceva din unduirea buclelor roşcate ale setterilor irlandezi, nobile flăcări arzând trecător, îl determină să spună da gândului cu care cocheta deja de mai bine de un ceas. A muncit toată viaţa şi nici la pensie nu a putut trăi fără scopuri precise, şi nu dintre cele uşor de atins. Va da un sens morţii sale, se va înhăma la o muncă ce va precede, în timp, existenţei sale ca fiinţă, lucrare ce va fi dusă la îndeplinire dincolo de viaţă şi chiar dincolo de moarte. Lucrarea sa cu adevărat spirituală, gândi, lucrarea în nefiinţă. Şi totuşi, o lucrare practică, atât de concretă. Minunat! Sări în picioare şi porni ţintă spre casă, ignorând junghiul care îl tot sâcâia ca un plod răsfăţat.



*


Soţia, mai tânără cu peste cincisprezece ani, dar nu la fel de vioaie, se obişnuise să îl vadă mereu aplecat peste hârtiile sale, deci nimic special nu îi atrase atenţia în acea seară întomnată. La lumina veiozei şi cu televizorul dat încet, Dumitru luă un plic alb din teancul de pe colţul biroului. Îl cântări puţin în palmă, apoi îl puse fără grabă la loc. Deschise sertarul de jos, seiful comorilor sale, scoase un dosar cu şină, aşa cum de mult nu se mai foloseau, şi extrase din el, cu grijă, un plic mare, bleu, fără pereche. Scoase şi două, nu, trei coli de aceeaşi nuanţă. Numără - în dosar mai erau încă patru la fel. Puse dosarul la loc şi se apucă de scris.

Toată seara buchisi la scrisoare, căutând febril în paginile dicţionarului cu coperţi roase, cuvintele englezeşti uitate. Şi erau multe. Literele se aşterneau greu, tastele maşinii nu mai sunau aşa regulat ca la scrisorile pentru ziar, iar punctul lăsa de fiecare dată o gaură minusculă în pagină. Peste aproape trei ore, cea de-a doua foaie ieşi, cu un cârâit, de pe tamburul maşinii, iar bătrânul îşi aşternu semnătura pedant, în colţul din dreapta, jos. Dumitru Craioveanu, Sibiu, 23 septembrie 2003. Puse cu grijă coala rămasă la loc, în sertar. Făcu câteva exerciţii pentru degete, fiindcă îi înţepeniseră pe tastele altădată prietenoase, apoi lipi peniţa stiloului chinezesc de plicul albastru şi scrise cât putu de caligrafic adresa care începea bizar cu "www", sub care adăugă U.S.A.

A doua zi, scrisoarea albastră, costând mai mult decât prânzul bătrânului, şi-a luat zborul, dar nu peste ocean, cum credea expeditorul, ci, în formă de avion, în coşul de gunoi al oficiului poştal din cartier. Nu înainte ca poştaşul, care remarcase că pe plic se află adresa unei pagini de internet, să desprindă cu atenţie timbrul şi, fredonând o mizerie lăutărească, să îl pună cu două degete în buzunarul său de la piept.



*


Sunt zile pe care le trăim prin ceea ce simţim, infinit mai mult decât prin ceea ce facem. Când ardem interior, incapabili să ne mai pierdem între gesturi, vorbe ori obiceiuri cotidiene. Zile în care, răscoliţi de vreun gând obsedant, ne pomenim că trupul ne este prea greu ca să mai asculte comenzi ordinare şi, răzvrătit în faţa obişnuitului, intră într-un soi de hibernare, astfel încât toată energia să ne fie salvată şi canalizată spre ceea ce ne macină. În astfel de perioade, nu avem combustibil de ars de pomană şi nici motivaţie pentru îndeplinirea rutinei. Astfel trăi Craioveanu în săptămânile care urmară expedierii scrisorii spre America. Fără să bănuiască punctul terminus al traseului epistolei sale, despica în patru firul posibilei sale călătorii în lumea de dincolo, iar întrebări pe care nu şi le pusese până atunci îl zguduiau cu spasme reci chiar şi noaptea, în vis.

Desigur că se gândise de nenumărate ori, până atunci, la moarte, la moartea sa chiar, dar acum finalul nu numai că primea un alt înţeles, dar nu mai era perceput ca sfârşit, ci, dimpotrivă, ca început, şi încă al unei sarcini extrem de anevoioase. Căci învăţătorul conştiincios, având prea puţine informaţii în acel moment despre viitorul său rol de mesager, se trezea neputincios în faţa a zeci de întrebări, la care mai ştia, pe deasupra, şi că nici măcar nu este singura persoană fără răspunsuri. Era chinuitor mai ales gândul că nimeni nu ar fi avut cum să îi dea îndrumări pentru viitoarea sa misiune. Ştia însă că este prea devreme şi aştepta cu sufletul la gură răspuns din America - măcar, ca prim pas, confirmarea că ar putea deveni mesager. Atunci, abia atunci şi-ar fi luat rolul în serios - îşi zicea ca o promisiune care ar fi trebuit să aibă darul de a-l linişti pe moment - ar fi învăţat mesajul şi ar fi aprofundat variantele posibile pentru după. Aşa îşi spunea când simţea că deprimarea îl copleşeşte şi se surprindea stresat - da, stresat, aşa cum de zeci de ani nu se mai simţise, de pe vremea când, angajat în sistemul de învăţământ comunist, restricţiile îi înăbuşeau pornirile de originalitate, iar banii prea puţini nu îi permiteau nici măcar un trai acceptabil, care să compenseze oarecum neajunsurile de la serviciu. Atunci, după confirmare, avea să ceară mai multe informaţii şi, apoi, ca mesager, avea să îşi ducă la bun sfârşit rolul, dincolo de sfârşitul său încă inimaginabil. Puntea între aici şi dincolo, cu toate necunoscutele ei, îi apărea mai palpabilă acum, datorită sarcinii pe care o avea ataşată. Chiar dacă toate întrebările lui nu numai că nu aveau răspuns, dar erau ele însele neclare şi greu de formulat în termeni exacţi.

Aşa trecură zile şi nopţi, iar bătrânul se uscă şi, închis în sine, suprimă comunicarea cu vecinii, pe care ajunsese să îi evite pe stradă, ca să nu îi tulbure frământarea cu problemele lor, atât de mărunte acum. Îşi apăra deprimarea cu abnegaţia unei ciori care îşi ocroteşte puii. El, înainte extrem de sociabil şi implicat în chestiunile administrative ale blocului, se uita pe vizor înainte să iasă pe uşă, şi aştepta ca scara să fie pustie înainte de a păşi în lumea devenită ostilă prin faptul că i-ar fi putut invada, vulgară şi obraznică, mintea acum ocupată cu ceva mult mai important. Se zăvorâse în el însuşi, iar cheia era în plicul pe care îl credea zburând peste ocean. Ieşea dimineaţa foarte devreme să cumpere o pâine şi ce mai era nevoie de mâncare, iar la ziarul local renunţă cu timpul, pentru că şi informaţiile din paginile colorate aveau darul să îi distragă atenţia. Se strecura ca un şobolan pe lângă ziduri, cu teama să nu fie interceptat, şi se simţea salvat când yala cloncănea închizând uşa în urma sa.

Soţia îl văzu stingându-se, când el ardea. Şi îl lăsă în pace, cu înţelepciunea femeii care nu îi stătuse în preajmă degeaba cincizeci de ani.

Când se împliniră patru săptămâni de când pusese scrisoarea, Craioveanu înţelese că nu va mai primi răspuns şi luă decizia unei reveniri formale la viaţa de dinainte, o revenire care l-ar fi putut duce iar pe drumul spre redacţie şi, astfel, spre pagina telegramelor pentru morţi, care cu siguranţă conţinea măcar o parte din răspunsurile la neliniştile sale. Se aşeză seara la maşina de scris şi improviză o scrisoare. Înşiră câteva probleme generale, despre viaţa atât de grea a pensionarilor, însă fără să atingă o chestiune anume. Strecură câteva artificii stilistice, ştiind că dacă furnizează o idee originală pentru titlu, scrisoarea va fi considerată interesantă. Învăţase asta din discursurile politicienilor. Dimineaţa, cu foaia în buzunar, porni spre redacţie, fără să mai ia cu el nici geanta, nici actele, şi nici măcar prăjituri pentru fete. În ciuda faptului că bagajele obişnuite nu îl mai împovărau, bătrânul se simţea mai împovărat ca oricând.



*


Se gândi tot drumul cum să facă. Cum să afle mai multe, fără să le zică fetelor că vrea să fie mesager? Lucrarea, viitoarea sa lucrare, de care era atât de mândru în sinea sa, risca să devină vulgară pusă în cuvinte, şi cu atât mai mult în faţa unui public aproape străin.
Din fericire, rezolvarea veni de la sine - în birou era numai Doina. Sala de spectacole era, deci, goală pe jumătate. Îi lăsă scrisoarea pentru Mona şi, profitând de răgazul oferit de primitorul scaun gri, trecu fără ocolişuri la subiectul care îl interesa. Îi ceru să îi arate din nou pagina cu telegramele şi, ca şi când ar fi făcut o nebunie, îi mărturisi că scrisese la firmă, numai aşa, din curiozitate, dar că nu primise nici un răspuns. Fireşte, pentru că trimisese scrisoarea la o adresă de internet, încercă să îi explice Doina. Îi spuse în cuvinte simple că internetul este o reţea uriaşă, în care se poate intra numai de pe calculator, şi se oferi să scrie ea mesajul în locul lui. Chiar atunci şi acolo, pe loc, numai să îi spună ce vrea să le scrie americanilor. Craioveanu nu prea înţelegea ce e cu reţeaua asta, dar, încântat că fata se oferea să scrie pentru el, nu avu încotro şi îi mărturisi că vrea să devină mesager. Nu, nu era bolnav, dar la ce să te mai aştepţi la 90 de ani? Deja beneficia de bonus, glumi bătrânul, fericit că îşi poate rezolva problema cu destulă discreţie. Şi o rugă să păstreze secretul său.

Deşi nu-i era chiar uşor să acţioneze rapid, îi dictă fetei câteva rânduri, prin care cerea să devină mesager. Solicită şi mai multe detalii despre viitoarea sarcină. Stânjeneala de la început dispăru repede, fiindcă Doina îl ajuta, cu abilitatea sa în ale scrisului, îmbunătăţind scrisoarea instantaneu, în timp ce o traducea în engleză, accentuând ceea ce trebuia evidenţiat şi scurtând mesajul, astfel încât să fie incitant şi la obiect. Jurnalistic!

Într-un sfert de oră, e-mail-ul era deja trimis către firmă, deşi bătrânul tot nu înţelegea cum pot comunica două calculatoare între ele, la astfel de distanţe. Cum acceptase însă fără prea multe explicaţii şi apariţia faxului şi a telefonului celular, o crezu pe cuvânt pe salvatoarea sa şi plecă plin de speranţă, după ce fata îl felicită că a făcut cunoştinţă cu cel mai modern şi rapid mijloc de comunicare şi îi promise că îl va suna imediat ce va primi răspuns, pentru ca el să nu facă drumul până la redacţie degeaba. Iar vestea bună era că răspunsul putea veni chiar şi în aceeaşi zi.[pagebreak]

*


Căci moartea nu trebuie să te prindă cu treburile terminate. Trebuie să îţi rămână datoare, luându-te când nu eşti gata. Sau poate că e posibil chiar să fie întârziată, dacă o păcăleşti că ai mereu de lucru. Dar dacă mai ai şi o misiune pentru după? Nu înseamnă că ai reuşit, cumva, să o înşeli? Fiindcă dacă moartea înseamnă sfârşitul tuturor acţiunilor noastre, ce lovitură mai mare să îi dai decât aceea de a fi implicat într-o acţiune cu dedicaţie specială după-moarte? Să te ia cu ea fără să vadă că ai în bocceluţă, printre păreri de rău şi, poate, amintiri, dosarul secret al unui proiect.

Scrisorile trecură pe planul al doilea, care abia se mai zărea, departe, după pădurea de gânduri din prim-plan. Focus pe misiunea de mesager! Prin microscopul conştiinţei şi imaginaţiei sale, Craioveanu încerca să se privească pe sine dincolo de moarte, ducând mesajul unui destinatar încă necunoscut. Iar lupa îi arăta crudă, ba chiar tot mai duşmănoasă, detaliile misiunii sale, mărite până la distorsionare, aşa cum puful de pe mână poate părea pădure, iar puricele extraterestru. Întrebările nu îi mai dădeau pace, zi şi noapte. Va fi un văzduh însufleţit, ducând cu el cuvinte memorate cu grijă în lumea din urmă? Dar dacă nu există cuvinte dincolo? Dacă nu există memorie? Dacă ne pierdem voinţa şi dorinţa? Sau dacă, descătuşat de toate, într-o eliberare supremă, nu îşi va putea îndeplini misiunea pământeană, cu mijloacele nepământene? Nu va fi atunci un mare impostor, în faţa beneficiarilor, a destinatarului, a firmei care îl va fi plătit post-mortem şi a sa însuşi?

Diseca aşa cum putea viitorul, în zeci de posibilităţi, iar ceea ce îl apăsa cel mai tare nu era avalanşa de întrebări, ci alăturarea imaginii lumii de dincolo cu ideea de afacere. Spiritul său lucrând pentru firma din America începu curând să i se pară o enormitate. Îşi imagină chiar şi ştatul de plată pentru morţi. Moarte cu plată.

Şi astfel, în următoarele zile, importanţa misiunii sale păli treptat, iar bătrânul fu iar cuprins de disperare. De pe fundul oceanului pe care îl scufundase depresia, singura salvare părea să fie un răspuns rapid de la cei care concepuseră întregul plan. Un răspuns cu argumente, care să îi desfiinţeze temerile şi să îi dea curajul pe care îl avusese la început, când tot hăţişul de probleme nu răsărise încă. Iar acesta sosi peste patru zile, când Doina îl sună şi îi spuse că are mesaj "din State". Luă doză dublă de pastile pentru inimă, îşi puse cât putu de repede hainele de oraş şi porni spre redacţie.



*


Un mesaj pentru un câine! Ca şi când pe taraba cu bunătăţi nu mai rămăsese nimic, iar vânzătorul, impresionat de ultimul client care a stat la coadă cu limba scoasă, s-a iţit de sub tejghea cu un pachet slinos, cu resturi. Îl vrei, bine, nu-l vrei, mergi sănătos!

Patronul însuşi îi răspunsese. Pentru că nu avea un certificat de "terminally ill" - din care să reiasă că nu mai are de trăit decât cel mult un an - şi, în plus, mai era şi din România, lui Craioveanu nu i se putea acorda un mesaj clasic. Nu prezenta suficientă garanţie, ca mesager. Totuşi, exista o telegramă mai neobişnuită, pe care alţii nu o luaseră, iar firma considera că mesajul şi mesagerul ar fi compatibili; fiecare cu neajunsurile lui, ar fi trebuit să dea o soluţie convenabilă. Destinatar, ciobănescul german al familiei Nicholson, din New Jersey, o femelă sfârtecată de roţile unui autobuz, la vârsta de 8 ani. Stăpânii acceptaseră varianta românului de 90 de ani, ştiind că mesajul nu va avea un termen limită de predare, dar bănuind că momentul nu va fi totuşi prea îndepărtat.

Patronul, Paul W. susţinea că, atât cât se pot intui mijloacele de comunicare din lumea de dincolo, multe dintre problemele care apar în cazul telegramelor către oameni dispar în cazul unui câine. De exemplu, nici nu mai contează dacă mesagerul îi va vorbi în engleză sau nu. Atât cât animalul putea să înţeleagă pe pământ, avea să înţeleagă şi acolo. Poate un gest, o privire sau numai o mângâiere vor fi de ajuns pentru ca telegrama să îşi fi atins scopul. Paul îi explica şi lui Craioveanu, aşa cum spunea că o făcuse şi pentru Nicholsoni, că pot apărea probleme în transmiterea telegramelor dincolo de viaţă. Detalii şi sugestii erau într-un document ataşat răspunsului. Doina îl tradusese deja, la repezeală, şi îl tipărise, nu atât de dragul bătrânului, cât mai ales pentru ca acesta să nu îi stea pe cap trei ceasuri, cerând explicaţii. În plus, avea să îi folosească la articolul pe care încă nu îl scrisese. Era un document standard, pe două pagini, pentru clienţii de ambele părţi. Craioveanu îl parcursese superficial şi văzuse cu satisfacţie că erau tratate mult mai multe probleme chiar decât îşi pusese el. Dacă avea să accepte, ar fi primit mesajul scris, l-ar fi memorat, urmând să fie testat telefonic o dată pe lună.

"Da, accept!", a strigat cu vocea subţiată, îndreptându-se de şale, într-o ţinută solemnă, de parcă tocmai fusese de acord să candideze pentru preşedinţia României. Avea să citească acasă cu atenţie detaliile din document. Deocamdată, să afle repede americanii că e dispus să o facă şi să îi aloce lui mesajul. Iar Doina fu cât se poate de bucuroasă. Deja ştia titlul articolului pe care avea să îl scrie, cu puţin noroc, în câteva zile: "Un sibian, mesager în lumea de dincolo - Dumitru Craioveanu se angajează să transmită o telegramă unui câine mort".



*


Mozart. Concertul pentru vioară nr. 2 în Re major. Placa lucioasă reproducea încă destul de fidel salturile vesele, inundând camera cu armonii cunoscute. Cu ceaiul de sunătoare pe colţul biroului şi cu picioarele afundate în papucii maro cu pătrăţele, din păr de cămilă, Craioveanu citea documentul.

Fu bucuros să vadă, din primele rânduri, că firma nu le promitea clienţilor transmiterea telegramei, ci numai încercarea de a o transmite. Vedea această subliniere ca pe un artificiu stilistic, care îmbrăca, de fapt, o chestiune etică. Admirabil. Se liniştise. Avea să încerce, pentru asta urma să fie plătit. Pentru încercare. Astfel, unele dintre întrebările care îi provocaseră insomnii puteau fi tăiate de pe listă. Mai departe. Firma, prin glasul patronului, îi avertiza pe viitorii mesageri că nimeni nu îi poate învăţa cum să livreze mesajul, odată ajunşi acolo. Pentru că nimeni nu poate şti cum arată lumea de dincolo. Tot ce li se pune la dispoziţie sunt nişte sfaturi, care pot sau nu să îşi păstreze valabilitatea. "Cât de repede posibil, luaţi hârtie şi creion şi notaţi mesajul, cât încă îl mai ţineţi minte" - aşa suna primul sfat. Abia formulat, el era însă şubrezit de previziunea că, aşa cum e posibil ca dincolo să ne pierdem memoria, este şi mai probabil să nu existe hârtie şi creion. Îngeri ţinând conştiincioşi jurnale în caiete cu coperţi de mătase sau ciugulind tastaturile computerelor - iată un tablou puţin credibil. Totuşi, nu ar fi exclus să existe ceva echivalent, cu care să poţi înregistra o informaţie, îşi încuraja patronul mesagerii.

Al doilea sfat - "Stabiliţi un contact cu prima fiinţă inteligentă care vă iese în cale şi întrebaţi-o cum puteţi să vă duceţi la bună îndeplinire misiunea". Din nou veneau adăugirile pentru o adaptare cât mai probabilă la lumea de dincolo. Poate fiinţa inteligentă nu va fi om, ci înger, ori vreo entitate necunoscută. Animalele pot fi foarte utile - câinii, delfinii, maimuţele, pisicile, ori chiar fiarele sălbatice; cu atât mai mult cu cât mesajul său este destinat unui câine. Craioveanu se imagina deja căutând entitatea care să îl îndrume în găsirea destinatarului telegramei. Va fi cu siguranţă extrem de greu să găseşti un mort în mulţimea infinită a morţilor. Căci dacă pe pământ e greu să găseşti un anume om, chiar şi în aceeaşi ţară, cum va fi să fie în imensa lume de dincolo, unde se varsă zilnic sute şi mii de suflete, de sute şi mii de ani, poate în compartimente bine delimitate, dar poate de-a valma?... Dar e posibil ca acolo fiecărui spirit să i se acorde un Ajutor pentru adaptare. Atunci poate că Ajutorul, cu experienţa sa, ar încerca să livreze chiar el telegrama. "Dacă se va întâmpla aşa, verificaţi mai târziu personal dacă mesajul a ajuns!", atrăgea atenţia patronul. Pe de altă parte, e posibil ca trauma morţii să ducă la pierderea imediată a memoriei; în acest caz, mesagerul avea să încerce să transmită cât de mult poate din telegramă. Oricum ar fi, mesagerul trebuie să se străduiască, cu toate puterile, să livreze mesajul. "Fiţi inventivi şi, dacă e cazul, chiar agresivi!", îşi încheia Paul W. lista.

Chiar dacă fiecare sfat în parte avea darul de a deschide o portiţă nouă a posibilităţilor, felul în care o anumită situaţie era disecată, presărată cu "dacă" şi virată în cele din urmă spre un nou sens, şi mai ales cel în care de la un sfat la altul straturile de ipoteze abia clădite se dărâmau, lăsând loc altora, pentru ca şi acestea în final să se prăbuşească, îi crescu îngrijorător pulsul bătrânului. Trebui să se oprească şi să mai ia o serie de tablete. Nevasta dormea deja în dormitor. O privi, dulce cornuleţ în plapuma bej. Închise uşa, să nu îi deranjeze somnul. Revenit la biroul din sufragerie, puse acul pick-up-ului în furcă. De ce îi suna atât de macabru Mozart, care dintotdeauna avusese darul de a-l linişti?

Documentul continua cu motive pentru care livrarea mesajului ar fi putut deveni imposibilă sau fără sens. Reîncarnarea putea fi o piedică serioasă. Poate destinatarul era deja pe Pământ, în altă piele! Sau poate chiar mesagerul avea să revină, aruncat înapoi de o mână nevăzută, înainte de a apuca să îşi facă datoria. Ori destinatarul ar fi putut să evolueze într-o stare superioară, devenind imposibil de identificat. Sau poate mesagerul ajunge în rai, iar destinatarul e în iad. Mai mult - dacă, omnipotent, destinatarul telegramei ştie deja ceea ce rudele de pe pământ vor să îi spună? Atunci munca mesagerului ar fi zadarnică. Sau, cele mai cumplite ipoteze, poate nici nu există viaţă de apoi, ori mesagerul nu face parte dintre cei care pot accede la ea.
Acesta a fost ultimul rând de pe foaie şi cel din urmă gând al bătrânului, înainte ca, ore mai târziu, acceptând cu greu să se închidă, pleoapele transparente să îl lase să se cufunde într-un somn vâscos. Se visă cu gura plină de o gumă de mestecat enormă, cu gust amar. Fălcile nu i se puteau mişca mai mult decât pentru a scoate sunete înfundate, iar hainele ude şi grele îi limitau mişcările. Vâslea din ce în ce mai greu. Apa devenea tot mai învolburată, iar la orizont se sfârşea în flăcări arămii. Din barcă păşi nesigur pe mal, săltat de un fulger, dar după primul pas se ivi Pragul, păzit de dansatori. Câini pe două picioare, care îşi foloseau coada pe post de baston, îi dădeau roată într-un dans bizar, şchiopătat, agitând în labele din faţă ţitere sau furci. Îl lăsară cu greu să treacă. După scara strâmtă, în pod, fete despuiate şuşoteau mângâindu-se, adolescenţi plângeau prin colţuri, cu piepturile fragile zguduite, iar bărbaţi cu şiruri de păr pe spinare cântau la vioară, în ritmul vaietelor, ţopăind pe coji de ouă roşii. Pe rând, câte un tânăr era înghiţit de un tobogan deschis din senin sub trupul chircit, iar strigătul fiecăruia se auzea, în cădere, tot mai stins. Întrebările lui Craioveanu nu se puteau auzi. În Ostroavele Albe, Blajinii se bucurau de veşnica dimineaţă, iar fericirea lor se putea intui, ca un răsărit, chiar şi din podul înnebunitor de înalt şi de zgomotos. Avu sentimentul că a pierdut autobuzul. Pe furiş, privi prin ferestruică la Ostroavele Albe, plutind, la cele Negre, scufundându-se. Un dog german bălţat îi aduse, pe o tavă aurie, hârtie şi stilou, zâmbind de după botniţa prinsă cu un elastic pocnit, iar el îşi văzu cu groază mâinile, terminându-se boante, ca nişte copite cărnoase.

Flori de gheaţă se întindeau, reci pânze de păianjen, pe geamurile sufrageriei, iar soţia, mai blajină ca blajinii, mai palidă ca locuitorii din ostroavele cele albe, aşezată pe scaunul tras lângă pat, le privi formându-se, târziu în noapte, în timp ce palma subţire încerca, mângâind, să absoarbă în ea tot răul neînţeles care, de la o vreme, îi bântuia bărbatul. Iarna venise devreme.



*


"We love you and miss you, Donna! You"ve been a wonderful friend. Hope you are in a better place now. Your puppies are just fine! Mina and Charlie" - "Te iubim, Donna, şi ne e dor de tine! Ai fost un prieten minunat. Sperăm că eşti într-un loc mai bun acum. Toţi puii tăi sunt sănătoşi. Mina şi Charlie." Asta se gândise familia Nicholson să-i transmită căţeluşei care lăsase în urma sa patru pui de numai câteva luni şi nişte stăpâni îndureraţi, dar mai ales cuprinşi de remuşcări, fiindcă nu mai ştiau dacă în ziua nefericitului accident închiseseră poarta sau nu. În engleză, anunţul avea douăzeci şi opt de cuvinte, deci pentru atât avea să fie plătit Craioveanu. Varianta românească, în traducerea Doinei, ieşea puţin mai lungă, dar asta nu îi mai privea pe Nicholsoni şi nici pe patronul firmei. Oricum, avea să transmită mesajul în română, iar asta era excelent. De pe scaunul gri, îi dictă Doinei ce să scrie în căsuţele formularului din monitor, trimis de Paul W. O trecu pe soţie la persoana care ar fi urmat să încaseze banii, echivalentul a mai mult de şase pensii. Ziarista care îi fusese complice din prima zi, şi datorită căreia aflase de altfel de telegrame, acceptă să fie persoană de contact. Nu o încânta în mod deosebit acest lucru, dar i se părea totuşi interesant şi intră în joc, mai ales că bătrânul îşi cheltuia iar, la fiecare vizită, zeci de mii de lei pe prăjituri. Aşadar, ea avea să anunţe la firmă moartea bătrânului, iar suma de aproape trei sute de dolari avea să sosească pe adresa soţiei la câteva zile după nefericitul eveniment, fără nici o scrisoare explicativă. Mesagerul era dator să o informeze din timp sau să desemneze pe cineva să o facă, după trecerea sa. Alesese cea de-a doua variantă, cu sprijinul Doinei. Astfel, bătrâna va fi scutită de orice detalii legate de afacere, până după moartea lui, şi nici atunci nu avea să fie deranjată cu nici un fel de formalităţi. Banii vor sosi prin poştă şi vor putea fi ridicaţi fără nici o problemă, doar cu buletinul. Mai multă bătaie de cap urma să aibă Doina, care, ca să anunţe încetarea din viaţă, va avea nevoie de o copie a certificatului de deces. Craioveanu promitea să se ocupe de acest lucru, anunţându-şi soţia de pe acum ca, la momentul respectiv, să pună actul la dispoziţia fetei, pe motiv că redacţia i-ar fi dat de înţeles, într-un mod diplomat, că se acordă un modest ajutor familiilor celor ce au fost colaboratori fideli. O minciună nevinovată şi necesară.



*


Ar trebui să moară într-un an. Pentru ca misiunea să fie dusă la îndeplinire cu seriozitate, ar trebui să se stingă, să treacă dincolo cu telegrama gravată în minte, până cel mai târziu în noiembrie viitor. Privea la pagina lucioasă a calendarului cu urşi, iar fotoliul nu îl mai primea între braţele sale largi cu căldura unei mame obeze şi bune, ci părea să îl alunge cu gesturi scurte, hai, hai, hai, ca în dimineţile de demult, când, în graba spre serviciu, abia îşi sorbea cafeaua, cu noduri, de teamă să nu întârzie. În faţa noii sale munci, de mesager, şi mai ales a grabei de a muri - obligaţie pe care sarcina o genera printre rândurile contractului, deşi i se spusese clar că este o excepţie şi că misiunea sa poate fi dusă la îndeplinire oricând, nu numai în decurs de un an - se trezi doborât de vinovăţie. Fusese toată viaţa extrem de conştiincios. Iar acum nu era vorba de dorinţa de a muri cât mai grabnic, ci de aceea de a muri în termen, pentru a nu dezamăgi, pentru a nu compromite misiunea la care se angajase. Şi totuşi, a-ţi dori să mori în termen - dorinţa asta nu conţine oare un păcat cel puţin egal cu cel al sinuciderii? Nu este doar o insignifiantă diferenţă între miezurile celor două dorinţe, nu au ele cumva exact aceeaşi consistenţă, se întreba bătrânul. Născut la începutul secolului trecut, nu putea să accepte sinuciderea, deşi citise mult şi considera că înţelesese teoriile multor filozofi. Iar păcatul care decurgea dintr-un astfel de gest, şi, iată, din gândurile sale, era pentru el de neiertat. Şi vinovăţia sa nu se desfăşura acum numai în faţa soţiei - pe care ar fi trebuit să o părăsească grabnic în numele unei misiuni ce ar fi putut fi vulgar interpretată ca o mică afacere )de ale cărei beneficii, e drept, nu el s-ar fi bucurat) - dar se arăta crudă în faţa lui Dumnezeu, căruia i se ruga privind în podea, în fiecare seară.

Amestecul acesta contradictoriu al dorinţei de a se încadra în termen, pe de o parte, şi vinovăţia permanentă generată de însăşi dorinţă, la care se adăuga o teamă în continuă creştere şi, în ciuda tuturor acestora, destul de pregnanta mândrie a lucrării sale de dincolo de viaţă - amestecul acesta deveni insuportabil. Îi măcină trupul subţire, precum un acid picurând parşiv, strop cu strop, dintr-un robinet stricat, imposibil de închis, oricât şi-ar fi frânt mâinile.



*


Luni dimineaţă, Doina primi din America o veste pe care nu o putea încadra pe loc la bune sau rele. Paul W. îi scria lui Craioveanu că se vede nevoit să îi aducă la cunoştinţă anularea misiunii sale. Căţeaua Nicholsonilor se întorsese acasă! Nu din morţi, ci dintr-o rătăcire care durase mai bine de două luni. Se părea că animalul fusese furat din curte şi abandonat. Şi iată că acum găsise drumul spre casă. Nicholsonii erau în culmea fericirii şi cereau anularea telegramei, cerându-şi scuze, jenaţi. Cu siguranţă, câinele pe care îl văzuseră sfărâmat de autobuz nu fusese al lor, pentru că Donna, iată, le apăruse la poartă ca prin minune! Firma însă îşi informa mesagerul că, pentru deranj, îi va trimite totuşi imediat o treime din suma pe care ar fi primit-o soţia sa, dacă el ar fi livrat telegrama. O sută de dolari va fi expediată deci pe numele lui, îndată ce el va confirma că este de acord cu soluţia şi va comunica adresa pe care doreşte să primească banii.
Abia după ce îşi termină de scris ştirile şi corespondenţa, Doina sună acasă la Craioveanu. Un vecin îi răspunse şi îi spuse în şoaptă că bătrânul se stinsese noaptea trecută. Fusese foarte liniştit în ultima vreme, nu îl mai necăjeau problemele locatarilor, era detaşat de toate şi a murit în pace, de bătrâneţe, turuia vocea, răspunzând la întrebări puse deja de alţii, înainte. Fata se scuză de deranj, transmise condoleanţe şi închise. După câteva minute de derută, în care trecu în revistă complicaţiile care s-ar fi putut naşte dintr-o asemenea situaţie, făcu un calcul scurt. Firma nu avea cum să afle că bătrânul a pornit deja cu telegrama. Ea nu va mai răspunde la mesaje şi cu siguranţă banii nu vor fi trimişi. Astfel, soţia nu va afla de mica afacere eşuată şi, pe de altă parte, nu va putea face nici o legătură cu articolul pe care ea avea să-l scrie. Iar bătrânul, Dumnezeu să-l ierte! Chiar dacă ar exista o lume de apoi, cât de organizată şi de limpede ar trebui să fie aceasta, încât bătrânul, presupunând că aleargă deja să livreze telegrama, să afle că misiunea i-a fost anulată? Zâmbi la gândul că, prin absurd, cineva, de exemplu nevasta, ar fi putut plăti din banii pe care i-ar fi primit, o altă telegramă, prin care să îi spună că mesajul pentru câine nu mai e valabil. Iată câte complicaţii inutile s-ar fi putut ivi. Mai bine să-l lase, să creadă că-şi face treaba. Căci şi dacă, plutind prin lumea de dincolo, va găsi un anume câine pe care să îl considere destinatar, ar putea el cumva să înţeleagă, în timp ce-i şopteşte mesajul în urechea blănoasă, că nu este Donna? Nu, în ceea ce-l priveşte pe Craioveanu, sau ceea ce rămăsese din el, chiar nu erau probleme.

Intră pe internet, căută şi după câteva minute alese fotografia unui moşneag sârb, din semiprofil. Abia i se zărea conturul feţei. Cu câteva clicuri, decupă din fundal o biserică şi dublă imaginea unui bloc foarte asemănător cu cele de la noi. Apoi mai salvă poza unui ciobănesc german, femelă, în timp ce alăpta tolănită cinci pui. Îl şterse pe cel din margine, şi coloră în gri preşul roşu. Răsuci ambele poze, obţinând imaginea lor în oglindă. Le compară cu originalele - diferenţele erau suficiente. Se apucă de scris imediat. Ca niciodată, începu cu titlul: "Un sibian, mesager în lumea de dincolo - M.S. transmite o telegramă pentru un câine mort".






Veronica NICULESCU





Quote:

Nota autorului:

Firma din povestire există în realitate. Pentru zece dolari pe cuvânt, orice american poate transmite telegrame în lumea de dincolo. Totuşi, la data la care am început să scriu "Mesagerul" )ianuarie 2003), firma condusă de Paul Kinsella, webdesigner şi realizator de jocuri pe computer, nu avea nici un client. Avea însă un mesager, încă neînsărcinat cu vreun mesaj. Paul a fost încântat să afle că în România cineva vrea să scrie o povestire pornind de la ideea afacerii sale: "Grozav! Ţine-mă la curent cu derularea poveştii!" Mai mult, el şi-a dat acordul pentru folosirea numelui firmei şi al site-ului, "AfterlifeTelegrams", sugerând chiar ca povestirea să se intituleze exact ca firma sa; ceea ce nu s-a întâmplat.
Mare parte dintre principiile pe care funcţionează firma din povestire sunt aceleaşi cu cele din realitate, şi de aceea îi mulţumesc lui Paul Kinsella pentru acordul dat. Însă Paul W. rămâne un simplu personaj, ale cărui acţiuni, ca şi tot ceea ce se întâmplă între firmă şi Mesager, sunt numai rodul imaginaţiei şi nu au nici o legătură cu realitatea.