[[wysiwyg_imageupload:379:]]Dr. Cornelia Păun Heinzel: ”HAREMUL”

              

Capitolul   1

Ultimul drum

 

“ Din cauza mea a murit? Nu se poate, Bălălău nu a murit! “ își spuse Florica disperată, ștergându-și lacrima imensă, ca de crocodil, ce se prelingea lent, din coada ochiului. Doar crocodilii plâng când își înfulecă prada și Bălălău a fost de data aceasta prada sa.

          ……………………………………………………………………………

Bălălău conducea autoturismul său, de culoarea purpurie a sângelui clocotitor, de o maximă intensitate, sincronizat parcă cu cea a vieţii sale zilnice, tumultoase. “Trebuie să rezist să ajung acasă” , îşi spunea Bălălău. În drumul spre casă, plutea ca într-un vis. Un vis negru, de coşmar... un amalgam cutremurător, cu frânturi de imagini înfiorătoare, proiectate de un aparat ce funcționa defectuos, care selecta în mod straniu, tot ce-l măcinase sufleteşte în ultima vreme, dar mai ales scena finală… cea mai şocantă - comportamentul Floricăi. Oare ea n-a înțeles ce a făcut el pentru ea? Că fără el, ea ar fi fost ‘’nimic’’. Știa el, Bălălău că fata asta de la țară nu avea prea multă minte, dar tocmai asta i-a plăcut cel mai mult la Florica. Tocmai pentru asta a ales-o să-i fie director adjunct! Numai aşa putea el să facă tot ce dorea! Nu-i trebuia una prea deşteaptă prin preajmă. Și acum…ce tare îl durea zâmbetul ei ironic, fals, cu un aer  superior, ce încerca să-l copieze pe al său, convinsă fiind în mintea ei, că aşa trebuie să se comporte un director! Doar singurul director pe care ea l-a avut în viața ei, ca profesoară, el a fost! El i-a fost singurul ei model de manager de liceu… şi-acum…îl imita întru totul…dar situațiile sunt complet diferite și ce face, nu este deloc potrivit. “Parcă ar fi din povestea aceea cu prostul, pe care tatăl l-a învăţat să ducă vaca de funie acasă şi când l-a trimis la măcelărie, să cumpere carne de vacă, tot de funie a adus-o, târând-o prin praful de pe drumul spre casă“, gândi el.

Bălălău simţi că sângele începe să-i zvâcnească nebunește și că ameţeşte. Ochii i se împăienjeniră. Toate relele din ultima perioadă, îi defilau involuntar, în faţa ochilor…imagini neclare, difuze. Dorea să oprească mecanismul de derulare, dar acesta se încăpăţâna diabolic, să ruleze necontenit. Era deja în stare de semi-conştienţă. Noroc că străbătuse de atâtea ori traseul pe care se afla, încât, gândi  Bălălău, l-ar putea face şi adormit. Se simțea rău de la Consiliul Profesoral. Dar era prea mândru, după cum îi era felul, să  spună cuiva. Nu dorea să dea satisfacţie nimănui. Uf! Trebuie să reziste…trebuie         să-şi revină. I s-a făcut rău imediat după ce fosta sa iubită, Florica, ca nouă directoare a colegiului, după ce îi luase locul, îl aduse în discuţie. Figura ei de țărăncuță  ambițioasă, uşor ironică, pe care el o învăţase să o afişeze, nu-i ieşea din minte! Doar datorită lui se afla ea în acest post şi tocmai ea să fie atât de nerecunoscătoare! Chiar după ce n-a mai fost director, tot el a fost cel care i-a aranjat numirea Floricăi. Dar oare ea nu și-a dat seama, de acest lucru? Nu a realizat că, fără el, este numai ceea ce este ea în realitate? Oare nu a realizat, câte a făcut el pentru ea? Dar ea …ca şarpele…  îşi dădu seama de abia acum, cât de mult se înşelase cu alegerea ei.  Pentru o clipă, Bălălău ameţi, totul se întunecă în jurul lui şi crezu că leşină…apoi îşi reveni puţin...

Privi printr-o perdea de ceaţă, merii tineri de pe marginea drumului, care se succedau necontenit. Se uită la ei, de parcă i-ar fi zărit atunci pentru prima oară, deși trecea pe lânga ei zilnic. Cu ochii împăianjeniţi, zări fructele aproape sferice, merele mici, de un verde crud, cu pete minuscule, de culoare închisă, urme ale trecerii prin interiorul lor şi ale celorlalte vietăţi, ce populau fără restricţii, plăpânzii pomi. Pernițe verzi, de diferite nuanțe, de la verdele întunecat, al frunzelor pomilor, la cel mai deschis, al fructelor, învăluiau câmpurile întinse de-a lungul șoselei. Firele subțirele de iarbă fremătau armonios, sub pașii lini, de dans, ai vântului nervos de seară. “Trebuie să am putere să ajung acasă”,  îşi repeta în gând Bălălău.

Sunetele armonioase, plăcute, în surdină, ale cântecelor lui Chris Rea îl însoţeau, ca de obicei . Prietenul său cel mai bun, Mihai, îi dăruise CD-ul şi de atunci, nu s-a mai despărţit de el. Îl asculta totdeauna, atunci când era la drum, cu mașina. Mihai i-a povestit că această muzică, armonios îmbinată l-a însoţit pe autostrăzile din Germania, în călătoriile sale. Şi lui Bălălău i se părea că melodiile se potriveau fantastic cu şoseaua străbătută de el, zilnic, cu mersul maşinii, cu zgomotul propriu al motorului autoturismului, cu traseul sinuos, cu urcuşuri, coborâşuri şi curbe variate, ba chiar cu ceilalţi participanţi la trafic. Împreună formau un tot perfect armonios, un întreg…      

Pentru prima dată în viaţa sa, Bălălău stăpânea cu greu volanul. Îşi aminti din nou, ceea ce i se întâmplase, în urmă cu câteva ore. Umilinţele și șicanele de care a avut parte în ultima vreme, deveniseră de nesuportat... mai ales că nu era obișnuit cu așa ceva. În ultimii ani, a fost mereu un fel de Dumnezeu – adică ceea ce este în ziua de astăzi, un director de liceu. A putut să facă absolut ce dorea, fără nicio restricţie. Primea bani de la stat cu nemiluita…de nu mai știa ce să facă cu ei…în special, de când a început criza. A pus termopane foarte scumpe, gresie de lux, tablouri, lustre și veioze scumpe, aparatură electronică de înregistrat și filmat în orice colț de sală, în toalete și chiar și-a făcut o sală plină cu oglinzi, unde să-și ducă amantele, să facă amor. “Uf! Ce greu e să cazi de la înălțimi! “. După cei cinsprezece ani ca director de colegiu, când puterea sa era nemăsurată și putea face orice dorea, ce greu îi era acum. Dacă ar fi fost un simplu profesor, poate i-ar fi fost mai ușor! Dar deja băuse din licoarea magică a puterii! “Ce dulce și atrăgătoare este! Crează însă dependență! Te leagă pe vecie de ea!  Este ca un legământ cu diavolul! Și ce stare euforică îți dă!. Dar și convingerea că poți face orice…dorești să faci din ce in ce mai multe…orice îti pare posibil!  Odata licoarea sorbită, ești  legat de ea pe vecie, ești pierdut! Nu-ți mai iese din cap niciodată! “, gândi Bălălău. Poate era mai simplu pentru colegii săi, directori sau inspectori, trambulinați de la munca de jos, din simplii muncitori necalificați sau din persoane casnice înainte de revoluţie, direct în funcții de conducere, rapid, devenind peste noapte, cu diplome cumpărate, titulari, cu grade didactice și directori sau inspectori. El, Bălălău, cel puțin a fost profesor și înainte de revoluție… și a făcut “Matematica“...atunci când doar 2% dintre absolvenții de liceu, făceau o facultate.

A reușit el, Bălălău, să treacă peste toate relele, atunci când știa că acestea erau opera lui Cănuță și Boicu, foștii lui subalterni care îl urau de moarte. Se gândi la prima comoție cerebrală din viața sa, pe care a făcut-o atunci când cei doi dușmani i-au făcut înscenarea cu eleva. S-a supărat, pentru că în realitate, nu făcuse nimic cu aceasta! Și dintre directoarele de liceu, câte nu au avut scandaluri sexuale… mușamalizate. Știa una bătrână și urâtă care se culca cu elevii. După incidente însă, directoarele au fost mai apreciate și mai promovate… Bălălău îşi aminti de obiceiul său, de a lua profesoarele preferate de după gât, în special pe Florica, dar și pe unele dintre eleve… dar așa se comporta el, dintotdeauna… Și n-a fost niciodată vreo problemă! Vai, acum, nu și-a putut dovedi nevinovăția! Asta l-a durut cel mai tare. Adolescenta se îndrăgostise nebunește de el. Cănuță s-a folosit de slăbiciunea fetei și fiindu-i diriginte a manipulat-o, ca să se răzbune pe el. A încurajat-o să publice, toate declarațiile ei de dragoste scrise şi dedicate lui, pe internet, texte pe care el, Bălălău, nici nu le văzuse vreodată, până atunci. Toate cele postate erau doar rodul imaginației adolescentine. Căci eleva făcuse din directorul colegiului, obiectul pasiunii sale! Se îndrăgostise, așa cum văzuse ea în telenovelele, pe care le viziona zilnic. El însă nu avea nicio vină! Bălălău era conștient că, de obicei, reprezentantele sexului frumos se îndrăgosteau nebunește de el, fără ca el să încerce să le cucerească. “Așa s-a întâmplat și cu Florica! “, gândi bărbatul. “Și cu celelalte profesoare pe care le făcuse șefe de catedră, adică tot Consiliul de Administrație al colegiului! “. Și uite că, după cincisprezece ani, toate îi erau fidele!. Niciuna nu s-a mai căsătorit! Toate  rămăseseră domnișoare!  Bălălău nu se mai supăra, de Cănuță și de Boicu că doar știa ce le poate mintea!. Dar, doar acum a realizat că, Florica s-a coalizat cu ei de la început și i-a și susținut. “Florica l-a lucrat împreună cu ei! “. medită trist bărbatul. Faptul acesta îl durea cel mai tare pe Bălălău.. și apoi, pierdu filmul ideilor… “Și ea, crudă, fără scrupule să-l lucreze pe la spate, cu cei mai înverșunați dușmani ai săi! Doar i-a fost și amantă și a iubit-o! A iubit-o în felul său, așa cum își iubea el soția sau amantele sale, dar a iubit-o! Așa era el, Bălălău ! Nimeni nu-l mai putea schimba! Și cine-l iubea, știa asta! “.

“Cred că am gândit greșit, când am crezut că, fiind cea mai slabă de minte dintre toate, voi putea să conduc nestingerit colegiul și să fac ce doresc. Ce frumos a fost totul! Cu directoare adjunctă, Florica și șefe de catedră iubitele. În Consiliul de Administrație aveam vot în unanimitate, la orice aș fi propus“, gândi Bălălău, “cu banii statului… și peste Consiliul de Administrație nu trece nimeni, căci doar este considerat Dumnezeu! Nimeni nu poate să-l controleze ce face! Puteau să voteze absolut orice, fără ca cineva să-i tragă la răspundere! Chiar orice prostie! Dar ce“, își spuse Bălălău, “el era singurul director care a profitat de acest lucru? Nu era singurul! Așa au gândit muuuuulți directori! Și prost e cel care nu face așa! Deci, nu-și poate reproșa nimic! Și nu din cauza aceasta l-au destituit! I-au găsit niște chestii neglijabile, atât de slabe, că nici nu erau motiv de demitere: lipsa de cvorum la deciziile luate în consilii! “.    

Bălălău era un bărbat de statura medie, nici gras nici slab. Ochii săi albaştri aveau însă ceva magnetic, fosforescent atunci când îşi arunca privirile, ca nişte fulgere, spre femeia ce-i plăcea. Şi se pare că majoritatea nu-i rezistau. În plus parfumul său, scump și senzual, atât de masculin, era o mreajă sigură, pentru cele care poposeau ocazional, în brațele sale viguroase. Unora dintre ele, li se părea un bărbat atât de fascinant, încât aproape că înnebuneau…şi nu puţine au fost victimele sale. Altele erau atrase de stilul său sarcastic, de o ironie tăioasă. Îl  plăceau atât de mult, încât atunci când femeile erau ținta ironiilor, înloc să se supere sau să se simtă jignite, reacționau de parcă ar fi primit din partea lui, cea mai romantică declarație de dragoste! Persoanele din jur erau uimite de reacția acestora. Dar ele, nici măcar nu vedeau acest lucru! Erau atât de îndrăgostite, încât faptul că li se dădea atenție, le măgulea. Ce încântate erau că ajunseseră în atenția lui Bălălău! Chiar dacă erau subiect de bășcălie pentru auditoriu! “Nu sunt eu vinovat că, multe profesoare și eleve se îndrăgostesc lulea de mine“, gândi  bărbatul. “Doar așa este felul meu de a fi, din totdeauna. Așa mă comport eu natural. Întotdeauna am cucerit femeile fără efort. Totuși, dintre toate, Florica a fost cea mai avantajată. Ea a profitat din plin de toate! Și tocmai ea, să-i facă așa ceva! “.

“Oooo și Manuela...”, gândi Bălălău. Ce mult îi plăcea de Manuela, tot fată dintr-un sătuc sărac, care era și poetă, și pictoriță... credincioasă foc, picta numai îngeri, dar în gura ei, vorbeau numai dracii. „Ooooo, ce pornografic vorbea! ”. Și lui Bălălău îi plăcea atât de mult. Îl incita atât de mult ce-i spunea ... încât mai mult nici nu mai dorea de la ea...  

Deodată, lui Bălălău, privirea i se încețoșă și totul în jur începu să i se învârtă. Sângele îi zvâcni cu putere şi simţi cum i se revarsă... şi ce durere groaznică în partea de sus a capului simți! “ Doamne, numai să nu mai fac din nou comoție…mi-ar putea fi fatală! Trebuie să trăiesc, să lupt!.Să nu mă mai gândesc la nimic rău și să nu mă mai supăr! O să rezolv eu totul, ca de obicei. Întotdeauna am fost un om tare! Doar sunt încă tânăr. De abia am trecut puțin peste cincizeci de ani. Și par ca de treizeci! Mai vreau să mai trăiesc! Da, mai vreau să trăiesc! “.

Bălălău a coborât din autoturism, dar se simțea rău, respira greu și abia putea să pășească. Valul de aer rece, curat al serii i-a dat totuși puțină forță. Ochii însă i se împăienjeniseră. “Bine că am ajuns întreg acasă! “, își spuse Bălălău.. “Tot drumul mi s-a părut un calvar! Acum mă voi putea odihni! “

Deodată, cheile de la mașină îi scăpară din mână. Totul în jur se învârti fulgerător. Ameți și tot peisajul se derulă ca o peliculă de film - aleea din curte, tufele mici, verzui, presărate cu trandafiri rozulii, ce răspândeau un parfum misterios, nucul falnic cu trunchiul său uriaș cu frunze… ca un început şi sfârşit de viaţă… și grupurile ordonate, de diferite zarzavaturi, de la vinetele violete, la roșiile înflăcărate și ardeii multicolori – de la un gălbui luminos ca razele soarelui, la un orange nisipos, roșii ca sângele, sau în nuanțe diferite de verde… şi în clipa următoare se prăbuşi în faţa uşii casei..

 

Capitolul 2

Înmormântarea

 

Florica urcă în fugă scările, se strecură printre coloanele parcă proiectate din templurile antice, de la intrarea în clădirea veche şi umedă, vegheată doar de un fascicul sărăcăcios, rătăcit, de raze solare răzleţe, ce se oglideau în geamurile uşilor colegiului. Își înălță bărbia în aer, ridică capul cât mai sus, puțin spre spate. “Sunt mare directoare! Directoare pe vecie! Ce deşteaptă sunt! “, își spuse Florica, aruncându-și ochii spre bolta de la intrare. Dar se împiedică și șocul atât de violent, o trezi din visare. Își luă avânt și continuă cu viteză, mersul său grăbit. Din hol, intră vijelios în secretariat.

Secretara, Mărioara - o femeie de vreo treizeci şi cinci de ani, cu figură naivă de copil, încât studiind-o te întrebai dacă în față ai un puștan sau un adult nedezvoltat - o întâmpină speriată.

• Doamna Directoare, doamna directoare! Vă anunț o nenorocire! M-a sunat soţia domnului  Bălălău, fostul director. Spune că domnul a făcut comoţie cerebrală şi a  murit!

  Florica a încremenit :

• Ce spui tu? îngăimă Florica. Vorbeşti serios? Nu este nicio glumă? continuă ea, apoi neliniştită,.cu un ton disperat, cu speranţa că ceea ce auzise nu este adevărat. Cum a murit?

• Nu, doamna directoare. Cum să glumesc cu aşa ceva? spuse indignată Mărioara. Soţia a spus că domnul a făcut comoţie cerebrală!

  Femeia reuşi cu greu să-şi mişte picioarele, să ajungă la ea în cabinetul de director, care avea intrarea prin secretariat. Se aşeză pe scaun, la birou şi îşi prinse fruntea între mâini. “Nu se poate! Doamne, din cauza mea a făcut oare comoție? Eu sunt de vină? “. În ultimele săptămâni, îl tot şicana şi-i căuta nod în papură.   L-a ofensat chiar în Consiliul Profesoral şi l-a mustrat ironic. “Dar nu sunt eu vinovată!. Nu, nu eu. Eu l-am iubit întotdeauna. L-am iubit și l-am urât totdeauna cu aceeași intensitate“. Dar Bălălău a murit și eu, Florica, nu am apucat măcar să-i spun cât de mult îl iubeam…și-l mai iubesc încă... “, gândi femeia.

  Când îl vedea pe Bălălău, ea, Florica uita de toate relele. Se lăsa purtată de aromele parfumului său atrăgător și toate simțurile ei o luau razna! I se părea că sunt aidoma cuplului primordial, detașați de tot ce este în jurul lor.

  “Uf! “, oftă Florica. “Domnul maistru Cănuță e de vină ! Că doar el, nu lasă în funcție niciun director în colegiu! Pe toți i-a schimbat de când este în liceu! Și mai este și aproape de pensie! Ba chiar trebuia să se fi pensionat anul acesta, dar d-l Cănuță a reuşit, să rămână pe post, deşi toți în situația lui şi-au depus deja dosarele de pensie. Nu degeaba a fost el turnător la securitate… şi poate mai este încă! Dar şi de profesorii pe care nu-i doreşte, scapă urgent de ei!  Ce om diabolic Cănuță ăsta! “, gândi Florica. “Și mai are și un ucenic pe măsură, care îl completează perfect - Boicu. Dar nu există şanse să-l egaleze, niciodată!  De unde a apărut și Boicu ăsta? “, se întrebă Florica. Ea nu-l suporta deloc, dar trebuia să-l agreeze pentru Cănuță. Trebuie să vorbească cu el, își amintin Florica. Și-l căută în cabinetul său. Bătu la ușă și deschise rapid ușa. O fată cu fața închisă la culoare stătea în genunchi în fața lui Boicu. Bărbatul își inchise rapid pantalonii.

  – Trebuie trimise programele pentru aprobare și sunteți șef de catedră, spuse Florica, stânjenită. Și plecă repede. “Cum a schimbat mass-media și societatea fetele din ziua de astăzi! În socialism nu exista așa ceva!”, gândi Florica.

  Domnul Boicu, avea aproape vârsta Floricăi, adică în jur de patruzeci de ani. Rotofei, chel aproape complet, dacă nu i-ar fi apărut niște smocuri răzlețe de păr, de o parte și de cealaltă a capului, de care încearca fără suces să scape. Le tundea și ele apăreau rapid la loc. Fața sa, cu trăsături ca ale celor cu sindrom Down, inspira repulsie celor din jur.  “Și e la fel de parşiv ca mentorul său. Ce bărbat grețos! Nu am mai cunoscut un bărbat care să-mi inspire atâta greață! “, gândi Florica. “Am văzut în viața mea atâția bărbați urâți, foarte urâți, dar sub urâțenia lor puteau ascunde chiar trăsături senzuale. Dar nu se poate… iubitul meu, Bălălău a murit? “, își aminti din nou. Omul pe care l-a iubit atât de mult, dar pe care l-a şi urât în aceeași măsură . L-a urât pentru ceea ce ziceau alții despre el! Mai bine nu-i asculta! Poate ar mai fi trăit și astăzi! Nu se poate…ce o să se facă ea acum? Cum să se descurce ca directoare fără el, fără sfaturile lui, fără privirile lui magice, fără ironiile lui pline de subînțelesuri? De când l-a cunoscut, a fost fermecată de ochii lui albaștri, care o priveau atât de adânc, de parcă i-ar fi răscolit întreaga sa ființă. Privirea lui magnetică oi pătrundea, ca o rază, în inimă și atunci aceasta începea să pulseze cu frenezie, în venele sale sângele circula mai intens ca niciodată… parcă o hipnotiza omul acesta! O simplă privire și în secunda următoare îi simțea mâinile plimbându-se posesiv peste trup. Simțea căldura îmbrățișărilor lui și o toropeală plăcută o pătrundea până în adâncurile ființei sale. Niciodată nu putea să i se împotrivească! Dacă el ar fi dorit, ar fi putut face cu ea orice, oriunde! Tot ce făcea el, i se parea magnific! Ce mult îi plăcea când o îmbrățișa pe holurile liceului! Ce mândră era ea atunci!. I se părea că toți cei care îi vedeau, profesorii, elevii participau la fericirea sa! Doar Bălălău a fost cel care a ocrotit-o, imediat ce a pus piciorul în liceu . El a plăcut-o din prima clipă de când a văzut-o, nou venită în școală. Bineînțeles că le plăcea şi pe celelalte tinere profesoare, care veniseră deodată cu ea în colegiu, la instalarea sa ca director. Iată că, după cei cincisprezece ani de direcțiune, toate erau tot domnişoare. Pe ea însă, pe Florica a plăcut-o cel mai mult! Că doar era cea mai drăguță dintre toate, mai tăcută, mai naivă, mai timidă , mai retrasă, ca fată simplă de la țară, cum era..Când o fixa Bălălău cu privirea, Florica se topea toată..Și domnul director avu  ideea grozavă să o pună pe postul de director.adjunct.

  Când i-a spus ce vrea să facă, Florica nu l-a crezut pentru că nu îndeplinea condițiile legale pentru acest post. Credea că este una din obişnuitele glume ale domnului director. Dar dacă ai pilă, acesta nu este impediment! Au fost și inspectori numiți așa! Știa Florica un profesor de religie numit metodist fără a avea definitivatul! Și făcea inspecții pentru grade didactice, celor care trebuiau să le susțină! Cealaltă directoare adjunctă era fidelă lui Bălălău, conştiincioasă, dar de vârstă apropiată lui. Ea era cu munca. Dar Florica era adjuncta ideală pentru d-l Bălălău! În plus avea permanent o semnătură la orice decizie ar fi luat în Consiliul de Administrație al liceului, căci Florica făcea exact ce el dorea, fără să-l contrazică, oricât de ilegal ar fi fost şi mai ales era și o prezență feminină plăcută. Celelalte tinere profesoare din grup ajunseseră şi ele şefe de catedră, peste noapte. Acum, după aproape cincisprezece ani de manageriat al lui  Bălălău , toate aveau în jur de patruzeci de ani. “Dar niciuna nu este așa draguță ca mine“, gândi visătoare Florica.

  Anca era cam urâțică, cu ochii mici, ce se zăreau sub ochelarii de vedere, cu nas și bărbie ascuțite, grăsuță, cu părul strâns într-o coadă lungă și cu ticuri prin care schița grimase, în funcție de mesajul pe care-l transmitea interlocutorul său. Ajunsese şefa catedrei de discipline tehnice. De curând, cineva o lămurise să-şi tundă părul băiețește, să-l vopseacă roșu şi să facă cură de slăbire, să pară mai tânără. Și chiar a reuşit, să dea jos peste zece kilograme! De la figura pe care o avea de călugariță sau adeptă a vreunui cult religios, ajunsese cu un aspect de vampă, cam trecută. Cu părul scurt, care-i stătea permanent ridicat, părea a fi ciocănitoarea Woody.

  La perfecționare, șefă era Irina, subțirică, înaltă, brunetă, cu părul scurt şi ochelari de vedere, cu priviri permanent răutăcioase şi gata oricând să observe ceva şi să bârfească.

  Șefa catedrei de franceză, slăbuță, de înălțime medie, șatenă, cu ochelari, semăna cu un băiat. La tot ce făcea, cerea sfatul mamei sale, care a fost și ea profesoară. Îi povestea acasă, tot ce se întâmpla la şcoală. “Oare și despre Bălălău? “. Pe ea, datorită acestui fapt, nu ar fi dorit-o Bălălău ca director adjunct. Florica era modestă, nu prea inteligentă, nici ambițioasă. Lui Bălălău nu-i trebuia o femeie prea deşteaptă. Avea el destulă minte cât și pentru ea! Și nici una care să-şi impună voința. În colegiu rămâneau totdeauna ca profesoare, doar cele care erau receptive la avansurile lui Bălălău. De profesoarele care îl respingeau, directorul scăpa rapid de ele. Plecau urgent la alte licee…

  De când a păşit prima dată în liceu și l-a cunoscut pe d-l director Bălălău, Florica s-a îndrăgostit iremediabil. A fost dragoste la prima vedere!  În sat, la ea, nu avea de cine să se îndrăgostească. Când a venit în București, la facultatea particulară la care intrase, erau numai fete. Și apoi, stătea mai mult pe acasă, căci examenele erau numai on-line. Și probele veneau cu tot cu răspunsuri, căci intrau în cost. Li se aranjau și posturile după absolvire.

  Florica a venit în București numai când şi-a luat catedra în primire. Aşa că, Bălălău a fost primul bărbat din viața ei, care o privise aşa. “Și ce frumos i se părea Floricăi d-l Bălălău! Ochii lui albaștri pătrunzători, când o fixau i se părea că cerul cade asupra ei. Fața lui, cu trăsături regulate, corpul bine proporționat, totul îi plăcea Floricăi  la Bălălău al ei. Și mai era și director! Dar ce deştept era! Ce învărtea el şi pe toate le rezolva! Orice îşi propunea, obținea rapid! Pentru căminul liceului, pe care l-a dat la licitație spre vânzare, au primit fiecare dintre directori, câte un apartament în București. Bălălău a primit bineînțeles și bani de la cel, la care i-a aranjat să câștige licitația. Florica nu mai cunoscuse un om ca el! De aceea nici nu a fost greu să-i cedeze, deşi era primul bărbat din viața ei. Apoi, totul nu i s-a mai părut atât de roz … d-l Bălălău avea o soție, de care nu avea nicicum de gând să divorțeze şi nici să-și părăsească cei doi copii ai săi. În plus, și-a dat seama că, atunci când îi devenise amantă, nu era singura. Mai tinerele ei colege, numite rapid ca şefe de catedră o concurau. La început s-a supărat. Apoi  i-a trecut…s-a consolat…tot ea era preferata, că doar arăta cel mai bine dintre ele. Numai ea a fost aleasă ca directoare, deci era superioară celorlalte! Când  Bălălău a trecut la eleve, atunci Florica nu a mai suportat. Și colegele ei de suferință au simțit același lucru. Trebuiau să facă ceva să-l oprească sau dacă nu puteau, trebuiau să se răzbune…cu elevele nu putea concura de niciun fel. Erau mult mai versate, ca toate adolescentele din generație, mult mai energice, mai cunoscătoare și mai experimentate într-ale sexului. Cel puțin față de ultima sa achiziție, din clasa a Xl-a, nu avea nicio șansă. Și fata se mai şi îndrăgostise nebuneşte de el… scria epistole de dragoste. Și-a făcut chiar un tricou pe care imprimase poza lui Bălălău şi venea îmbrăcată cu el la școală. Toate elevele îl doreau pe el, ca profesor. Și ce încântată era cea, pe care Bălălău o lua în brațe părinteşte, pe holurile colegiului! Florica ar fi vrut, ca numai ea să fie cea care poposea în brațele virile ale directorului, când acesta străbătea holurile. Era ca o confirmare a sentimentelor şi a relației dintre ei ...

  Florica era o femeie de peste patruzecide ani, dar care nu-şi arăta vârsta. De înălțime medie, slăbuță, cu păr castaniu, scurt, puțin ondulat, nefardată şi totdeauna îmbracată modest, în culori decolorate, şterse, în nuanțe de verde sau maronii. Nu se farda niciodata şi nici îmbrăcamintea sa nu era niciodată în ton cu moda. Hainele de școală erau un paltonaş verde, uzat, din studenție și un costumaş cu pantaloni maro. De fapt, Florica nu prea intra în magazine, deci nici cumpărături nu făcea. Femeile de serviciu ale colegiului îi cumpărau alimentele. Chiar acum, îi aduseseră pâine şi o cutie de conservă de șprot, pe care o avea pe birou şi intenționa să o deschidă. Săracele femei mergeau chiar în timpul lor liber, peste program, după cumpărături, deși aveau familii numeroase şi mult de lucru.

•  

   

  La uşa direcțiunii bătu o profesoară brunetă, între două vârste:

   

  - Bună ziua, doamna directoare! Vă rog, am și eu o problemă.                                      - Afară! Afară! zbieră din toți rărunchii Florica. Ce, nu pot să am și eu intimitate la mine-n birou? Dacă vreau să-mi schimb chiloții? Ce intrați toți la mine în birou? Eu nu vorbesc decât cu șefii de catedră. Ce-i la mine în cabinet? Gara de Nord? “Să mă comport așa, tot de la Bălălău am învățat“, își aminti Florica. “El vorbea numai cu amantele sale. Pe celelalte profesoare le izgonea la plimbare, urlând. La mine în sat, nimeni nu-și schimba chiloții, de mai multe ori pe zi. Și lucrul acesta, îl știu tot de la  Bălălău!  Ce bine și repede am prins eu tot! “.  

   

  - Tacă-ți gura! zbieră Florica. Afară! și începu să tropăie îndreptându-se spre ușă, marcând pașii finali, cu niște tropăituri repetate pe loc, de parcă ar fi alungat un dulău care o atacase, așa cum făcea pe ulițele satului său natal.

   

  Florica într-adevăr nu vorbea decât cu profesoarele din grupul de iubite al lui Bălălău, așa cum făcea și acesta. Altă persoana nici măcar nu era primită în birou. Femeie de la țară, Florica se gândi că, ce învățase de la Bălălău, ea trebuie să aplice identic. Numai că el, parcă se descurca mai bine cu unele lucruri, pe care ea nu le putea face deloc. Ea, Florica, pe cât de tăioasă era cu subalternii, pe atât de sfioasă era cu angajații inspectoratului. Cu șefii inspectori, era cu totul alta. Nici nu putea să converseze de emoție. Când ajungea la inspectorat, reușea să glăsuiască firav, doar cu vreun portar sau cu vreo secretară. Când apărea un inspector, de emoție, se ascundea după ușă. Chiar cu portarii sau cu secretarele de abia putea vorbi. Că doar erau ai inspectoratului! Gura i se încleșta instantaneu, de nu reuşea să articuleze decât câteva sunete şterse, incoerente. Picioarele i se împleticeau, ca rădăcinile unui copac fixat cât mai adânc în pământ, de nu mai reuşea să facă un pas şi tot după uşile inspectoratului rămânea. De pragul secretariatului, nu avea curajul să treacă  niciodată.  

   

  Profesoara o văzuse de multe ori făcând gesturile acestea și plecă tăcută. “Oare de ce se mai fac cursuri de “Comunicare managerială“ dacă aproape toți directorii se comportă astfel? “, se gândi femeia și se duse în cancelarie. Veni și Florica imediat acolo. Se făcu liniște la intrarea ei. Cu trupul puternic înclinat într-o parte, ca turnul din Pisa și un braț în șold, Florica privi profesorii. Aceasta era poziția pe care o lua ea de obicei. Când o vedeai, aveai senzația că trebuie să te duci, să o îndrepți, să nu cadă.

   

  Uşa se deschise rapid şi apăru o femeie în jur de cincizeci şi cinci de ani, roșcată şi energică. Era directoarea adjunctă, Nuța.

   

  • Ai auzit Florica? Am scăpat de  Bălălău!  spuse femeia încântată.     

   

        Se vedea că femeia era dintre cele care nu prea se împăcau cu acesta.

   

  Nuța avea obiceiul să bată elevii, atunci când aceștia erau indisciplinați și ea se enerva rău de tot. Bălălău a sancționat-o pentru acest lucru. Acum, în sfârșit, a scăpat de pedeapsă! Și de teama că, fiind în viață, ar putea reveni oricând ca director. Că, de obicei, după un scandal, cei ca el, reveneau sau în post, sau erau promovați într-o funcție superioară. Acum a scăpat de grija aceasta!

   

  • Păi şi nu te bucuri? Acum nu mai avem duşmani!  se entuziasmă Nuți, arătându-și bucuria fără jenă.

  • Și Cănuță cu Boicu ? întrebă trist Florica.

  • E!.. Avem noi ac de cojocul lor! accentuă cu optimism femeia. Deocamdată trebuie să sărbătorim! Am trimis pe Mimi după nişte mici şi bere, la supermarketul de lângă noi!

  • Bine! spuse spăşită Florica. Gândi că, în câteva pahare de bere îşi va mai îneca puțin amarul. Și-apoi, Nuți îi va reaminti câte a pătimit de la Bălălău şi câte rele i-a făcut acesta. Și-i va mai trece durerea … şi poate vor trece și remuşcările ce o năpădiseră. Uffff! Dar ea tot îl iubea… 

          Florica se gândi că nimeni nu ştia ce este în sufletul ei. “Nu era totuşi om rău Bălălău“, îşi spuse ea. “Nu era el vinovat de faptul că era aşa iubit de femei…“

        - O să fac eu coliva! spuse cu entuziasm Nuți. Apoi încercă să-și ascundă zâmbetele. Gândi că astfel, va trage ceva bani de la profesori, cu aceasta ocazie . Erau daţi doar pentru coliva lui Bălălău! Apoi se duse și caută în birou o poză cu Bălălău și o aduse în cancelarie.

  • Dar poza a cui este? întrebă mirată, o profesoara nou venită în liceu.

  •  A fostului director Bălălău, îi răspunse fosta directoare adjunctă, din epoca lui Bălălău.

  • Dar nu seamăna deloc! observă tânăra.

  • E…  era frumos d-l Bălălău! Dar după comoție s-a schimbat complet... a îmbătrânit subit, a albit, trăsăturile feței i s-au înăsprit…

          Nuți însă o citea pe Florica ca pe o carte deschisă. Femeie cu experiență, era trecută prin multe la viața ei, mai ales de când îi murise bărbatul și rămase singură, numai cu fiul său. “Florica a fost cam răsfățată de Bălălău și a fost ferită de greutățile vieții. Bălălău a ținut-o în palmă. De aceea tot universul ei era același cu universul lui Bălălău. Lumea ei era cea creată, în mintea ei, alături de Bălălău“ gândi ea.      

    Ĩn cancelarie, intră atunci, o blondă grăsuță. Era Madi, lidera de sindicat.

  • Eheee! zise ea cu of, poate Florica să țină post toata viața şi tot nu-și va spăla păcatele față de Bălălău! Fără el, ai fi fost o biată suplinitoare şi ai fi trebuit să dai examen în fiecare an, în timp ce alții, fără să fi dat în viața lor vreun concurs, huzuresc pe posturi stabile și de conducere. De directoare nici pomeneală să fi ajuns vreodată fără Bălălău! Că ce pile îți trebuie! N-aveai nicio şansă! spuse Madi, care-l  simpatiza mult pe fostul director, fiind una din drăguțele lui..

  • Ia n-o mai necăji și tu! Știi că mult rău i-a făcut Bălălău, că umbla cu toate! spuse Ana. Nu e Florica vinovată că el a murit . Bălălău singur  şi-a făcut-o cu mâna lui. Și-apoi nu noi l-am şicanat. Cănuță și Boicu sunt de vină! Ei sunt cu scenariile. Nu le-au făcut ei la mulți din liceu la fel? Noi numai am sesizat și am atenționat abaterile lui Bălălău.

  • Da, dar comoție a făcut atunci când a văzut că femeia pe care a iubit-o și ajutat-o atât de mult şi care nu ar fi fost ceea ce este fără el, își bate joc de el, îi înscenează şi îl șicanează, așa cum face oricărui venetic de profesor proaspăt venit în liceu. Că nu primeşti niciodată în cabinet profesorii noi veniți în liceu, Florico, cu excepția fetelor din haremul lui Bălălău! Adică faci ceea ce făcea și el, continuă lidera de sindicat.

    Aici avea dreptate Madi. Singura experiență avută de Florica cu vreun bărbat era cea cu Bălălău . La altă școală nu mai fusese profesoară. Tot ceea ce făcea, învățase de la el. Era adevărat că atunci când se afla în situații inedite, nu știa ce să facă. Nu toate se potriveau și mai făcea uneori şi câteo prostie. Dar era directoare şi nimeni nu-i zicea nimic. Ea atât ştia - la controlul de la Minister, pe Bălălău l-au demis pentru că nu avea cvorum la Consiliile profesorale sau de administrație. Și asta a băgat rapid la cap. Nu, ea nu va greşi cu așa ceva! Trebuie să aibă cvorum şi va fi pe veci directoare! În rest putea să facă ce dorea! De fapt și Bălălău, câte ilegalități făcuse și nu pentru acelea a fost demis! Nici nu mai avea cine să fie director, că toți profesorii renumiți, cu grade didactice au plecat din colegiu, după demiterea lui Bălălău.

    Atunci când a fost demis din postul de director, Bălălău a făcut prima comoție! Și nu ea a fost vinovată! Cănuță și Boicu au stat toata ziua la posturile de televiziune şi au dat interviuri la toate ziarele, înflorind cât puteau, toate întâmplările despre Bălălău. S-au folosit și de eleva îndrăgostită de Bălălău care avea ca diriginte chiar pe Cănuță. Dar la control nu pentru asta l-au destituit… l-au găsit că nu avea cvorum la consiliile profesorale făcute. ..

    Florica se gândi se facă un control în corpul C al colegiului. Ieşi pe hol. Copiii de la clasele primare țipau şi fugeau pe hol. Florica îi linişti cu un urlet, cum învățase de la Bălălău :

  • Dar liniştiti-vă odată, măi copii! Apoi alunecă pe o flegmă a unuia dintre aceştia. Femeia se prinse de zidul coridorului, să nu cadă.

                Elevii de-a opta își aruncau în cap, ca de obicei, unul la altul, cutiile de plastic cu    lapte, primite recent, împreună cu cornurile. 

  • Florica, Florica! strigă unul să-i atenționeze. Se liniștiră toți imediat.

          Florica era foarte supărată că în colegiu toți profesorii şi toți elevii îi spuneau pe numele mic, Florica. Mulți dintre ei nici măcar nu îi cunoşteau numele de familie… mai ales profesorii nou-veniți... şi bineînţeles elevii. Când era directoare adjunctă, sub aripa lui Bălălău, mai mergea să i se zică Florica, chiar îi plăcea, pentru că era ca o formulă de alint... alintul lui Bălălău. Aşa îi spunea el şi așa preluaseră şi ceilalți. Acum era însă directoare plină și ar fi dorit să i se spună doamna Ion. Dar nu reuşea să impună această adresare, oricât de mult se străduia. Ce se enerva, când vreun elev venea să caute pe d-na Florica. Îi făcea observație, dar a doua oară, tot așa îi spunea.

    - Doamna , doamna, știți că sunt și eu student, zise Gigel din clasa a lX-a de la SAM.

    - Nu se poate Gigel . Tu n-ai bacalaureatul! îi zise Florica

  • Doamna Directoare, se poate. Vărul meu lucrează în străinătate. Fiind în sesiune, mi-a lasat mie cursurile lui, mi-a spus ce să fac, să merg în locul lui la examen și ce pagini să copiez. Și am luat notă mai mare decât el! Ce o să se bucure când o veni!

   

        Florica ieşi din corpul din față al clădirii şi ajunse în curte. Era pauză şi elevii se jucau. O adolescentă filiformă, cu figură de păpușică sărea cu spatele, în timp ce îşi tachina un coleg. Făcu doua sărituri în spate.

   

        Pe ușa corpului C apăru d-nul Boicu. Impulsul elevei fiind atât de puternic, îl dădu pe jos pe profesor şi căzură unul peste altul. Câțiva elevi au râs cu poftă. Erau și din clasa la care Boicu le era diriginte. Restul, însă, nici nu au observat, în toată forfota şi agitația existent în pauză.

   

        D-l Boicu se ridică şi se scutură de praf.

   

  • Ce faceți d-nul Boicu ? întrebă Florica convențional.

  • Trebuie să discutăm urgent! spuse Boicu. Ne-a sosit profesorul ăsta Andreescu, prea bine pregătit, cu gradul întâi, cu experiență, care lucrează continuu la proiecte internaționale. Noi nu avem nevoie de așa ceva. La noi este bun d-nul Tălpoiu.

          D-nul Tălpoiu, dormita de zor cu capul pe catedră, în sala de clasă goală, fără elevi.

    - Și ce propui Domnule Boicu? intrebă Florica.

  • Schimbăm profilul claselor și scoatem profilul corespunzător pregătirii lui Andreescu.

  • Dar domnule Boicu, am mai schimbat de două ori specializările claselor şi cataloagele, în cursul acestui an școlar, spuse Florica.

    - Nu-i nimic! Noi trebuie să ne facem interesul! Că nu ne controlează nimeni ce facem! continuă Boicu.

    Florica se gândi şi își aduse aminte că d-nul Bălălău a fost demis pentru lipsa cvorumului. “Dacă am cvorum, totul este în regulă“, deduse ea. “În rest pot să fac ce vreau. În raportul de demitere alte nereguli nu erau specificate. Și doar făcuse și altele mai mari! Deci celelalte le poate face și ea nestingherită în continuare. Doar oare ce mai este legal și ce nelegal ? Că eu nu știu, știu numai ce făcea Bălălău. Are dreptate d-nul Boicu, că mai bine o duc cu profesorii fără experiență, care nu au prea învățat la viața lor și și-au făcut rost cu bani de o diplomă de facultate. Au toți competența cea mai apreciată acum: aceea de a da șpagă – la facultate, pentru post. Ce fac la ore nu contează ! Nu trebuie să facă lecțiile prea grozave! De fapt, acesta era şi crezul lui Bălălău, ca manager, când a pus-o pe ea, Florica, directoare adjunctă și şefe de catedră pe colegele ei de generație. De profesorii cu experiență, cu grade didactice a scăpat urgent. Și aşa a condus cincisprezece ani fără probleme. A mai păstrat dintre cei bătrâni, pe cei care trăgeau mâța de coadă, fără aspirații și ambiții profesionale, care dormeau ca Tălpeanu. Boicu ăsta însă este permanent neliniştit. Ca profesor este mediocru, dar ce putea să învârtă el, cu maistrul Cănuță! Că doar ei sunt cei care l-au dat jos pe d-l Bălălău! Și nu numai pe el...ce scenarii diabolice puteau să regizeze! “.

    Maria, o profesoară, nouă privi căminul din fața corpului C al clădirii şi-l întrebă pe domnul Țuiculiță, care se legăna pe picioare, încercând să nu cadă.

  • Căminul a fost al liceului? întreba ea.

  • Da, îi răspunse domnul Țuiculiță.

    - Și de ce nu mai este? continuă tânăra.

    - D-nul Cănuță  cunoaște povestea, ca e mai vechi pe-aicea. Întreabă-l pe el! spuse domnul Țuiculiță.

  • Domnule Cănuță, de ce liceul nu mai are căminul? întrebă din nou, Maria.

    -   Un afacerist a vrut să-l cumpere ieftin. A dăruit directorilor liceului, câte un apartament cu câte trei camere la fiecare, răspunse bărbatul.

    -    Dar pentru elevi nu era mai bine să existe căminul?  Mulți dintre ei sunt de lângă București ? Fac naveta, continuă tânăra nedumerită.

  • Ei! Fiecare cu interesul lui, că așa este astăzi! spuse apăsat Cănuță. Bălălău ăsta şi-a satisfăcut numai interésele personale! Pe o profesoară de la alt liceu a               nenorocit-o pe viaţă.  A umblat cu ea și i-a luat toți banii! continuă el.

  • Păi cum i-a luat banii? întrebă mirată Maria.

    -   Foarte simplu, spuse cu patimă Cănuță. A pus-o pe femeie să-și scoată banii depuşi  la bancă și i-a cheltuit.  

    ----------------------------------------------------------------------------------------------------

    Florica plecă spre inspectorat. Pentru a ajunge la metrou,  traversă parcul. Flori în culori portocalii, roșii și în toate nuanțele de roz, dispuse în straturi etajate se așterneau în fața ochilor obosiți ai Floricăi. Și deodată, femeia se simți slăbită. Se așeză pe banca cea mai apropiată, lângă o salcie plângătoare, chiar pe malul lacului. În jurul lacului, printre sălcii neobișnuit de înalte, cu crengi foarte lungi - care păreau de la distanță, frizuri, ca părul negreselor din unele triburi africane - străjuiau copacii din familia coniferelor, cu fructele tip conuri sferice și frunze minuscule de brad, ca ale bonsailor.

    Barca de lemn părăsită, pe lac, te însoțea involuntar, instantaneu în epoci primordiale. Un grup de  trestii, se unduiau lin în adierea vântului, alături de trei-patru exemplare timide de papură.

    Florica nu era genul de om sensibil la natură. Nu era fermecată niciodată de vreun coltişor de natură. Nici măcar în sătucul său, unde existau locuri cu peisaje feerice, nu a fost mișcată de așa ceva. Simțămintele pe care ți le trezesc feeriile naturii sunt în funcție de receptor. Și totuși acum, când stătea pe bancă, privirile îi căzuseră pe oglinda lacului, acoperită de o constelație de nuferi cu marginile accentuate de nuanțe de roz dulce, ce se disipau spre centru, într-un alb strălucitor. Îi alunecă  privirea spre nuferii înalți, de peste un metru, cu flori imense, cât floarea-soarelui, ce sorbeau cu lăcomie apa dătătoare de viață din adâncurile lacului spre care îi călăuzeau  gândurile... ca apoi, dintre cristalele argintii de fluid, să poată visa, că apare zâna lacului, să-i îndeplinească dorințele. Pe frunza unui nufăr se răsfața la soare o broască țestoasă, cu carapace negru-albăstruie. Alta, cea mai zglobie dintre suratele ei, urca cu pașii lenți, pe rădăcinile unui copac. Un bărbat cu ten masliniu se repezi cu bucurie şi prinse broasca țestoasă. Câțiva copii de trei-patru ani, însoţiţi de părinții lor se adunară  repede în jurul lui.

  • E o broasca exotică, spuse negriciosul. Am văzut la magazinul de animale, astfel de broaște. Sunt foarte scumpe! spuse el încântat, gândindu-se cu poftă, ce mâncare va face din ea. Unii oameni le-au adus aici și le-au lăsat în lac !

  • Și eu am adus una, spuse o doamnă între două vârste.

  • Chiar este o țestoasă, mamă? întrebă curios un băiețel de vreo trei-patru ani, nevenindu-i să creadă, că există aceste ființe și în realitate, după ce le-a văzut numai în desene animate. Până atunci, credea că sunt ca zmeii, balaurii sau Făt–frumos.

  • Da, este o broască țestoasă! răspunse mama copilului.

  • Te rugăm, las-o liberă! Dă-i drumul în apă! se rugară copiii.

  • Da, este și ea o vietate, dă-i drumul, te rugăm, insistară și mamele copiilor, care se adunară în jurul broaștei.

    Bărbatul renunță la broască cu regret.“Nu am nicio șansă să o iau. S-a dus festinul meu“, gândi.el. “Mi-am făcuse visuri degeaba! Am avut ghinion că am găsit-o tocmai la ora, când se plimbau copiii. Eee… dacă aş fi singur…dar, poate voi avea noroc altă dată! “.

    Rățuşte sălbatice, cu penaj în nuanțe de gri, presărat cu pene albastre și verzui și numeroși boboci drăgălași se adunară pe malul lacului. Săracii se speriară de şuvoaiele de apă, ce țâșneau vijelios din fântânile arteziene din mijlocul lacului. Stropii de apă argintii se răsfățau în bătaia razelor soarelui. Într-o anumită porțiune, Florica văzu culorile curcubeului printre picăturile din şuvoiul de apă al fântânii. Și deasupra lui, din aburii fragili se contura firav o mică sirenă. 

    Două namile de bărbați, vânjoși şi mușchiuloşi păzeau cu strășnicie liniștita imensitate acvatică, de parcă în străfundurile sale ar fi sălăşluit cine știe ce  comoară prețioasă. “Ce buni ar fi fost la săpat și arat la mine-n sat, să o ajute puțin pe mămuca“ , gândi Florica. “Ce păcat că aşa mândrețe de bărbați, să stea cât e ziulica de lungă, să se zgâiască la lac și asta să le fie singura ocupație! Oricum este mai bine decât cazul tinerelului frumușel, îmbrăcat în costum de cocoș, care făcea reclamă în faţa unei case de schimb valutar. Oare acestor oameni le place ce fac? Că mie taaare mult îmi place să fiu directoare! O să lupt cât pot să fiu pe viață!  O să țin cu dinții de funcţie, cu toată ființa mea! Nu o să las să existe niciun contracandidat în liceu! Pe toți care ar avea vreo șansă, îi voi termina definitiv! “.  

    Florica se ridică şi ea de pe bancă. Parcă îi mai trecuse durerea. Se simțea acum şi ea, ca broscuța țestoasă, lipsită de apărare.

    Pe aleea parcului străbătut, au apărut sculpturi în lemn, reprezentând oameni. “Uite şi unul care seamană perfect cu domnul Cănuță,“ își spuse Florica când ajunse lângă aparatele de gimnastică, recent montate în parc şi o pufni râsul, gândindu-se ce-ar zice Cănuță de asemănare. “Parcă îi pozase sculptorului care concepuse chipul în lemn, stilizat, dar tocmai aspectul acesta îl făcea să semene mai mult cu el. “ Niște copii trăgeau de ele de mama focului, să le rupă. “Oare cât vor rezista?“ se gândi Florica.

    Străbătu rapid bulevardul, până la metrou. Coborî scările şi intră în metrou. În față, o adolescentă mesteca gumă. Din când în când și-o scotea din gură, afară, cu mâna și sufla baloane mari de gumă. Alături, un tânăr o privea hulpav. Mesteca și el gumă. La prima stație, urcă o pereche de vreo cincizeci de ani. Amândoi mestecau şi ei cu poftă gumă. Femeia, cu aere de doamnă, suflă un balon și acesta se sparse și i se lipise grețos de față. Se urcară încă doi băieți, şi ei mâncători de gumă. La următoarea stație urcă un grup de femei de patruzeci-cincizeci de ani, ce păreau colege de serviciu. Mestecau şi ele cu zel gumă.

    Florica privi oamenii aflaţi pe băncile din fața sa şi aproape o pufni râsul. Toți molfăiau această miraculoasă, elastică invenție, în ritmul mecanismului bielă-manivelă, aflat la osiile vagoanelor de tren și metrou. Parcă se şi sincronizaseră, în ritmul de mișcare al fălcilor. Constată apoi necăjită că între firele de păr, i se agăță puternic, o gumă de mestecat. “O fi scuipat-o unul dintre consumatori“, gândi ea.

    În fața sa, un grup de tineri merge atât de încet, de parcă picioarele le-ar fi fost împletite. Încercă să-I depășească. Nicio șansă. “,Vrei nu vrei, trebuie să te sincronizezi cu mersul lor de melc“, gândi femeia.

    - Băieților, ce faceți, că nici să mergeți nu știți! le țipă un bătrânel jovial. Merg eu mai repede ca voi!

    În sfârșit reuși cu convoiul să ajungă la ieșire. Ajunsese la Piața Romană.          Încercă un ritm alert pentru a străbate parcul de lângă Inspectorat. Cu cât se apropia mai mult de acesta însă, picioarele parcă i se împleticeau, ritmul pașilor săi scădea vertiginous. Trebuia să vorbească cu  angajații inspectoratului. Ce frică îi era Floricăi de acest lucru! Chiar și cu secretarele nu putea vorbi! La inspectorat  nu putea să converseze nici măcar cu portarul sau cu femeia de serviciu. Limba i se împleticea, gura i se zăvorea. Din cauza aceasta îl trimetea întotdeauna pe maistrul Cănuță. Cănuță nu are trac. El poate vorbi cu curaj, cu oricine.  Până și numirea ca directoare, tot Cănuță i-a luat-o.

    Când era adjuncta lui Bălălău acesta rezolva totul. Bărbatul nu avea niciodată trac și nu-i era frică de nimeni și de nimic . Acum , de când nu mai e el, o mai ajută domnul Cănuță. Dar astăzi Cănuță era ocupat. S-a dus la firma sa, să-și rezolve nişte probleme apărute urgent! “Ce i-o fi venit și lui Cănuță tocmai acum! Acum când trebuia să ducă aceasta adresă, la inspectorat“, gândi Florica.   “Ĩn realitate nu mi este frică. La profesorii de toate vârstele urlu, țip şi îi dău afară neținând cont de nimic. Și îi critic în Consiliile Profesorale fără niciun motiv! Pentru orice nimic! Ce-mi mai place să-mi bat joc şi să umileasc pe câte unul care se crede tare deştept!  Nu mai pot eu de inteligența vreunuia! Eu sunt cea care stabilesc acum cine este inteligent și cine nu este! Cu inteligența nu mai faci nimic în ziua de astăzi! Nici cu cinstea!  Eu sunt directoare şi nu dau doi bani pe muncă, pe inteligență şi pe altele de acest fel! Ce proști sunt unii, să mai şi muncească în ziua de azi! Pentru mine, cei mai buni sunt profesorii care nici nu vin să-și facă orele! Eu sunt factorul de decizie și așa am decis! Nimeni nu poate să conteste acest lucru! Iar în Consiliul de Administrație, fostele iubite ale lui Bălălău aprobă toate, deciziile mele“, gândea Florica.

    Femeia intră pe poartă, se apropie încet de uşa secretariatului şi deschise cu sfială uşa. Sunetele de abia îi ieşeau din gură.

  • Poftiți, doamna directoare! îi spuse tare şi cu jovialitate secretara, o blondă rotofeie, cu trăsături dure, masculine, aflată aproape de vârsta pensionării. Aceasta este aprobarea semnată de domnul Inspector General!.

  • Mulțumesc! îngăimă Florica cu teamă și luă foaia bucuroasă. “Ce directoare grozavă sunt! Am obținut pentru liceu aprobarea de scurtare a programului pe timp de iarnă!.Păcat că a venit deja primăvara și nu mai se poate beneficia de program decât luna aceasta. A trecut iarna. Dar tot realizare este! Trebuie să fac urgent un Consiliu Profesoral, să aduc la cunoștință tuturor ce-am obținut eu. Să știe orice profesor din liceu, că altă directoare mai bună ca mine nu mai găsesc niciunde!“.  

               ………………………………………………………………………………..                        Veni și ziua înmormântării. Profesori, elevi, cunoscuți mergeau să-l conducă pe Bălălău pe ultimul drum. Un grup de fete din colegiu țipau și plângeau zgomotos:

  • Bălălău, te iubim!

   

        Fostele iubite erau însă cu fețele încremenite, ca de piatră. Nu se citea nimic pe figurile lor. Doar fața soției lui Bălălău era transfigurată de durere.

   

                   Preotul ținu o cuvântare. De la liceu niciuna dintre fostele iubite, niciuna din directoare, nu cuvântă nimic! Nici măcar profesorii ce-i erau prieteni și pe care-i ajutase mereu, nu au încercat să țină o cuvântare.

   

                  Ca om străin, te impresiona decesul tragic al bărbatului, chiar dacă nu îți era apropiat. Era de neînțeles însă reacția fostelor iubite. Numai Dumnezeu știa ce gândeau acestea. Și mai ales ce simțea Florica !

   

            Din noaptea aceea, Florica nu mai dormi liniștită. Imaginea lui Bălălău îi apărea necontenit în fața ochilor.  Coşmarurile erau interminabile…

   

   

   

  Capitolul  3

   

  Vacanţa de vară

   

   

   

             Și iată că a venit vacanța. Colegiul a rămas gol şi trist fără vocile elevilor. Doar Florica a rămas visătoare în clădire. Era directoarea Colegiului. “Ce norocoasă era și cu ce sacrificiu ajunsese în acest post! Dar nimic nu a fost în zadar. Numai dacă n-ar fi murit Bălălău! “, gândi ea. Imaginea lui o urmărea permanent, zi si noapte. Poate tocmai de aceea hotărâse să-și petreacă vacanța în liceu, urmărind lucrările de renovare. Astfel, Bălălău i se părea mai aproape de ea ca oricând. Și pentru că el plecase déjà din lumea celor vii, Florica parcă uitase toate supărările, toate relele care el i le făcuse cât trăise. Începea și postul Sfintei Marii şi Florica credea că acum avea ocazia să-și spele păcatele față de el.

   

           Toți profesorii plecaseră în vacanță. În colegiu rămaseră numai angajații ce fac parte din personalul auxiliar . 

   

            Carmen venea de la supermarket încărcată. Trecu prin fața colegiului şi o văzu pe Florica la geam, vorbind la telefon. Unul dintre muncitori , instalatorul  liceului ieși din clădire şi coborî scările. O salută şi se oferi să o ajute să-i ducă cumpărăturile.

   

  • Dar ce faceți, nu sunteți în concediu ? întrebă Carmen.

          -   Am fost câteva zile la mare, dar m-a chemat doamna Florica la școală. Noroc ca am ținut închis mobilul câteva zile, că nu mai aveam concediu deloc.

  • Dar ce este atât de urgent ? întrebă Anca.

  • Nu este nimic important, dar Florica nu vrea să fie singură cu lucrătorii firmei de construcții, ce renovează clădirile colegiului, răspunse bărbatul.

               Florica ajunse târziu acasă, ca de obicei.

               Ora era târzie, dar femeia nu putea închide ochii. Imaginea lui Bălălău îi venea mereu in minte. Ce fericită era cu el ! De ce trebuia să moară? Ea l-a ştiut întotdeauna un om tare. Nu-i era frică de nimic! Cum de tocmai el, făcuse comoție cerebrală! Numai pentru că-l umilise ea puțin. Ea, de fapt își bătea joc totdeauna de toți profesorii foarte buni! Îi dădea afară din birou, și-i mai și alerga bătând din picior. Și toți îi răbdau cu stoicism umilințele. “Dar ce drăguț a fost Bălălău! “, se gândi Florica . Deschise fereastra la apartament. Cântecul suav al greierilor pătrundea cu intensitate, în fiecare coltişor. Din toate direcțiile, melodiile  pătrundeau cu intensității diferite, cu sunete stereo, de parcă cineva ar fi montat un sistem home cinema. În față, ce peisaj straniu! Imaginile rustice,  verdeața tufelor și copăceilor, cântecul suav al greierilor,         - care te răscolea cu intensitate în oricare coltişor te-ai fi aflat – combinate cu blocurile cenuşii şi reci de beton, cu maşinile de toate mărcile şi de toate culorile… şii felinarul - cu lumina portocaliu-gălbuie de la fereastră, cu forma tronconică, cu margini, ca ale unei pălării ciudate - ce pare desprins din Bucureștiul începutului de secol, transpus în prezentul dur. Sistemul de alarmă al unei maşini, declanșat accidental străpunge concertul neîntrerupt al greierilor. Vântul legăna suav fructele roșii-portocalii ale corcoduşului din dreptul ferestrei. Felinarul străvechi apărea şi dispărea dintre frunzele tremurânde în dansul vântului… tot peisajul acesta, în răcoarea nopții, parcă o mai liniştise pe Florica. Parcă tot răul întâmplat se dizolva în neant… trebuia să se gândească acum că este directoare ! Mare directoare !

          Un huruit şters de avioane se suprapuse peste concertul greierilor. “Cum nişte ființe atât de mici, pot cânta atât de tare ! Și cum de nu obosesc! “ gândi femeia și își aduse aminte de copilărie, de miriștea de lângă casa părintească, unde se juca adesea…apoi adormi.

             Florica se trezi în toiul nopţii. Inima îi bătea cu putere. Il visase pe Bălălău . Nu-și mai amintea ce anume visase. Doar imaginea lui îi rămăsese, atât de reală ! Și atingerea lui ! Parcă ar mai fi  încă cuibărită în brațele lui puternice, care o înconjurau. Somnul îi trecuse. Dar de ce era atât de întuneric? Se ridică şi privi pe fereastră. Era probabil o pană de curent...totul era cufundat în negură, doar razele luminoase ale câtorva faruri de autoturisme, parcate, tăiau misterios întunericul compact. Ce artificiale erau fasciculele! Până acum nu sesizase acest lucru. Lumina gălbuie a felinarelor, fiind mai puternică, le înghițea de parcă nu ar fi existat! Dar acum, când au rămas singure, puteau fi admirate în liniște. Cât de ireal părea totul! Parcă ar fost într-un film science-fiction! Un țipăt ascuțit de  felină al unei pisici agitate străpunse cântecul neîntrerupt al greierilor. “Cât de mult seamănă, în puterea nopții, cu cel al suratelor sale sălbatice din aceeași familie! “, gândi Florica.      

     

    Capitolul 4

     

    Destituirea

     

            Florica dădea disperată telefoane. “Cum să vină un profesor renumit, prea bine pregătit în colegiu? Ce, să-i ia ei locul? “. Florica se gândi că o să stea toata ziua la Inspectorat și n-o să-l  lase să-și  ia postul aici.

             Doamna Nuți Curcă intră vijelios.

  • S-au dat numirile de directori, la inspectorat !

   

            “Cum de a uitat Florica? “, se gândi ea. A fost ocupată cu profesorul acela prea bine pregătit, s-a dus să-i bage strâmbe la Inspectorat, să nu mai vină aici și a uitat de numirea ei ca director.

   

  • Știi... continuă Nuți. Nu te supăra, dar a fost numit altcineva ca director plin.

  •      Cum? încremeni Florica. Este cumva o glumă?

  •       Nu dragă, vine pe post o inspectoare, care a fost restructurată, spuse Nuți.

  •        Nu se poate! exclamă Florica. Și toata munca mea? Cât am luptat ultimele săptămâni, să nu vină ăsta prea bine pregătit, în liceu! Și alții ca el! Câte am făcut eu pentru colegiul ăsta... postul e al meu… pentru totdeauna!  Nu se poate să vină altă persoană pe posyul de director!

          - Nici eu nu știu dacă o să mai fiu! Ieri a fost numirea mea și astăzi a dispărut. Trebuie din nou să trag sforile …mai trebuie să dau ceva șpagă. S-a dus Cănuță să intervină, să mă pună din nou pe post. Poate rezolvă el ceva...că are pile. Nu a fost degeaba turnător la Securitate… Și noi am activat, că de asta suntem directoare, dar nu așa ca el…

    Epilog

     

  • Ce faci Florica? o întrebară în cor Nuţi şi Madi.

  • Merg să-l caut pe Bălălău! Trebuie să-l anunţ ceva! spuse Florica.

    -     Pe cine? întrebă Madi, nevenind să-i creadă urechilor, cele auzite.

          Femeile rămaseră ca trăznite.

    -     Ce s-a întâmplat? întrebă Madi. Chiar a….

          -     Da, da! îi răspunse Nuţi. Tu nu vezi?

          -     Cred că era de aşteptat! Oare putem să o ajutăm cumva? murmură Madi.

          -     Lasă, că nu-i nicio problemă! spuse Nuți optimistă. Așa o să fie sigur din nou

     

           numită directoare, o să vedeți voi, la anul! Așa cum este acum, este mai bună                

           pentru postul acesta! Chiar poate fi promovată inspectoare!

    Trecu un an. Florica era mare directoare.de colegiu și uitase cu totul de Bălălău. Parcă nici nu a existat vreodată. Iar colegele ei, profesoare, fostele iubite ale directorului, nici ele nu-și mai aminteau nimic..

    Iar previziunile Elenei s-au adeverit curând. Citind povestirea, superiorilor le-a plăcut atȃt de mult, ȉncȃt în anii următori Florica a fost numită inspectoare, să numească şi să controleze chiar ea directorii în post.

   

•