Dr. Cornelia Păun Heinzel: Liceul „HORROR” al Chiştoroaiei

Sonia era în autobuz. Părăsea pentru totdeauna tărâmul înfricoşător, care o ducea cu gândul la cel mai înspăimântător film de groază pe care îl vizionase vreodată. Cel în care o familie americană pleacă cu copiii, în autoturism, pentru a se recrea în week-end în afara oraşului în care locuiau. Ajung într-un sat şi în locul de popas, într-o pădure, noaptea, are loc un ritual satanist de ucidere a unor persoane, în mod groaznic. Văzând ce se întâmplă, membrii familiei doresc să fugă, dar fac zgomot şi sunt remarcaţi de participanţii la ritual, care îi fugăresc cu înfrigurare. Oamenii aleargă într-un suflet să ceară ajutor la autorităţi, dar realizează curând că, persoanele care se ocupă cu ordinea în zonă, poliţiştii locali, ca de altfel toţi locuitorii comunităţii, aparţin sectei sataniste întâlnite în pădure. După urmăriri şi peripeţii înfricoşătoare sunt prinşi şi ucişi de aceştia, unul câte unul, rând pe rând, cu bestialitate - fetiţa, băieţelul, mama şi la sfîrşit tatăl. Filmul era însă o ficţiune, nu o realitate din viaţa cotidiană, petrecută într-una din instituţiile statului, chiar în  zonă citadină.

............................................................................................................................................

Ajunsese la elicopterul ruginit, cu urme vechi de vopsea colorată şi deşi era încă în municipiu, peisajul părea a fi unul de zonă rurală. În realitate aşa şi era. Începuse fostul sat, care intra acum în actualul oraş. Urmau hangarele multor firme şi societăţi medicale. Dintr-un panou, zâmbea fericit un bărbat cu faţă de manechin, ce îmbia cu veselie la o şedinţă de radiaţii, pentru a scăpa de cancer orice doritor. Anunţul dădea însă oricui fiori reci pe şira spinării. Şi parcă asociat cu figura surâzătoare a medicului... încântătoare... dar parcă nu potrivită, ca doctor şi pentru un astfel de anunţ neobişnuit...

Faptul că îşi afişa ostentativ figura încântată de o astfel de propunere, parcă înfricoşa. Iar ultima curbă, printre picioarele glaciale de beton, sinistre, pe care flutura anunţul pictat ciudat,  cu “Dragonul Albastru”, te înspăimânta complet.

Sonia reuşi să se trezească din strania reverie doar în staţia de autobuz, din faţa liceului, devenit colegiu, ca majoritatea, în ziua de astăzi. Şi atunci, odată cu intrarea pe poartă, i se păru că în aer pluteşte ceva malefic, care o înconjoară. Sentimentul devenea din ce în ce mai acut cu cât se apropia mai mult de aşezământul educaţional.

Era momentul în care zorii dimineţii întâlneau razele lunii şi nu se luminase încă. 

Când pătrunse în clădire, avu chiar senzaţia că se sufocă, că nu mai are aer. În faţă îi apărură instantaneu nişte persoane cu feţe galben-pământii, cu ochii imobili, ca ai unor fiinţe ce părăsiseră demult această lume, care bântuiau haotic, cu capetele aplecate, fără a interacţiona între ele. Nimic nu se putea citi pe faţa lor inexpresivă. Nu schiţau nicio stare emoţională, de parcă ar fi avut muşchii feţelor paralizaţi complet. Peisajul emana o stare tragică, îndurerată, absentă de la viaţa cotidiană. Erau toţi, angajaţii colegiului lui Chiştoroaia, directoarea.

Sonia intră în cancelarie. Nu se sunase încă de începerea orelor şi încăperea era plină de... fiinţe cu feţe stacojii şi priviri inerte. Pentru un moment avu impresia că deschisese fără să vrea poarta imperiului lui Hades şi intrase involuntar, ca un Orfeu actual, în lumea umbrelor.

Apăru un bărbat între două vârste, îndesat, cu aspect bolnăvicios cu condica de prezenţă în mână. Şi atunci, ca la o comandă, toţi se repeziră cu înfrigurare, să se semneze. Scriau unii peste alţii, simultan, pe o foaie şi pe cealaltă a registrului şi nu păreau deranjaţi de modul ciudat în care o făceau. Scena ar fi părut ridicolă pentru un observator exterior, dar acesta nu exista. Pentru actorii de pe scenă era un spectacol absolut normal şi firesc. Aveau la dispoziţie doar două-trei minute pentru operaţiune, toţi cei aproape patruzeci de profesori. Altfel, directoarea le-ar fi tăiat orele.  

Minutele treceau cu greu în liceu. Părea că în acest loc, clepsidra timpului s-a fisurat şi prin spărtura delicată, clipele de nisip galben-pământiu, sincronizat incredibil cu feţele celor prezenţi se scurgeau încet, tragic, ca nişte lacrimi amare din veşmântul transparent de sticlă glacial. Secundele păreau că intră în spirala elicoidală a timpului, un fel de labirint al lui Minos, din care nu găseau scăpare decât cu greu, urmărind firul salvator al Ariadnei.

În clase, adolescenţii aveau figuri specifice, cele ale unor oameni trişti, oprimaţi, pe care vitregia vieţii pusese de timpuriu amprenta. Deşi studiau într-un colegiu naţional, nivelul lor de pregătire era unul scăzut, corespunzător unei şcoli profesionale dintr-un liceu industrial. Majoritatea dintre ei aveau ambii părinţi plecaţi la muncă în străinătate, alţii erau orfani daţi în îngrijire iar majoritatea aveau un singur părinte... şomer, pensionar sau fără vreun loc de muncă. Mulţi proveneau din satele din jurul municipiului.

Un părinte cu serviciu era o raritate, doar câte unul într-o clasă. Erau şi câţiva elevi din Republica Moldova, cu o situaţie la fel de precară, ce locuiau la căminele altor licee.

Se sună curând de pauză şi aceleaşi figuri pământii inexpresive, cu cataloage la subsuoară, efectuară mecanic câteva operaţii repetate - coborârea scărilor, intrarea în cancelarie, aşezarea catalogului corespunzător clasei la care a fost susţinută ora şi selectarea celui necesar orei următoare. Şi apoi, cu înfrigurare, în mers alert, spre clase. Nu era timp nici de ronţăit ceva, nici măcar de a merge la toaletă pentru a-şi face necesităţile fiziologice. Erau zilele stabilite de Chiştoroaia drept zile speciale pentru teze. Pentru că, în restul zilelor, apropiaţii directoarei nu mai făceau ore în şcoală. Trebuiau să le susţină doar atunci când vreun străin repartizat de Inspectorat în urma Concursului de Titularizare se rătăcea neştiutor în teritoriul lor. Şi atunci se considerau agresaţi, de o prezenţă nedorită de ei, din exterior. Erau totuşi instituţie de învăţământ de stat, nu particulară, deşi se comportau de parcă ar fi avut caracteristicile celeia din urmă. Evenimentul nu dura însă mult. Chiştoroaia avea metode ei sadice de îndepărtare a intrusului, cum numai una cu trecutul ei ar fi putut face. Iar toţi subalternii o ajutau - cu sârg, fără abateri sau împotriviri - în săvârşirea faptelor odioase. Acţionau toţi ca un întreg, de parcă ar fi existat un singur creier - cel al directoarei Chiştoroaie. Iar ei nu trebuiau să treacă prin filtrul gândirii lor nimic, să nu  judece. Trebuiau doar să execute întocmai comenzile şi instrucţiunile femeii tiran. Doar ea era cea care le asigurase serviciul, lor, celor care nimeni de niciunde nu le-ar fi acordat o astfel de şansă, loc de muncă atât de greu de găsit şi pentru cei sănătoşi şi pregătiţi profesional..

Sonia îşi aduse aminte că mereu uita în geantă mâncarea ce şi-o lua pentru şcoală şi o găsea în zilele următoare stricată. Aşa cum a fost pizza luată vineri, descoperită duminică alterată în poşetă, printre proiecte şi lucrări. Nu avusese timp să o mănânce.

La ultima pauză, o arătare hâdă, un fel de Quasimodo real, dar unul cu suflet rău, veni să-şi aşeze catalogul în locul corespunzător din dulap. Era domnul Scârboşilă, mâna dreaptă a doamnei directoare Chiştoroaia, unul dintre cei mai bine cotaţi şi apreciaţi profesori de dumneai, în acest colegiu şi bineânţeles membru de frunte în Consiliul de Administraţie.

-Dacă nu vă supăraţi, eu nu am decât o jumătate de normă aici. M-aţi pus de serviciu ca pentru una întreagă. Vă rog mult, nu pot face cât doi oameni. Trebuie să fac şi la celelalte licee, spuse cu voce şoptită şi timidă, Sonia.

În momentul următor, se auzi un urlet înfiorător şi femeia văzu cum hidoasa creatură se năpusteşte asupra sa, cu pumni încleştaţi, tremurând din tot corpul său îndesat, cu balele curgând şi limba ieşită în afară, pendulând-o ca un şarpe în atac cu o viteză incredibilă.

Femeia mignonă, slăbuţă, delicată, se aşeză înfricoşată pe primul scaun, ce-i apăru în cale. Avea impresia că trăieşte un coşmar sinistru.

Monstrul se îndreptă atunci asupra ei, urlând cu o intensitate nemaiîntâlnită, balele îi curgeau din abundenţă, limba care i se lungise incredibil de mult, se pendula cu rapiditate exagerată de-o parte şi de alta a gurii, cu pumnii tremurând ritmic spre fruntea Soniei, simulând loviri vibrantorii. Şi probabil că acest lucru s-ar fi întâmplat dacă femeia incredibil de liniştită, nu s-ar fi făcut mică, mică de tot şi nu a scos niciun cuvânt.

• Să pleci din liceul nostru! Ai auzit ? Să nu te mai vedem! Nu te vrem! Nu înţelegi?

Coşmarul a durat aproape zece minute, timp în care fiinţele din jurul lor îşi continuau nestingherite periplul lor ritualic prin cancelarie. Executau ca nişte roboţi programaţi, netulburaţi de cele întâmplate în jurul lor, activităţile de rutină pe care trebuiau să le facă - aşezarea la loc a cataloagelor pentru ora finalizată, luarea celor pentru ora următoare....

După ce totul se termină, şocată, Sonia încercă să converseze cu cineva. Era totuşi printre oameni, se afla într-un colegiu şi unul considerat de directoarea Chiştoroaie ca  fiind model. Femeia chiar scrisese un articol pe prima pagină la o fostă revistă socialistă transformată într-una nouă, dar cu aceleaşi concepţii. Redactorii, văzând un articol scris de o directoare, i-au publicat imediat ideile - fără a-i citi conţinutul şi implicit aberaţiile gândirii acesteia. Chiştoroaia ataca vehemet mass-media că nu o prezintă pe ea cu liceul ei, pe larg, realizările ei educaţionale senzaţionale, considerându-se unica reprezentantă a calităţii în învăţământ. Femeia era chiar convinsă că ceea ce făcea ea era magnific. Că invenţiile sale inedite în domeniu erau fantastice, cu toate că experienţa ei în acest domeniu era minimă. Chiştoroaia inventase după mintea ei, ce funcţiona ca un computer puternic virusat, un nou proces de învăţământ, complet eronat - desfăşurat după reguli proprii - care nu mai exista în nicio altă şcoală din lume, generat de ceea ce înţelesese ea. Dar dacă ocupa funcţia de manager, nu mai interesa pe nimeni acest aspect.  

-Aţi văzut? Ce părere aveţi de cele întâmplate? întrebă înspăimântată Sonia.

În orice loc cu oameni, s-ar fi reacţionat. “Oare aici, ce se întâmplă?” gândi ea.  

-Nu ştiu, nu ştiu răspunse o femeie tânără, palidă, cu ochelari şi păr rar, strâns într-o coadă de cal, cu capul în jos, fără a o privi. Sunt nouă aici, spuse ea încet, speriată.

Sonia repetă întrebarea şi singura reacţie a fost retragerea speriată a interlocutorilor.

O singură profesoară, şefa de catedră, doamna Tanţa Zdreanţa, o femeie cu figură de precupeaţă obraznică, cu ceva vechime în liceu, îi răspunse că reacţia lui Stârvoşilă era frecventă şi ca nu era la prima criză de acest fel. Era ceva obişnuit pentru profesor.

“Săracii elevi!” gândi Sonia ca şi cum ar fi intuit ce le face acestora Înţelesese acum care erau calităţile de apreciat în acest colegiu şi de ce fusese ales de doamna director Chiştoroaia ca responsabil cu orarul şi serviciul pe şcoală. Orice profesor nou venit în liceu avea obligatoriu un prim contact cu Scârboşilă pentru a-şi lua orarul şi apoi acesta dispărea inexplicabil, fără urmă. Unele persoane, aflate în primii ani de învăţământ, nu mai treceau nici măcar pe la inspectorat să anunţe plecarea şi dispăreau fără urmă.

Sonia, îngroziţă de cele întâmplate, încercă să sune la telefon să-şi anunţe familia de grozăvia întâmplată. I se părea că nu i se întâmplă ei acest lucru.

- Unul de aici din liceu, a sărit pe mine, a făcut o criză de nebunie, mi-a urlat îngrozitor, în timp ce-i curgeau balele scârboase şi-şi pendula limba ca un şarpe în atac.

În clipa următoare fu oprită de un alt ţipăt. În faţă văzu o femeie bătrână, cu faţa uneia trecută bine de şaptezeci de ani, brăzdată de riduri intense, cu părul vopsit roşu intens, tuns scurt, cu fustă mini şi tocuri exagerat de înalte. Părea o prostituată care îşi presta în continuare meseria, pe care o avusese o viaţă întreagă. Femeia era într-o continuă efervescenţă. Se deplasa, se rotea, sărea pe tocurile exagerat de lungi, ca pentru o prezentare de modă, dădea din mâini şi din picioare permanent, ca un om aflat în criză. Era directoarea colegiului, doamna Chiştoroaie. Se liniştea totuşi puţin atunci când îşi lua pastilele zilnice. Dar efectul lor nu dura prea mult. Şi nu le putea lua permanent.

Sonia o observase în prima zi de şcoală. Ţinea discursul de început de an şcolar sărind din când în când foarte sus, ca la o competiţie sportivă, pe unul din picioare sale, cu pantofi cu tocuri exagerat de înalte şi fusta incredibil de scurtă pentru vârsta şi funcţia deţinută. Totdeauna când o vedea pe Sonia, Chiştoroaia sărea pe ea ţipând turbată:

- Dă-te la o parte. Mă incomodezi!

Sonia se gândi că femeia stă rău cu nervii sau cu psihicul. Nu era ceva nou pentru o directoare. Întâlnise de-a lungul anilor, în această funcţii, persoane cu tot felul de ciudăţenii, dar parcă nu una în halul acesta.

Apoi, pe hol, în faţa uşii direcţiunii, Sonia auzi o discuţie incredibilă.

Chiştoroaia ameninţa un elev de clasa a Xll-a din Republica Moldova, care întreba de o colegă de a sa, cu care venise în ţară să studieze.

- Chem duba noastră, să te ia şi nu te mai vede nimeni niciodată. Eu am medicii mei, care fac cu tine ce vreau eu. Aşa am făcut cu mulţi alţii ca tine! Aici toţi spunem acelaşi lucru, indiferent ce se petrece. Vor zice că nici n-ai trecut pe aici. Nu te mai găseşte nimeni în vecii vecilor...

Băiatul era elev în clasa a Xll-a, venit din Republica Moldova, deci fără a avea părinţii alături şi cineva care să se intereseze de soarta lui. Ca de altfel şi a prietenei lui. Nu avea la cine cere ajutor. Reacţiona firesc. Văzuse că, compatrioata şi colega sa de liceu  dispăruse fără urmă şi era îngrijorat. A întrebat în mod firesc de ea.

“Oare ce are cu băiatul?” gândi atunci Sonia şi involuntar conversaţia i se imprimă puternic în memorie. Îşi aduse apoi aminte de discuţia unor tineri din poarta liceului, la sosirea în liceu. Vorbeau că dacă plătesc suma cerută de Chiştoroaia, aceasta le dă diplomă de bacalaureat. Aşa le promisese. Şi trecuse demult chiar a doua sesiune a examenului de bacalaureat. Era luna octombrie.   

Ţipătul puternic frânse şirul gândurilor Sonia.

- Să nu mai vorbiţi la telefon, că vă dau afară pentru totdeauna din liceul meu!

„Liceul ei?”  gândi Sonia. „Ce l-a primit de la mama sa, care vindea seminţe la colţ de stradă, ca moştenire, să se comporte în el, ca pe tarlaua proprietate personală?” Nu era însă Chiştoroaia singura care considera că instituţia de stat este cadoul acordat directorilor prin lege, odată cu numirea în post.

Apoi auzi din nou, formula adresată în prima zi de directoare elevului din Republica Moldova.

- Chem duba noastră, să te ia şi nu te mai vede nimeni niciodată. Eu am medicii mei, care fac cu tine ce vreau eu. Aşa am făcut cu mulţi  alţii ca tine! Aici toţi spunem acelaşi lucru, indiferent ce se petrece. Vor zice că nici n-ai trecut pe aici. Nu te mai găseşte nimeni în vecii vecilor...

Atunci Sonia înţelesese ce se întâmpla cu adevărat în liceu, de ce erau alungaţi profesorii cu concurs şi posturile aici se eliberau permanent tot timpul anului şcolar. Chiştoroaia le folosea diplomele şi vechimea pentru a încasa salariile până la sfârşitul anului iar orele nu le mai făcea nimeni sau dacă chiar trebuia, periodic, unii din grupul său mafiot. Sonia şi-a dat seama de ce aveau pregătire precară elevii colegiului. Cei ai casei nu puteau să îi înveţe mare lucru, pentru că nu aveau capacitatea corespunzătoare. Iar alţii nu erau lăsaţi să o facă. Dar nimeni nu-i controla de frica ameninţărilor directoarei.

De obicei, atunci când era atacat de Scârboşilă sau Chiştoroaia, profesorul nu stătea atât de liniştit ca Sonia, - care intuise situaţia şi a reacţionat cum trebuia într-un asemenea caz - fără să reacţioneze, să se mişte, să scoată vreun cuvânt şi dacă încerca să deschidă gura sau dacă schiţa vreun gest să se apere atunci era lovit puternic de aceştia, de persoanele chemate în ajutor, din gruparea lor şi de agenţii firmei T. AG.R.S.Z de pază, plătită din banii elevilor dar care făceau ce li se comanda. Apoi Chiştoroaia ameninţa profesorul devenit victimă, că toţi din liceu vor declara că el a fost cel care i-a agresat şi nu va recunoaşte nimeni adevărul, că a fost bătut crunt de ei.

În momentul următor, apăru o namilă grasă şi bădărană care o împinse cu burta sa imensă, în afara clădirii liceului. Era agentul de pază al firmei T. AGR. S.Z. care păzea instituţia de învăţământ.

Sonia sună atunci la 112. Un echipaj de Poliţie veni la faţa locului, să ia declaraţii.

Apărură şi două matahale tuciurii înspăimântătoare, cu priviri fioroase, pe care dacă          le-ai fi întâlnit, te-ai fi speriat cu siguranţă, deoarece îţi dădeau instantaneu impresia că vor să te atace.

- Doresc să vorbesc doar cu agenţii de Poliţie, explică Sonia, îndepărtându-se de malaci. Nu mai conversase niciodată în viaţa ei, cu indivizi atât de fioroşi.

După ce termină, reveni să continue discuţia.

- Nu aţi vrut să vorbiţi cu noi, nu mai discutăm acum! se răstiră namilele.

-Dar cine sunteţi ? întrebă curioasă Sonia.

-Suntem şefii de la firma agentului de pază! răspunseră răstit, în cor, bărbaţii.

Soniei i se păru firească adresarea, pentru că nu se aştepta la altă reacţie din partea lor.

- Sunteţi firmă de pază şi protecţie, nu de agresiune, spuse Sonia oamenilor, firmă plătită din banii publici, ai statului, ai contribuabililor. Când păzeau jandarmii instituţiile de învăţământ, era corectitudine. Aceltia erau educaţi, politicoşi cu cadrele didactice, cu elevii. Nu ar fi făcut pentru nimic în lume aşa ceva, spuse femeia. Şi se gândi la faza de dimineaţă când acelaşi agent de pază cu o burtă masivă, tragea de haine şi urla la nişte biete adolescente delicate, în curtea colegiului.

- Noi suntem şefii şi facem ce ne spune Chiştoroaia, directoarea. Ea ne dă banii, ea ne plăteşte!  

La poarta liceului erau de pază oamenii trimişi de Primărie, persoane politicoase.

“Oare de ce trebuie atâta personal de pază? Ce au de ascuns oamenii aceştia?” gândi Sonia.

Chiştoroaia fusese mulţi ani pacienta fidelă a unui ospiciu. Medicii ce o tratau îi spuneau că nu mai are scăpare. Făcuse trei operaţii pe creier, dar fără rezultat. Doar domnul doctor Dumy Perversso care se credea un Freud contemporan, o simpatiza! Medicul o îndrăgea la nebunie. Era pacienta lui preferată. Putea cu Rozalia Chiştoroaia, să îşi îndeplinească cele mai ciudate fantezii. Pentru că femeia trăia cu intensitate şi credea în tot ce făcea şi ce i se spunea. Punea atâta sentiment în orice acţiune a sa, care i se citea incredibil de intens pe faţă, încât devenise o fiinţă unică în maladia sa. Şi atunci, când veniseră unii de la Universitate să înscrie pacienţii din sanatoriu la universitate - pentru că aveau prea multe locuri libere dar candidaţi ioc şi profesorii universitari puteau rămâne fără pâine - Perversso avu o idee minunată: să o înscrie pe Chiştoroaia la facultatea de Chimie.

- Acolo nu mai vor să meargă studenţii de mult timp, că o fac degeaba şi poţi să ai creier chiar de furnică, să obţii acolo diplomă. Pe profesori îi faci atât de fericiţi cu prezenţa ta, încât îţi vor da numai zece pe linie, îi explică cu convingere Perversso.

-Dar eu nu am învăţat niciodată la şcoală, spuse femeia. Nu pot. Nu mă ajută capul. Nici pe fund nu pot sta liniştită. Cum să fac eu facultatea?

-Ce, te crezi pe vremea lui Ceauşescu? În ziua de azi nu îţi trebuie minte şi să studiezi pentru a obţine o licenţă. Nici nu trebuie să înveţi ceva, chiar dacă prin reducere la absurd, ai putea s-o faci. O să te faci cu diplomă imediat ce plăteşti, îi spuse Perversso.

Şi cele spuse de bătrânul înţelept se îndepliniră întocmai, curând.

-Dar ce fac cu licenţa, dacă sunt bolnavă încurabil? Nu o voi putea folosi niciodată! spuse dezamăgită femeia.

-Multe, foarte multe în ziua de azi. Chiar acest comportament al tău, în educaţie, va fi de succes şi vei ajunde departe. Îţi prevestesc un viitor strălucit! Eu sunt cel care te va promova în funcţie, iar tu vei face tot ce-ţi voi spune eu! o încurajă Perversso. Trebuie doar să mă crezi şi să mă finanţezi din când în când, pe mine şi firma mea medicală, particulară, când vei ajunge în funcţie, pentru că o să ai din plin această posibilitate.

- Dar ce domeniu va dori una ca mine? întrebă curioasă Chiştoroaia.

-Învăţământul! Educaţia! Oameni ca tine, la noi, acum au şanse şi posibilităţi inimaginabile. Vei atinge culmile calităţii şi ale managementului educaţional!  Trebuie doar să faci ce te voi sfătui eu!

Şi atunci Chiştoroaia îl privi cu încredere iar pe faţa ei se citea acest lucru. Simţea că cele spuse de iubitul ei, Perversso, se vor putea îndeplini curând, cu adevărat.

-Şi dacă se află de unde vin? întrebă ea îngrijorată deodată.

-Acesta este un atu pentru tine! Vei ţipa şi vei urla din toţi plămânii, mimând suferinţa: „Ce, vreţi să mă discriminaţi? Eu să nu am dreptul, dacă natura a fost mai puţin darnică cu mine? Sunt discriminată, sunt discriminată, ajutor!”. Şi tot spitalul va sări pentru tine. Nu va putea nimeni să se atingă de tine. Vei fi directoare pe vecie. Te vei descotorosi treptat de ceilalţi profesori din liceu şi îi vei înlocui treptat cu foştii tăi colegi de saloane, care şi-au făcut rost de diplome de licenţă. Te învăţ eu cum să procedezi. Vei avea putere, încât vei putea să-ţi baţi joc de oricine, fără deosebire! o povăţui bătrânul medic.

Epilog

Trecură cinci ani, de când Chiştoroaia păşise pe tărâmul fermecat, pentru ea, al educaţiei. Acum era mare manager, obţinuse gradele didactice - fără să susţină vreo inspecţie măcar - şi în liceu adusese numai oamenii selectaţi şi indicaţi de Perversso.

Trebuia să mai declare doar, din când în când, posturile la Inspectorat, pentru că prea bătea la ochi şi s-ar fi văzut că nu făceau şcoală aproape deloc. Dar era vai şi amar de cei care luau post în liceul ei. Veneau absolvenţii cu zece, de facultăţi de stat, care luaseră zece la concursul de titularizare, cu grade didactice, profesionişti adevăraţi nu numai deţinători de hârtie. Dar la Chiştoroaia toate acestea nu reprezentau absolut nimic. Nu dădea doi bani pe profesionalism. Se comporta cu ei de parcă ar fi fost ultimii sclavi de pe plantaţii. Ce imensă plăcere avea să se răzbune pe ei! Femeia avea cele mai crude şi neobişnuite metode de chinuire. Ar fi invidiat-o chiar şi criminalii de la Auschwitz dacă ar fi văzut ce făcea. Agresa, ameninţa cu moartea, minţea fără limite, şicana, înscena fără niciun pic de moralitate, folosindu-se de foştii săi colegi de suferinţă care îi executau comenzile fără cea mai mică împotrivire, de camerele video aceste instrumente de tortură extrem de costisitoare, instalate peste tot, cu ajutorul cărora hăituiau profesorii, cu echipa sa, urmărindu-le şi înregistrându-le permanent orice mişcare, orice silabă rostită şi profesorii nou-veniţi plecau imediat bătuţi şi îngroziţi. În timpul orelor, se trezeau permanent cu unul dintre angajaţii colegiului, turbat, circulând cu nervozitate prin clasă. Nu era legal. Dar cine lua măsuri dacă se încălca flagrant legea ? Unele persoane, mai tinere, din alte oraşe, singure, dispăreau chiar fără urmă... la fel ca unii elevi, fără părinţi. Doar clinica privată a lui Perversso trebuia întreţinută şi ea, după cum promisese Chiştoroaia medicului, cu bani grei şi pe organe se pot obţine destul de mulţi... 

Profeţiile lui Perversso se împliniseră întocmai. Chiştoroaia putea să facă absolut ce dorea, fără ca să dea socoteală cuiva. Dacă ar fi îndrăznit vreunul, vreodată ceva, ar fi strigat imediat după reţeta doctorului: “Ce? Vreţi să ne discriminaţi! Săriţi cu toţii!” Şi atunci toţi pacienţii ar fi reacţionat cu rapiditate. Îşi ajutau doar tovarăşa de suferinţă!

Deşi superiorii cunoşteau tot ce face, nu putea nimeni să ia nicio măsură împotriva ei. Devenise ceea ce îi prevestise Perversso, directoare pe veşnicie iar liceul era numai al ei, personal, în care putea să facă orice nebunie îi trecea prin cap! Şi îi treceau destule!                                                                                                                                

Notă: Aceasta este o povestire. Asemănările izbitoare cu persoane, locuri, situații  aproape identice, cunoscute, este pur întâmplătoare.