”Plângi și lumea va plânge cu tine. Râzi și toți vor spune arătându-te cu degetul: ”Și prostul ăsta de ce râde?”

(Groucho Marx)

Acțiunea din  romanul lui Umberto Eco, ”În numele trandafirului” se petrece la începutul secolului al XIV-lea, moment în care începe declinul dogmelor religioase în favoarea libertăţii de a cugeta, cînd Biserica Catolică începe să fie subminată din interior de acele secte ale călugărilor „spirituali”, care proclamaseră drept credinţă adevărată, „sărăcia lui Christos”. Şi, pentru că „a displăcut atât de mult papei”, cât şi unora din familiile princiare ale vremii, au fost persecutaţi, arşi pe rug, alungaţi, urmăriţi până la capăt, pentru a fi ucişi. Câţiva dintre ei s-au refugiat la Mănăstirea din Melk, loc în care se petrece toată acţiunea romanului. O serie de omoruri ce se petrec în incinta mănăstirii, adevărat labirint pentru călugării disidenţi, îl fac pe Abate să solicite ajutorul părintelui Guglielmo, maestrul tânărului Adso. Pentru că îl consideră pe Guglielmo, „ager pentru a descoperi, şi prudent, dacă e cazul, pentru a acoperi” faptele descoperite, abatele îi pune o condiţie: să nu intre în bibliotecă deoarece „nu toate adevărurile sunt pentru toate urechile”. Dar, alături de maestrul Guglielmo se află tânărul miniaturist Adso, care începe să aibe „viziuni” finalizate cu o poruncă venită de la vocea divină a Adevărului: „ceea ce vezi să scrii într-o carte”. Mai mult decât descoperirea criminalilor, se pare că menirea maestrului Guglielmo a fost aceea de a-i scoate la lumină pe acei „fraticelli”, fraţi întru sărăcie cu Hristos, şi, care, la acea vreme, deveniseră primejdioşi pentru autoritatea Bisericii. Pentru că, nici la aproape o mie şi ceva de ani de la înlocuirea cugetării cu dogma, aceasta nu-i luase locul definitiv.

Motivul crimelor de la abaţia Melk era cartea lui Aristotel, ”Poetica”. În capitolul despre comedie sunt exaltate virtuțile râsului. Bătrânul bibliotecar care a încercat să țină cartea ascunsă îi unsese paginile cu otravă;  în caz că cineva ar fi citit-o vreodată, trebuia să moară pentru a nu divulga secretul.

”-Râsul este periculos pentru că poartă în esența sa capacitatea de a ne elibera de teamă...Și ce s-ar alege de morală și de lege fără teamă...?”, îi spune bătrânul călugăr lui William către finalul romanului.

Paradoxal, Biserica consideră râsul ca pe un element de subminare a autorității, deși  este un mod privilegiat de a te îndrepta către spiritualitate și de a intra în relație cu aceasta. Râsul are virtute cathartică, înălțătoare, omul fiind unicum animal ridens, „râsul e cel care înlătură orice distanţă ierarhică...” (Bahtin).

Să fie clar, vorbesc despre râsul sănătos, curat,  râsul din toată inima nu despre batjocură și ironie ieftină.

 Umorul și sacrul se aseamănă foarte mult. În ambele cazuri privești lucrurile dintr-o altă perspectivă care-ți permite să vezi ceea ce, în mod normal, nu se află la vedere.

 Râsul ne face să uităm de frică acel sentiment atât de distructiv care ne face să ne urâm, să nu avem încredere unii în alții, să ne lăsăm manipulați de minți întunecate. Râsul ne destinde și ne alină, ne ajută să ne apărăm de respingerea celor care ne desconsideră și ne marginalizează.

Tu mă urăști și eu râd;  râd de toate acele lucruri pe care tu le detești la mine, pe care le disprețuiești. Iată, aici stă toată forța mea:  în a mă accepta așa cum sunt,  în a-mi urma calea fără să-mi bat capul cu prejudecățile tale, cu ura ta, cu lipsa ta de discernământ.  Se zice că dacă vrei să-l faci să râdă pe Dumnezeu, povestește-i cele mai ambițioase proiecte ale tale.

 Asta-i, suntem perisabili și plini de ambiții. Nu-i rău, dar trebuie să ne acordăm un mic răgaz, să privim lucrurile mai detașat și să ne amuzăm puțin pe seama noastră.

Trăim cu convingerea că suntem cei mai puternici și că ceilalți sunt periculoși, iar noi trebuie să-i facem să se teamă de noi. Ne uităm unii la alții cu adevărat speriați și ne izolăm fiecare pe propria insulă. Acolo unde domnește teama și ne risipește, râsul ne apropie și ne înfrățește. Concluzia: în momentele dificile, nu mă vor ajuta să supraviețuiesc nici lupta cu greutățile, nici lupta pe viață și pe moarte cu dușmanii, ci acceptarea propriei persoane și situații. O astfel de înțelegere dacă e profundă, nu se poate sfârși decât prin râs.