Proză scurtă

Proză scurtă

Imi murdaresc mainile de smoala lichida in care doarme o scarba clocita indelung. Si vad inainte....

Imi murdaresc mainile de smoala lichida in care doarme o scarba clocita indelung. Si vad inainte.. Cai ascunsi intre linii schitate ambiguu din cuvinte, pe o foaie murdara si galbena, pe foaia unui scriitor ratat. Murdar de smoala isi intoarce privirea betiva catre foaia rupta si mazgalita cu 3 cuvinte: "Marin Ilie, scriitor". Trecutul ascuns in 3 cuvinte, trecutul ratat si macabru al unui veritabil esec. "Esec Rateu, scriitor". Si mult vin...Mult vin ascuns pe masa si in ochii injectati de tranchilizante luate cu bautura. O stare perfecta pt. o imaginatie bolnava de scriitor ratat, pentru cautarea disperata a unuei transe literare din care sa iasa idei magice scrise cu pasta de inteligenta. Din pasta raman doar literele scrise stramb, litere simbolizand doar transa nebuniei. Si efectul tranchilizant miroase a trauma. Isi simte cuvintele zgariindu-I timpanul ucis de sunete exagerete, prinzand contururi neclare si siluete fantomatice de halucinatii. Si bea! Nebun manjit de sangele propriei sinucideri treptate in timp, mai bea! Forma diafana a venelor care strapung pielea, se mareste, se umfla... Un vanat gretos de om bolnav si singur. Marin... Ai avea nume de geniu in alte conditii si alte imprejurari. Intr-o alta viata! Dar singuratatea ucide, macina fete crispate de incordare si frunti inteligente. Transforma inima intr-un zgarci colorat in rosu care pulseaza in acelasi ritm cu inima de caine. Singur.. Iti sugi venele drogate cu ura si vina ..

Singur!

***

M-am ascuns intre 4 pereti in care am invatat sa urasc, 4 pereti albi, 4 pereti care mi-au indus starea de sacrificiu, starea de iubire fortata. "Te iubesc ca sa ma iubesti! Ofera-mi ceva LA SCHIMB!". Asta nu e dragoste. Iubirea nu inseamna sacrificiu, nu inseamna un troc scarbos intermediat de sacrificiu. Urasc peretii albi care m-au invatat sa iubesc, sa ma sacrific, peretii mici si albi stramtati de mobila veche, solida, autoritare care pute a mort! Peretii isi iubesc mobila infecta si rupta care I-a zgariat atata timp, care le-a ridat varul. Au stat mereu ascunsi in spatele ei, si daca mobila pleaca..se vad ranile din spatele mobilei infecte, se vede sangele curs pe jos, faramitat in alb..iar peretele moare. Perspectiva mobilei nu conteaza. Un egoism macabru, putrezit, cu iz de lemn statut.

Sunt intre 4 pereti care ma invata sa traiesc, ma invata starea de sacrificiu. Ating rana peretelui si ii sarut "scorbura" cicatrizata, ii mangai handicapul. Marginea sfasiata plange in particule mici care se scurg pe degete, particule gri care plang dupa nuanta de alb in spatele careia au stat ascunse. Se dizolva pe o mana care vrea sa consoleze, sa mangaie un trecut macabru si sa-I aduca stralucirea viitorului. Fiecare particula se lipeste disperata de mana care atinge durerea, care scormoneste in maruntaiele peretului, care amplifica o rana marunta cu scopul de a o invata ce-I durerea reala, cu scopul de a-I reda viata. Mana se afunda, se dizolva in fiecare particula, inainteaza resemnata si lent. Simte cum durerea stoarce lacrimi si peretele se uda, se scurge pe mana, se lasa din ce in ce mai greu...si miroase a smoala! Albul se transorma, se clatina, se rupe si se dezlipeste cazand pe intrusul cu 5 extremitati ascutite. Simboluri falice care dor, un viol produs involuntar, o fortare cu dureri crunte si sange feciorelnic.

4 pereti care au trait o permanenta stare de sacrificiu...si ura! 4 pereti care vor sa fie eliberati, care se razvratesc si se dizolva, se transforma si saruta mana salvatoare.

Nu-mi iubi conceptiile. N-am nevoie sa ma iubesti si n-am nevoie sa-mi impui lumea ta idilica sub praful careia iti zace constiinta. Nu fi mobila! Acum eu sunt mana care scormoneste peretele.. ACUM! Abia acum, dupa ce am fost perete violat spiritual de o mobila neslefuita si plina de aschii. Daca iubesc? Insensibila nu sunt! Iubesc fiecare atom care exista, iubesc viata, iubesc pana si o notiune atat de murdara si concentrata precum "moloz". Iubesc notiunea de iubire si sunt indragostita de tot ce implica ea, dar nu pot sa iubesc notiunea de iertare. Nu exista "a ierta". Poate exista o notiune mai dezvoltata "ma sacrific sa imi impun sa te iert, sa incerc sa innegresc imaginea care trebuie iertata.". Nu tu ierti, constiinta iarta iar ea e independenta de tine. Ea exista separat...esti un sampon 2 in 1. Ea e balsamul!

A fost cutremur si peretele saruta pamantul cu buza de sus!

***

Imi ascund existenta intre maini, intre 2 palme obisnuite sa cladeasca suflete, obisnuite sa modeleze lutul moale si sa creeze carapace pt. suflet. Carapace care rezuma existenta sufletului la ignoranta si handicap.Un suflet schilodit in propria libertate, in capacitatea de a exista independent, inghesuit in interiorul unei ratiunui reduse. Si plange! Te dai cu oja si sufletul-ti plange. Ma dau cu ruj si sufletul-mi plange. Ma dau cu ruj..."Ce frumoasa sunt!" ..SI SPIRITUL PLANGE! Isi uraste existenta dependenta de un trup bine modelat si de o ratiune coordonata de superficialitate. Isi uraste superficialitatea indusa de handicapul existentei mediocre. Isi uraste trupul!

Acelasi scriitor ratat, isi coase sacoul ros de uzura in coate. Murdar de pix, sta mandru pe un cuier jegos, mandru de existenta lui. Stapanul scrie la aceeasi lampa ruginita, primita la 20 de ani de la Maria. Ea exista si acum in poezia despre luna, stele si inca ii saruta pleoapele inainte de somn, intr-o imaginatie care ascunde obsesie si si o urma de scleroza intr-un stadiu inca nedescoperit. Chiar n-a facut niciodata asta. A fost doar vecina lui, o ignoranta frumoasa si fada care nu i-a stiut niciodata numele.

Isi scuipa plamanii in care fermenteza tutun, o adevarata fabrica de cancer maro a carui sigla e bucata de cheag rosu pe care o scuipa printre etape de tuse grohaita. Isi moaie pana veche in calimara. N-a avut niciodata nevoie de stilou. Un conservator ridicol care vede emanciparea ca pe o forma de distrugere in masa a valorilor umane.

Isi vede nepotul, fiul copiilor pe care nu i-a avut niciodata. Sta pe jos si se joaca cu un soldat de plastic, ii imita salutul si-I aduce masina tipand "vvum! Vvvvvvum!!!!!!!!". "Bunicul il admira, ii contempla fiecare gest. E al lui! E blond cum era si el la varsta de 13 ani. Cu siguranta seamana cu el. Cu fiu-su n-are cum. Ca e brunet si cu ochi albastri. Seamana cu maica-sa. Ah, cat si-ar fi dorit sa fi avut sotie. Da, bruneta cu ochi albastri, asa ar fi fost. Nu, asa A FOST! Si fiu-su a mostenit-o!

Biet ratat social care ti-ai vandut existenta pe o pana si o calimara, care ti-ai mancat creierii si i-ai scuipat pe foi de hartie care zac si acum in teancuri pe rafturi mancate de molii si timp. Ti-ai creat un sanctuar in care te-ai ingropat cu creieri, cu tot. Te-ai mumificat in zdrente mancate de regrete si riduri.

Copilul spune alfabetul. "Bunicul" il admira si-si etaleaza dantura mancata, galbena si uzata care miroase a vechi. Stia si el alfabetul. Stia si poezii. Il contempla de la lumina lampii vechi si-l striga. El nu raspunde. Il striga din nou..."E prea concentrat".

Isi simte trupul sfrijit stalcindu-se sub greutatea cocoasei in care I s-a scurs tot timpul. Nu si-ar fi imaginat ca greutatea timpului poate fi atat de coplesitoare. Isi simte capul impins spre cocoasa, dornic sa suga timpul pierdut cu buzele uscate in care locuiesc relicve de dinti. Carnea zbarcita se scurge vanata pe osul tare, pe urmele de muschi. A jucat si fotbal. A fost o vreme in care chiar a fost dorit de femei. Da! A fost o vreme la fel de buna ca si cea in care s-a casatorit si sotia lui a nascut primul copil. O vreme la fel de buna si reala ca cea prezenta, in care el isi contempla nepotelul jucandu-se cu soldatul de plastic. Seamana cu cel pe care l-a avut chiar el cand era mic. Copilul sta intors. Si spatele parca e la fel de puternic. Si umerii la fel de lati. Si parul la fel de des si balai..si parca si la fel de lung. Da, nepotul seamana cu el. E aceeasi copie fidela. Se intoarce..si fata seamana cu fata lui cand era de aceeasi varsta cu baiatul. Copilul nu observa. Nu aude strigatul disperat al omului resemnat in cuvinte. Dar vrea sa se ridice, vrea sa-si aduca masinuta care a plecat prea departe ca s-o poata ajunge. Si nu poate. Carja e la distanta prea mare. Acelasi handicap al bunicului, aceeasi existenta mizera la care e fortat sa se adaptaze inca din nastere. A naibii jucarie care fuge si are roti. Sa fi suferit de acelasi handicap, ar fi stat resemnata intelegandu-I suferinta. Si fata...ce bine seamana.

"Da, m-a mostenit!" Biet nebun care ti-ai mancat ratiunea, fantezia ti-a acaparat creierii si complexele au sapat in carne tanara, ti-au ridat sufletul.

Raluca Anghel

Cenaclu Literar: