Descoperirea Orientului a însemnat pentru lumea europeană conştientizarea existenţei unui spaţiu pe cât de misterios, pe atât de bogat, din punct de vedere cultural. Şi, acest subiect fascinant, nu putea fi ocolit de Borges în conferinţele sale, mai cu seamă că, Nopţile arabe titlul versiunii engleze a minunatei saga, O mie şi una de nopţi, i-au însoţit copilăria. Dar cum să vorbeşti despre un ţinut a cărui cultură, acoperită de mister, fascinează tocmai prin marea diferenţă faţă de cea occidentală ? Au existat, ce-i drept, întâlniri între cele două lumi, mai mult sau mai puţin dramatice. Unul dintre aceste momente  este legat de campaniile tracului Alexandru Macedon, care « adormea cu sabia şi cu Iliada sub cap » şi, care, a cucerit Persia şi India, murind la Babilon.

 

Legat de personalitatea lui circulă o legendă, conform căreia, n-ar fi murit la 22 de ani, ci s-a despărţit de armata sa cutreierând prin pustiuri.Ajunge astfel lângă un foc în preajma căruia erau câţiva soldaţi cu piele galbenă. Deşi nu-l cunoşteau, l-au invitat  alături de ei la foc şi l-au ospătat ca pe unul de-al lor. A trecut vremea, dar iată că, la un momment dat, când primeşte solda, printre monede descoperă şi una cu chipul său făcută cu ocazia bătăliei de la Arbella. Privind cître monedă zise : « Ai îmbătrânit, omule, dacă asta e medalia făcută de tine. Această monedă a fost făcută pe când eram Alexandru Macedon, cu ocazia bătăliei de la Arbella, pentru a sărbători bătălia de la Arbella. » În aceeaşi clipă şi-a amintit tot trecutul său, însă a continuat să trăiască ca un simplu mercenar.

 

Dar întâlnirea dintre Orient şi Occident n-a însemnat numai războaie. Pliniu cel Bătrân aminteşte în Historia Natural despre India, despre Persia şi despre Bactriana.  Au urmat apoi cruciadele şi marile călătorii, aşa cum a fost cea a lui Marco Polo care a adus din Orient o carte, o adevărată revelaţie a acelei lumi mai mult intuite decât cunoscute. Dar să ne amintim şi de poemul lui Samuel Taylor Coleridge- Hanul Kubla ( Kublai Khan) :

«  În Xanadu han Kubla porunci

Un falnic domn al desfătării :

Pe-alfeu, râu sfânt, ce curge-aci

Prin peşteri tainice, sprea-a rătăci

În jos, spre-ntunecimea mării.”

 .

În secolul al XV-lea se editează şi se strâng la Alexandria, oraşul lui Alexandru Macedon, zis Bicornul, o colecţie de fabule. Spuse mai întâi în India, apoi în Persia şi Asia–Mică, fabulele au fost scrise în arabă şi compilate apoi în persană. Şi cartea s-a numit : « O mie şi una de nopţi ».  O mie de nopţi, fiind sinonim în mintea cititorului cu « infinite nopţi », „nenumărate nopţi”, cărora li se mai adaugă „una”. O zi. „For ever and a day.” Un timp cât o eternitate la care se mai adaugă încă o zi! „Te voi iubi etern şi chiar după aceea” spunea Heine într-o epigramă adresată unei femei.

 

În anul 1704 cartea „O mie şi una de nopţi” este tradusă şi publicată în Normandia de către orientalistul francez Antoine Galland. Intrarea Orientului în conştiinţa Europei este strâns legată de mişcarea romantică în al cărei program  existau teme precum „visul”, „călătoriile exotice”, „ţinuturile îndepărtate”... Rudyard Kipling spunea: „Dacă ai auzit chemarea Orientului nu vei mai auzi nimic”.

 

Traducerea cărţii în 1704, în Franţa, pentru prima dată, este cu atât mai surprinzătoare şi mai scandaloasă, cu cât, la 1711, Boileau lansa manifestul clasicismului străbătut de la un capăt la celălalt de un cult al raţionalismului. Până şi în poezie raţionalismul era impus. Deşi, mai târziu, Racine, discipol al lui Boileau, susţine doctrina raţionalistă, „Morgenland” , Orientul, „ţinutul în care soarele răsare”, îşi face tot mai simţită prezenţa în lumea Occidentului, uimind, fascinând, cucerind. Şi o importanţă covârşitoare în dialogul celor două lumi a avut-o exact această colecţie de fabule, numită „O mie şi una de nopţi” .

 

În limba engleză cartea a fost tradusă de Andrew Lane apoi de Rchard Francis Burton care citează cu admiraţie informaţia transcrisă de baronul Hammer Purgstall. Se spune în acel text  că, ajuns în Egipt, Alexandru Macedon suferea de insomnie pe care doctorii au hotărât să i-o trateze aducându-i în dormitor pe acei „oameni ai nopţii”, numiţi „confabulatori nocturni”a căror meserie era chiar aceea de a spune basme şi de a distrage atenţia de la insomnie. Băsmuirea are rol curativ dar şi pe acela  de-a crea punţi către eternitate. A povesti înseamnă a supravieţui, asemeni Şeherezadei şi, totodată,  a trece într-un alt târâm-în tărâmul visului. Tema visului este, de altfel, o temă preferată în „O mie şi una de nopţi”.

 

Surprinzător pentru cititorul occidental, Orientul nu era străin de Occident atunci când a creat fascinantele poveşti din O mie şi una de nopţi. Îl găsim acolo pe Ulise cu aventurile lui, doar că-l cheamă Sindbad Marinarul. Timpul infinit din O mie şi una de nopţi şi-a urmat calea, multiplicându-se precum şerpii din capul Gorgonei, fiecare traducător dând propria versiune diferită de cea a a originalului. Astfel, spune Borges, basmul despre Aladin nu se găseşte decât în versiunea franţuzească a lui Galland. Şi n-a fost singurul traducător care la rândul său a fost creator. Tot în această categorie intră şi Stevenson care publică Noile o mie şi una de nopţi, dar şi Chesterton. Iată că titlul O mie şi una de nopţi devine o realitatea a timpului infinit care are vaste ramificaţii şi care va contiunua să se ramifice la infinit fiind parte din memoria fiecăruia şi,în acelaşi timp, din memoria umanităţii.

La final, un scurt fragment din Cartea de nisip în care întâlnim aceeaşi temă obsedantă a cărţii care se multiplică :

 

.. .thy rope of sands.

 

George Herbert (1593-1623)

 

Linia cuprinde un număr infinit de puncte; planul, un număr infinit de linii; volumul, un număr infinit de planuri; hipervolumul, un număr infinit de volume... Nu, hotărât lucru, nu acesta - more geometrico - este cel mai fericit mod de a-mi începe relatarea. A afirma veracitatea faptelor narate a ajuns să reprezinte, astăzi, convenţia oricărei povestiri fantastice; prezenta relatare este, însă, pe de-a întregul veridică.

Locuiesc singur, la etajul al patrulea al unei clădiri de pe strada Belgrano. Cu vreo câteva luni în urmă, într-o seară, am auzit un ciocănit în uşă. Am deschis şi m-am găsit în faţa unui necunoscut. Era un ins înalt, cu trăsături incerte. Sau poate că miopia mea le-a văzut astfel. Întreaga lui înfăţişare dovedea o sărăcie plină de cuviinţă. Era îmbrăcat în cenuşiu şi avea în mină o valiză cenuşie. Am înţeles îndată că-i străin. La început l-am socotit bătrin; mi-am dat seama apoi că mă înşelase puţinul lui păr blond, aproape alb, de tip scandinav. În cursul convorbirii noastre, care a durat mai puţin de o oră, aveam să aflu că este din Orcade.

L-am invitat să ia loc. O vreme, necunoscutul a păstrat tăcerea. Era învăluit de melancolie, întocmai cum sunt eu acum.

— Am biblii de vânzare, se hotări în sfârşit. Nu lipsit de pedanterie, îi răspunsei:

— În casa aceasta se găsesc mai multe biblii englezeşti, printre care şi cea dintâi, a lui John Wiclif. O am şi pe a lui Ciprian de Valera, şi pe a lui Luther, care sub aspect literar e cea mai neinteresantă dintre toate, şi am chiar şi un exemplar latin al Vulgatei. După cum vedeţi, nu de biblii duc lipsă.

După o nouă tăcere, continuă:

— Nu vind doar biblii. O să vă arăt o carte sacră despre care socot că ar putea să vă intereseze. Am dobândit-o într-o mahala a Bikanirului.

Deschise valiza şi puse cartea pe masă. Era un volum in octavo, legat în pânză. Trecuse, cu siguranţă, printr-o mulţime de mâini. Am cercetat-o; m-a surprins greutatea ei, cu totul neobişnuită. Pe cotor stătea scris Holy Writ, iar dedesubt Bombay.

— Trebuie să fie din secolul al nouăsprezecelea, am remarcat

— Nu ştiu. N-am ştiut niciodată, a fost răspunsul.

Am deschis-o la întâmplare. Caracterele îmi erau străine. Paginile, care mi-au părut uzate şi venind dintr-o modestă imprimerie, erau tipărite pe două coloane, asemenea celor ale unei biblii. Textul era destul de strâns şi orânduit în versete. În colţul de sus al paginilor erau cifre arabe. Mi-a atras atenţia faptul că pagina pară din stinga avea numărul (să spunem) 40.514, iar cea impară, aflată în dreapta ei, 999. Am întors fila; numărul de pe verso avea opt cifre. Era însoţit de o mică ilustraţie, aşa cum se obişnuieşte în dicţionare: o ancoră desenată în peniţă, ca de mâna stângace a unui copil.

În clipa aceea, necunoscutul spuse:

— Priviţi-o bine. N-o s-o mai vedeţi niciodată.

În afirmaţie era o ameninţare, nu însă şi în glasul care o rostise.

Am reperat bine locul şi am închis volumul. Peste o clipă, l-am deschis din nou. Am căutat zadarnic imaginea ancorei, întorcând filă după filă. Ca să-mi ascund descumpănirea, am spus:

— E vorba despre o versiune a Scripturii într-unul din graiurile hindustane, nu-i aşa?

— Nu, replică el.

Apoi coborî glasul ca pentru a-mi încredinţa o taină:

— Am obţinut-o într-un sat din câmpie, în schimbul câtorva rupii şi al Bibliei. Stăpânul ei nu ştia să citească. Presupun că socotea Cartea Cărţilor drept un fel de amuletă. Era din casta cea mai joasă; oamenii nu puteau să-i calce umbra fără să fie pângăriţi. Mi-a spus că tomul lui se cheamă Cartea de Nisip, pentru că nici cartea, nici nisipul n-au început şi nici sfârşit. M-a îndemnat să caut prima filă.

Mi-am proptit mâna stângă pe copertă şi am deschis volumul dintr-o dată, cu degetul mare aproape lipit de arătător. A fost zadarnic: între mână şi copertă se interpuneau de fiecare dată alte file. Părea că izvorăsc din carte.

— Acuma caută sfârşitul.

Am eşuat din nou; abia am izbutit să îngaim cu un glas pe care nu-1 recunoşteam:

— Este cu neputinţă.

În şoaptă, ca şi mai înainte, vânzătorul de biblii îmi răspunse:

— Cu neputinţă, însă totuşi este. Numărul de pagini ale acestei cărţi este de-a dreptul infinit. Niciuna nu e cea dintii: niciuna cea din urmă. Nu ştiu de ce sunt numerotate în modul acesta arbitrar. Poate pentru a da de înţeles că termenii unei serii infinite admit orice număr.

Apoi, ca şi cum ar fi gândit cu voce tare:

— Dacă spaţiul este infinit, ne aflăm în oricare punct al spaţiului. Dacă timpul este infinit, ne aflăm în oricare punct al timpului.

Consideraţiile lui mă iritau. L-am intrebat:

— Sinteţi religios, desigur?

— Da, Conştiinţa mea este curată. Sint convins că nu l-am înşelat pe indigen dându-i Cuvintul Domnului în schimbul cărţii lui diavoleşti.

L-am asigurat că n-are ce să-şi reproşeze şi l-am întrebat dacă se află în trecere prin locurile acestea Mi-a răspuns că peste câteva zile are de gând să se intoarcă în patrie. Atunci am aflat că este scoţian, din insulele Orcade. I-am spus că şi eu îndrăgesc Scoţia, datorită iubirii ce i-au purtat-o Stevenson şi Hume.

— Şi Robbie Burns, m-a corectat

În timp ce discutam, eu continuam să explorez cartea infinită. Cu prefăcută indiferenţă, l-am intrebat:

— Aveţi intenţia să oferiţi acest curios exemplar Muzeului Britanic?

— Nu. Dumneavoastră vi-1 ofer, mi-a replicat, precizându-mi o sumă ridicată.

I-am răspuns, cu deplină sinceritate, că suma îmi este inaccesibilă, însă am rămas pe gânduri. După câteva clipe, îmi făurisem planul.

— Vă propun un troc, i-am spus. Aţi obţinut acest volum în schimbul câtorva rupii şi al Sfintei Scripturi; eu vă ofer valoarea pensiei mele lunare, pe care tocmai am primit-o, şi Biblia lui Wiclif în caractere gotice. Am moştenit-o de la părinţii mei.

— A black letter Wiclif! şopti el.

M-am dus în dormitorul meu şi i-am adus banii şi cartea. A intors paginile şi a cercetat coperta cu fervoare de bibliofil.

— Mă învoiesc, îmi spuse.

M-a mirat faptul că nu s-a tocmit. Abia după aceea aveam să pricep că venise la mine cu hotărârea fermă de a vinde cartea. A luat bancnotele fără să le mai numere.

Am vorbit despre India, despre Orcade, despre acei jarls norvegieni care le-au stăpânit. Se înnoptase de-a binelea când vizitatorul meu a plecat. Nu l-am mai văzut de atunci, iar numele nu i-1 cunosc.

M-am gândit să aşez Cartea de Nisip în golul pe care îl lăsase Biblia lui Wicliff, dar în cele din urmă am optat pentru a o ascunde în spatele unor volume desperecheate ale celor O mie şi una de nopţi.

M-am culcat, dar n-am putut să dorm. Pe la trei sau patru dimineaţa am aprins lumina. Am căutat imposibila carte şi am început s-o răsfoiesc. Pe una dintre file am văzut gravată o mască, în colţ era o cifră, nu mai ştiu care anume, ridicată la puterea a noua.

N-am arătat nimănui comoara mea. Fericirii de a o poseda i s-au adăugat teama că mi-ar putea fi furată, iar apoi îndoiala că n-ar fi cu adevărat infinită. Aceste două nelinişti mi-au agravat vechea mizantropie. Mai aveam câţiva prieteni; am încetat să-i frecventez. Prizonier al Cărţii, aproape nu mai ieşeam din casă. Am examinat cu o lupă copertele şi cotorul uzat, înlăturind posibilitatea vreunei şarlatanii. Am constatat că micile imagini apăreau la o distanţă de două mii de pagini. Le-am notat, în ordine alfabetică, într-un carnet, pe care l-am umplut foarte curând. Nu s-au repetat niciodată. Noaptea, în puţinele răgazuri pe care mi le îngăduia nesomnul, visam cartea.

Vara era pe sfârşite şi am înţeles că tomul este de-a dreptul monstruos. Zadarnic mi-am tot spus că nu mai puţin monstruos sunt eu, care-1 percep cu ochii proprii şi îl mângâi cu zece degete omeneşti. Am simţit că e un obiect de coşmar, un lucru nefiresc ce infestează şi perverteşte realitatea. M-am gândit la flăcări, dar m-am temut că arderea unei cărţi infinite ar fi ea, deopotrivă, infinită şi ar ineca în fum planeta întreagă.

Citisem undeva - mi-am amintit - că cel mai bun loc pentru a ascunde o frunză e pădurea. Înainte de a mă fi pensionat lucram la Biblioteca Naţională, care conservă nouă sute de mii de cărţi; ştiu că, în dreapta coridorului, o scară răsucită se afundă într-un subsol unde se află periodice şi hărţi. Pândind o clipă de neatenţie a angajaţilor, am furişat Cartea de Nisip pe unul dintre umedele rafturi. Am incercat să nu reţin la ce înălţime şi nici la ce distanţă în raport cu uşa. Simt o anume uşurare, dar nu mai vreau nici măcar să trec pe strada Mexico. »

 

Nu cred să existe scriitor care să fi scris ceva mai frumos despre carte aşa cum a scris J.L. Borges.

 

Notă: sublinierile din textul citat îmi aparţin.