Cartea 5 - La început...
Şi iată că a venit timpul să ne aplecăm asupra Bibliei pentru a o "citi" împreună. Începem, desigur, de la început, cu prima carte - cea a Facerii, a Genezei. Şi chiar de la început: de la Facerea Lumii.
Cum scriam într-un articol precedent, Facerea face parte din cele cinci cărţi atribuite lui Moise. Englezii numesc această carte Genesis, de la cuvântul grecesc genesis, însemnând "facere", "naştere". Evreii îi spun Beresith, după primele cuvinte ale primului verset: "La început a fost..." Deci, cartea se numeşte, pur şi simplu, "La început". Prin asta ea seamănă cărţii care prezintă mitul sumerian al Creaţiei, care se numeşte Enuma Elish - "la început", în limba sumeriană. Cercetătorii ştiu ca nu este singura asemănare între cele două "cărţi". Cum influneţa babiloniană asupra religiei iudaice nu e mică, iar tradiţia afirmă că Avram s-a născut în oraşul sumerian Ur, nici nu ar fi de mirare...
Dar Facerea (Genesis) este un titlu tot atât de explanatoriu ca şi cel de "La început": Biblia începe exact cu actul Creaţiei universului. Şi chiar primul verset ne spune: "La început, Dumnezeu a creat cerul şi pământul..."
În versiunea abraică, cuvântul folosit pentru Dumnezeu este Elohim, Zei (sg. El). Traducerea engleză foloseşte cuvântul God, la singular. Cum ziceam într-un articol precedent, pornind de la acest nume al lui Dumnezeu s-a putut dovedi existenţa a cel puţin două surse care stau la baza cărţii "lui Moise". Cel de-al doilea nume apare în cap. 2 al cărţii, care, începând cu versetul 4, prezintă o a doua versiune a Creaţiei, mult scurtată şi, în parte, diferită decât cea din cap. 1, şi unde numele lui Dumnezeu apare drept YHWH, Domnul Dumnezeu (în engleză: Lord God). Asta pentru că evreii nu citeau cuvântul YHWH, considerat sfânt (şi secret), ci Adonai = Domnul.
Dar să revenim la Creaţie. Fiecare religie majoră are un mit al Creaţiei: este normal ca omul, indiferent de ce naţie ar fi el, să se întrebe de unde vine, cine a creat totul în jurul lui - inclusiv pe el însuşi. Această întrebare este un semn al inteligenţei: omul este singurul animal care îşi pune această întrebare. Şi prin aceasta se deosebeşte de restul animalelor. Întrebarea se pune şi astăzi, dovadă că nu s-a aflat răspuns la ea.
Evreii deci spun că Dumnezeu a creat "cerul şi pământul". Nu zice cum a făcut-o - dar putem bănui că a făcut-o prin Cuvânt, aşa cum a creat şi celelalte lucruri: "Apoi Dumnezeu a zis: să fie...". Primele lucruri create, cerul şi pământul, nu sunt descrise prea precis. Despre pământ se spune că era "pustiu şi gol" (în versiunea engleză apare "fără formă şi vid"), bănuim că avea "apă" ("Duhul lui Dumnezeu plutea pe deasupra apelor") - dar despre Cer nu ni se spune nimic.
Al doilea act al creaţiei a fost apariţia Luminii. Şi cum Dumnezeu a văzut "că lumina e bună", s-a hotărât să o despartă de Întuneric. Nu ni se spune cum arăta această masă omogenă de lumină-întuneric, nici cum s-au putut despărţi cele doua elemente. Dar, despărţindu-le, Dumnezeu a făcut posibilă existenţa zilei şi a nopţii, a serii şi a dimineţii. Şi a putut să se odihnească, aparent...
Al treilea lucru creat ar fi... văzduhul. În Biblie îi spune "întindere" - şi Dumnezeu o aşează între apele despărţite: cele de sus şi cele de jos. Dumnezeu pune şi nume întinderii: Cer. Am putea să ne mirăm: cum adică? Parcă cerul fusese creat "la început". Deci, acest "văzduh" este de fapt "firmamentul" - şi nu neaparat aerul ce stă între pământ şi "cer". Evreii nu sunt singurii oamenii care şi-au imaginat "firmamentul" drept o cupola de cristal, sticlă etc, solidă, pe care stelele, norii, etc sunt, eventual, "pictate"... Noi ştim că existenţa apelor "deasupra firmamentului" este un non-sens: ar putea exista doar ca un bloc de gheaţă. Temperatura dincolo de "firmament" se aproape de zero absolut... Şi acum ştim, de la sondele spaţiale (dacă nu de la cosmonauţi) că cineva ajuns acolo nu îşi va sparge capul dând, chiar şi din greşeală, de vreun "firmament" solid.
Dar să mergem mai departe. În ziua următoare, a treia deci, Dumnezeu a separat apele de pământ, făcând să apară Mările şi uscatul. Din nou, realitatea ne spune că fenomenul ar fi trebuit să decurgă puţin invers: uscatul trebuia să se ridice din masa de ape. Care va să zică, avem un Ocean planetar din care, ici şi colo, pământul se ridică deasupra luciului de apă. Apa se poate "aduna" cel mult în lacurile interioare - şi mulţi consideră Marea Caspică, sau Marea Moartă, pur şi simplu nişte lacuri ceva mai mari. Oricum, Dumnezeu a văzut ca a mai făcut un lucru bun şi s-a dus la culcare - dar nu înainte de a "împodobi" pământul cu verdeaţă. Probabil era cam "uscat". Deci, a creat iarba şi pomii de rod, "fiecare după sămânţa ei".
Eh, şi în ziua a patra Dumnezeu a crea - nici nu s-ar putea bănui din această enumerare a lucrurilor create în primele trei zile! - "luminătorii". Mai precis, cel de zi (Soarele), cel de noapte (Luna) şi cei mici: stelele. De ce a făcut-o? Păi, să "marcheze" timpul, să ne arate când e zi şi când e noapte, să putem măsura zilele, lunile şi anii, care va să zică să ştim când să mergem să ne culcăm şi când să ne trezim, să ştim când să lăsăm munca şi când să ne luăm vacanţa, când să semănăm şi când să recoltăm... Şi a văzut Dumnezeu, plecând să se culce, că ceaea ce a făcut e GROZAV.
Cred şi eu. Pentru că, aşa cum încerca să mă convingă un credincios, la întrebarea mea extrem de atee şi eretică, "de unde, frate, lumină şi întuneric, zi şi noapte - dacă nu exta soare?", singurul răspuns care face sens este: lumina izvora din trupul lui Dumnezeu. Recunosc, păcatele mele sunt multe - aşa că nu m-am putut opri să nu comentez: Da" ce, Dumnezeu era veioză? Se aprindea dimneaţa şi se stângea seara? (ca să vedeţi până unde merge hula, când nu ai destulă credinţă!) Dacă uita Dumnezeu să creeze Soarele, să ştim şi noi când se face dimineaţă, nu am fi ştiut că e ziuă? Îmi amintesc de un banc cu Bulă în care, întrebaţi elevii ce este mai important pentru om, Soarele sau Luna, Bulă a răspuns convins: Luna! Doar ea dă lumină noaptea, când e întuneric, pe când Soarele luminează ziua, când oricum e lumină destulă...
OK, să încercăm să fim puţin mai serioşi. Nu, nu neg puterea lui Dumnezeu de a crea lumină fără Soare. Dacă e Atotputernic, atunci este un nimic să lumineze pământul cu trupul lui. Doar că nu face sens. El e Stăpânul Naturii, el a creat Universul şi legile universului - de ce le-ar fi creat dacă nu le respectă? Nu că nu ar avea posibilitatea, sau dreptul de a le încălca (nu vorbesc din punct de vedere democratic) - ci pur şi simplu că ar fi putut da o altă lege "naturală" în care totul să fie "normal". Noi, bieţi muritori, tot nu am fi ştiut - am fi ştiut doar ce ajungeam, după zeci şi sute de milenii de observaţie, să aflăm. Dacă e normal să fie Soarele înaintea luminii, atunci Dumnezeu ar fi creat la început "cerul" cu tot ce este în el: deci, Universul. Cu toate galaxiile, cu găurile negre, cu "stringurile", cu atomii şi undele şi elementele sub-atomice... Şi, alături de acestea, şi bietul nostru Soare, unul din milioanele de alţi sori, nici măcar cel mai mare şi mai luminos - dar cel mai important pentru noi, pentru că el este cel ce asigură existenţa vieţii pe Pământ!
Şi după aceea ar fi creat şi sistemul solar - în care Pământul este un element. Mulţi dintre acei "luminători" mici sunt nu sori, ci pur şi simplu alte planete învecinate. Iar "luminătorul cel mare" al nopţii, cea care "stăpâneşte noaptea", este pur şi simplu satelitul natural al Pământului. Noi o ştim - şi înaintea noastră a ştiut-o Dumnezeu. Dar evreii care au scris Biblia nu au ştiut-o. Aşa că e normal ca fizicienii-filosofii de azi să privească la mitul creaţiei ca la un mit, nici măcar ca la o legendă - pentru că nu are pic de sâmbure de adevăr în el! Desigur, prin asta nu susţin deloc ideea că teoria "ştiinţifică" ar fi mai adevărată, că "ateii" au mai multă dreptate. Sunt prea multe necunoscute şi lucruri nu numai neexplicate, ci de-a dreptul greşite în această teorie a Big Bangului şi a expansiunii universale, ca să fie adevărată. În spatele tuturor se poate bănui un Creator - şi el poate fi numit Dumnezeu.
"Teoria creaţionistă" biblică este un mit, o explicaţie scrisă la nivelul de cunoaştere a unui popor nomad antic, care a încercat să găsească nişte explicaţii unor fenomene cosmice care îl nedumereau. Încercarea de a face ceva mai mult decit acest lucru duce la prea multe întrebări - la care se poate răspunde doar prin fraza valabilă evului mediu: crede şi nu cerceta. Suntem oameni şi cercetăm - ne întrebăm. Aşa cum au făcut şi creatorii mitului biblic acum mai bine de 3000 de ani. A pune la îndoială părţi din Biblie nu implică neapart respingerea ideei de Divinitate.
Nick SAVA
Comentarii