Ilustrate din Canada
Scrijelit..
Totdeauna m-am întrebat de ce oamenii simt nevoia să-şi încrusteze numele în coaja copacilor. Poate dorinţa de a lăsa o urmă peste ani, o recunoaştere a faptului că au existat şi ei, odată, demult.. Când citeşti literele scrijelite chinuit, sau fasonate cu meşteşug, ajungi să cunoşti o frântură, o fărâmiţă dintr-un om care strigă din răsputeri: „Hei! Am fost şi eu aici!"; sau poate un om care aruncă plictisit, din colţul gurii: „N-am ce face la ora asta şi n-am nici o altă idee, aşa că scrijelesc..." Şi mişcarea involuntară a mâinii pare că prinde o viaţă proprie, iar gândurile lui pur şi simplu plutesc undeva, departe.
Mi-am cumpărat o cafea şi am ieşit pe terasa unde, la mesele însorite, studenţii s-au adunat chiorchine. Am pauza de o oră între cursuri şi n-am găsit ceva mai bun de făcut. Mă aşez la singura masă liberă şi pun cu grijă cafeaua fierbinte, pe masa de un alb imaculat. Nu chiar imaculat, pentru că cineva scrijelise cu o perfecţiune inginerească „PU_Ă! Mă intrigă acea căciuliţă pe ă, îngroşată şi apăsată cu obidă, căciuliţă edificatoare ce nu lasă loc nici unei îndoieli. Un român a trecut pe aici.
Stau în faţa liftului şi sunt singură pe coridorul luminat de un neon ce aruncă o lumină supărător de artificială. Managerul blocului a vopsit proaspăt pereţii şi mirosul înţepător îmi irită nările. Lângă panoul cu butoane, pe stratul proaspăt de zugrăveală, un om a scrijelit „RELU"... Un român care nu avea ceva mai bun de făcut în cele câteva secunde de aşteptare.
Într-o singură zi m-am „întâlnit" cu doi români, cu două urme inteligibile a doi români, aruncaţi ca şi mine de un destin ciudat la mii de kilometri de casă. Iar eu, nepatriotic, m-am bucurat că întâlnirea noastră a fost doar virtuală.
Serioja
Este unul din cei mai buni studenţi din grupa noastră, dar şi cel mai în vârstă. Este blond şi pe faţa ridată tronează o pereche de ochelari fumurii. Din spatele lor mă privesc doi ochi albaştri, măriţi exagerat de lentilele bifocale, şi asta îi dă un aer ciudat. Este pauză şi ne aşezăm pe o bordură de piatră, tăcând stingheri.
Mă întorc spre el şi îl întreb:
- De unde esti?
- Din Siberia, Novosibirsk...
Între noi se leagă rapid o conversaţie din care aflu că Serioja venise în Canada acum opt ani. Nu spune mai mult şi engleza lui cu un puternic accent rusesc este molcomă şi impiedicată.
Deschid pachetul cu mancare şi îi intind puga cu gogoşi. Îl îndemn prietenoasă, dar Serioja scutură capul cu putere şi o urmă de dezgust, care mă irită.
- Sunt proaspete!, îi zic, şi mimica mea este destul de expresivă ca să pot ascunde acestă iritare incipientă.
Serioja este un bărbat inteligent şi realizează că m-a necăjit involuntar.
- Nu mă intelege greşit! O să îţi explic refuzul meu atât de nepoliticos. Eu am fost medic chirurg, specialist în chirurgie cardiacă. Ştiam că nu am viitor în Rusia. Aveam bani destui, dar uită-te la ochii mei... Cât crezi că aţ mai fi operat?! Cât puteam să strâng de la pacienţi, oameni săraci majoritatea, ca să îmi asigur o existenţă confortabilă?! Am ales să plec, dar nu puteam să emigrez legal. Soţia mea este medic ca şi mine, aşa că nu aveam nici o şansă. Acum opt ani am venit la o conferinţă şi nu m-am mai întors. Am rămas ilegal, deci nu trebuie să îţi explic prin ce am trecut. Am lucrat la o benzinărie şi aveam acolo un stand „Tim Hortons", aşa că gogoşile erau gratis pentru noi, lucrătorii. Un an de zile am mâncat gogoşi dimineaţa, la prânz şi seara, iar banii îi economiseam. Am reuşit să îmi aduc nevasta şi băiatul după doi ani. Nu mi-a fost frică de muncă, oricât de grea, şi am muncit pe şantier, am vopsit, am tăiat lemne, am făcut de toate... Dar gogoşi.. Oh, Doamne!... Nu mai pot să văd gogoşi în viaţa mea.
Mă uit la mâinile lui ce şi-au pastrat forma frumoasă în ciuda muncii grele. Sunt mâini care au salvat oameni, mâini muncite... Şi imi vine în minte o proaspătă cunoştinţă, un român - inginer, evident. Petre îl cheamă şi e de cinci ani în Canada. În cinci ani a lucrat doar patru luni, pentru că nu a putut găsi o slujbă „decentă", cum spune el. „Eu am fost cineva în Romania. Nici mort nu o să mă umilesc şi să fac janitoriale, construcţii... Nici chiar building manager. Eu am venit să fiu mai mult aici ca acasă, nu mai puţin!". De atunci Petre adânceşte groapa din canapea, privind la televizor, butonează calculatorul şi aşteapta să vină nevasta de la servici. Şi mâinile lui Petre sunt frumoase. Albe, nemuncite... Dar Petre, spre deosebire de Serioja, are orgoliul intact. Nu s-a „coborat" în Canada, nu s-a umilit...
Îl admir pe Serioja, îi admir puterea de a se „umili", o smerenie a inteligenţei opusă vanităţii izvorâte din prostie.
Inocenţa pierdută
Conduc pe strada frumos asfaltată, cu marcaje strălucitoare. Trotuarele sunt refăcute de curând şi dalele roşcate arată frumos în contrast cu bordurile albe. Strada este în pantă, şi din vârful ei vedem munţii în depărtare şi oraşul care emană un aer prosper, civilizat.
Baiatul meu priveşte pe fereastră şi ochii lui scanează, aparent indiferenţi, peisajul.
- Ştii, mama... Mă uit la străzile aste frumoase, curate, la peluzele verzi, tunse frumos şi la casele aliniate. Să nu râzi de mine, mama, dar mi-e dor de străzile murdare de acasă. Aici e frumos, e vreme frumoasa, e cald şi bine - dar mie mi-e dor de viscol. Ţii minte când mergeam la Elena, la Sânpetru, şi vacile care veneau de la păscut blocau şoseaua? Coborai geamul la maşină şi le împungeai cu umbrela, ca să meargă mai repede... Râde, şi râsul lui sună obosit şi nostalgic. Avea zece ani când am plecat din ţară, şi el a fost motivul principal. Un copil prea inteligent, care s-ar fi pierdut; sau poate nu, dar ar fi emigrat la vremea maturităţii, lăsând o mamă singură. Aşa cum mi-am lăsat şi eu mama. Aşa cum ne-am lăsat toţi mamele plângând în poartă şi întrebându-se când şi dacă o sa ne mai vadă vreodată...
Baiatul meu se pregăteşte acum să iasă din copilărie, un proces lung şi dureros. O tranformare chinuitoare pentru copii, pentru părinţi. Prins între doua lumi, baiatul meu şi-a pierdut inocenţa de mult, lăsând-o undeva, pe uliţele murdare de acasă. A intrat acum într-o lume aseptică şi civilizată, o rotiţă aliniată frumos în angrenaj. Nu mă mai surprinde titlul eseului pe care îl scrie pentru „challenge program": „Nothing" - my philosophy about nothing". Un copil de 12 ani care şi-a format deja propriul sistem filozofic: filozofia nimicului...
Ion si Maria
Valentin e de undeva, de la ţară. Povestea venirii lui este tulburătoare. A scăpat ca prin minune de un sfârşit tragic. A supravieţuit şi a avut şansa să ajungă în „ţara făgăduinţei'. A muncit din greu şi are o viaţă bună, mai bună decât în satul obscur, sărac şi nenorocit.
Valentin a fost în ţară şi s-a însurat cu o fată de la el din sat, care abea intrase în majorat, şi pe care a adus-o cu mândrie în Canada. O bate o dată pe zi, „preventiv" zice el, pentru că a auzit de la alţi români că femeilor, o dată ajunse aici, „li se urcă la cap" şi îşi lasă barbaţii.
Soţul meu joacă fotbal şi mai stă la o bere cu „baieţii" după meci, discutând una-alta. „O să îmi ţin nevasta la şcoală cât e nevoie ca să îşi ia o diplomă valoroasă şi să găsească o slujbă bună", zice el. A oriplilat audienţa masculină cu această afirmaţie nesăbuită, pentru că reacţiile n-au întârziat să apară: „Esti prost dacă faci asta. Cum o să se vadă independentă, o să te lase!", „Eşti nebun să investeşti în nevastă. O să rămâi cu banii daţi şi cu buzele umflate". I-a stat berea în gat şi nu i-a mai priit nimic toată seara...
În bancurile cu Ion şi Maria, totdeauna Ion este virilitatea întruchipată iar Maria dovedeşte o moralitate îndoielnică. Cum poţi să crezi în Maria exportată peste ocean, mai ales într-o societate ce promovează cu adevărat egalitatea între sexe?! O Marie care, când se trezeşte cu cărţi de credit în portofel, slujbă bună şi maşină, începe să se uite după John mai degrabă, Ion rămânând de domeniul trecutului. Pentru că Ion vrea mâncare gătită, curat în casă, vasele spălate şi rufele călcate - în vreme ce el citeşte ziarul şi bea o bere în faţa televizorului.
Maria nu îl părăseşte pe Ion - chiar îl iubeşte sincer. Ea părăseşte mentalitatea pe care Ion a importat-o din Romania, adânc imprimată în felul lui de-a fi, metamorfozarea lui în John fiind aproape o imposibilitate.
Internetul de uliţă...
Site-ul Comunităţii Româneşti din Vancouver este o bucăţică virtuală de Românie, atâta vreme cât este populată de români. Priveliştea pe care o oferă nu este totdeauna cea mai placută dar, mai presus de toate, este realistă. Certuri, pupat piaţa Independenţii, manifestări de mahala sau limbaj suburban, perle de inteligenţă şi conversaţii sclipitoare. Românii de aici nu sunt mai altfel, mai cu moţ sau mai proşti, mai educaţi sau mai de la coada vacii. Am în schimb pretenţia unei cizelări produse în contactul cu o democraţie ale cărei valori primordiale sunt trecute în The Chart. Dreptul la libera exprimare este cel mai drag mie, şi e dureros să vezi cum ceilalţi nu pot tolera o opinie diferită de a lor - uzual percepută ca un afront personal. Dialogul este un exerciţiu necesar în comunitatea noastră, la fel ca şi curajul de a-ţi susţine opinia fără a cădea în ridicol prin expunerea la răutăţile şi jignirile celorlalţi.
Şi mie mi s-a întâmplat să fiu ironizată, bălăcărită, înjurată, expusă discriminării sexuale, doar pentru că mi-am exprimat punctul de vedere. Zilele trecute un nou scandal pe site a determinat pe administratori să puna un semn uriaş de „Atenţie!' şi un anunţ la limita isteriei, ce dădea proporţii apocaliptice unei banale dispute cu iz de „uşa cortului!". Am deschis internetul si copilul meu care trebăluia prin cameră la un Lego, a privit peste umărul meu şi a exclamat uşor amuzat, ce a venit ca o palma pliciută peşte creştet: „Ah! Români!"... După care s-a întors indiferent la jocul lui.
Angela Daniela ŢAPU
Comentarii