Trenul de noapte

Trenul de noapte

  Bucăţele colorate de ojă săreau în toate părţile şi sunetul sec, aspru şi enervant al unghiei cu care îşi râcăia metodic fiecare porţiune de lac întărit, îl scoteau din minţi. O iubise şi din când în când simţea o puternică afecţiune cum îi umple inima dar se întâmpla din ce în ce mai rar pentru că o iritare permanentă plutea nemilos între ei. -      Iepuraş, adu-mi şi mie paharul cu vodcă de pe verandă... şi vocea alintată şi mieunată care nu se potrivea defel cu trupul greoi şi cu pata mustacioasă ce îi umbrea buza de sus, îl împinseră pe marginea disperării.

Trebuie să facă ceva ... Să plece pentru câteva zile şi să n-o mai vadă, dar unde? Nu pescuia, nu juca fotbal, nu prea avea prieteni cu care să iasă la o bere... Ce Dumnezeu să facă?
-      La ce te gândeşti pisoiaş?
-      Mai slăbeşte-mă cu ‘pisoiaş'-ul ăsta! Şi pentru că  tonul i s-a părut prea brutal iar ea avea o fire tare supărăcioasă, adăugă cu o voce moale.. Te rog!

Îl privi pe sub gene şi îşi miji ochii arogant, ca şi cum nu o pot atinge nervii lui slăbiţi şi tonul mitocănesc. Totdeauna l-a subestimat pentru că, doar era evident, ea era mult mai inteligentă decât el şi din acest motiv totdeauna monopoliza conversaţia pentru a nu îi da timp lui să îşi expună ignoranţa. Nu atât că i-ar fi fost milă de el, sau ruşine cu vorba lui împiedicată ci mai mult ca să dovedească celor din jur că în înţelepciunea ei suverană, îl supune cu inteligenţa ei, aşa cum stăpânul şi-a obişnuit câinele să îi aducă ziarul la un simplu fluierat.

El acceptă resemnat situaţia şi chiar îi alimenta egocentrismul printr-o atitudine conciliantă şi încuviinţare tacită: "tu eşti cea mai deşteaptă"...
-      Plec la noapte. O anunţă el sec.
-      Ce faci?!! Unde pleci? Aşa, dintr-o dată? Îşi pregăti tonul de atac şi îşi drese vocea pentru a alunga răguşeala umedă care îi gâdilă enervant gâtul.
-      Plec până la mama.
-      Da' mă-ta-i moartă de trei ani! Ce-ţi veni? Şi se opri din jupuit oja de pe unghii, o activitate ce îi ocupase toată după-amiaza.
-      Am visat-o azi noapte şi visul era tare ciudat. Se făcea că eu eram în odaia bună şi era întuneric că erau perdelele alea albastre de pânză trase la geamuri. Parcă era iarnă şi mi se făcuse frig în pat, pentru că mă chinuiam să adorm. Şi prin geamul de la uşă spre bucătăria de vară se vedea o oglindă mare, oglindă care nu ţin minte să o fi avut în bucătărie. Şi dintr-o dată, se vede mama oglindită în ea deşi nu stătea nimeni în faţa oglinzii. Era înfăşurată în zdrenţe şi avea opinci ferfeniţite în picioare iar în mână ţinea o lumănare aprinsă care îi lumina faţa zbârcită şi tare tristă, umbrită de o basma neagră de lână înfăşurată strâns în jurul capului. Plângea mama şi m-am trezit plângând şi eu... Cred că trebuie să dau ceva de pomană...
-      Şi acuma te-a apucat! Ciudat eşti omule...  Şi marinimoasă pentru că mereu flutura bunătatea creştină personală ca argument suprem privind plinătatea şi frumuseţea sufletului ei, îi zise liniştit: Du-te pisoiaş, dacă tu simţi nevoia, du-te!

"Ah! Iar ‘pisoiaş', cât mai suport oare! Şi cu aerele ei de mare doamnă ... Că doar e de la ţară ca şi mine; nu e mai brează... Snoaba!" Şi cuvântul ‘snoabă' gândit de el, ignorantul şi prostul casei, îl făcu să mai câştige puţin respect în proprii lui ochi. Ea stătea în continuare tolănită în fotoliu şi nu dădea nici un semn că s-ar obosi să îl pregătească de drum. Sună telefonul şi ea răspunde cu o voce solemnă, plină de importanţă. "Alloo!" iar el îşi îndeasă într-o valijoară câteva schimburi şi periuţa de dinţi. "O să iau un ziar din gară, şi ce mai îmi trebuie pentru drum.." de parcă hotărârea odată luată îl eliberase de orice grijă şi nici că-i păsa dacă are totul împachetat aşa cum făceau când plecau împreună în concediu iar ea, pedant şi la fel de enervant, făcea lista cu două săptămâni mai devreme. Îşi pune haina de piele şi trage fermoarul cu un zgomot sâsâit acoperind conversaţia stupidă care se auzea din sufragerie: "... da tu, eu i-am zis că nu face bine şi ştii cât mă pricep eu la oameni! Nimeni nu m-a prostit pe mine şi tu mă ştii cum sunt, că dacă m-a supărat cineva cât de puţin, gata, mi-a ieşit de la inimă.... Da... Da..  Mă ştii că sunt creştină şi o iert, dar mi-a ieşit de la inimă!" ... Da, iar dă sfaturi prin telefon şi face pe deşteapta, şi iar se aude numai "eu, mie, mea, eu, eu" Ea e centrul universului.... Ridică valiza şi aruncă un "Pa" peste umăr pregătindu-se să iasă dar ea îşi opreşte lamentaţia telefonică şi strigă nervos: "Ce faci? Pleci şi nu mă pupi?!" Îşi ţuguie buzele dar el se face că nu remarcă şi îi aruncă o umbră de sărut pe frunte după care iese, grăbit, lăsând totul în urmă, lăsând-o pe ea...

§

S-a aşezat în compartimentul gol care miroase a naftalină şi a dezinfectant iar felinarul de pe peron luminează pâlpâitor printre perdelele trase pe jumătate. Se bucură că e singur şi poate dormi cele cinci ore de drum, mai ales că e noapte târziu. Linişte şi tihnă binecuvântată după câţi nervi şi-a făcut cu "ea". Remarcase că nu mai putea să îi gândească numele aşa des ca înainte când îi suna ca o muzică şi îl rostea noaptea în gând ca o chemare tăcută a dragostei. Acum mai tot timpul este "ea". Unde pierise toată iubirea?! Dar firul gândului îi fu întrerupt brutal de uşa compartimentului care clămpăne şi scârţăie, trasă cu greu de o femeie între doua vârste. O priveşte cu ciudă şi nu speră decât să-l lase în pace şi să nu fie o "înţeleaptă" din soiul nevestei lui.
-      Bună seara!
-      Bună seara, mormăie el cu un rictus de plictiseală în colţul buzelor.

Femeia care a intrat pare să fi fost o frumuseţe dar poate viaţa grea, necazurile, vremea au stins de mult flacăra tinereţii şi au accentuat ridurile de pe frunte şi din jurul gurii. Are totuşi o graţie şi un farmec aparte iar el nu se poate abţine să nu îi urmărească liniile ascunse ale corpului delicat ghicindu-se în pardesiul de stofă moale. Se ridică şi o ajută să îşi urce valijoara ce este incredibil de uşoară.
-      Puteam şi singură... Vedeţi că nu e grea, dar vă mulţumesc mult, şi mulţumirea ei sună firesc nu afectat, ca o favoare acordată supuşilor cum face "ea" când mulţumeşte. De ce trebuie să îşi amintească iar de "ea" că doar a scăpat, gata, nu mai trebuie să o suporte. Nu se va mai enerva la umilinţa teatrală pe care o joacă în faţa străinilor "smerenie" cum spune ea pătrunsă subit de misticism, dar de fapt o făţărnicie fără margini, bălteala ipocriziei în care se zbate de ani de zile dorind să pară altceva decât este... "Doamne! Chiar aşa tare am ajuns să o urăsc?!". Femeia se aşează şi îi zâmbeşte iar zâmbetul o întinereşte incredibil. El îi întoarce zâmbetul şi încă mai speră să nu înceapă o conversaţie. Vrea să doarmă până ajunge în oraşul natal; vrea să meargă la mormântul mamei lui, odihnit, să se poată reculege în linişte. Închide ochii dar ea îşi drege vocea şi rosteşte şoptiti:
-      Doriţi?! În mână are o cutie de carton fără capac în care două şiruri de bomboane lucioase aşteaptă să fie savurate.
-      Nu mulţumesc! Nu mănânc dulciuri!

Ea pare dezamăgită dar pune capacul la loc, delicat şi tăcut. După care începe să vorbească molcom:
-      Nici eu nu prea mănânc dulciuri dar simt nevoia câteodată să mănânc ciocolată. Se spune că ciocolata conţine hormonul fericirii, serotonina, şi din această cauză avem o stare de bine după ce mâncăm ciocolată. Poate că cei nefericiţi ar putea să o folosească drept medicament.... Tace brusc dar de fapt este un scurt intermezzo de efect pentru că totuşi continuă cu un ton plin de melancolie: Mie mi-ar trebui kilograme că să mai pot simţi o urmă de fericire... Şi punctele de suspensie pe care le lasă aproape fizic în urma monologului îl obligă să renunţe la somn şi să o îmbărbăteze.
-      Toţi avem parte de necazuri! Ce!? Arătaţi-mi mie pe unul fericit de la cap la coadă, toată viata lui!.. I se pare că a vorbit tare bine şi se simte puternic şi lipsit de complexe, nu ca atunci când e în prezenţa "ei".
-      Foarte bine spuneţi! Întăreşte femeia, iar lui i-a dispărut somnul complet şi flirtul de la miezul nopţii începe să îi dea idei noi. "Ce-ar fi dacă.." dar parcă i-e teamă să îşi continue gândul privind inelarul de la mâna stângă. Nu poartă verighetă dar asta nu spune nimic.
-      Văd că priviţi mâna mea... Soţul meu a murit acum zece ani, de fapt e vorba de primul meu soţ, prima mea mare iubire şi povestea noastră este tragică. Dacă aş scrie o carte cu viaţa noastră lumea ar comenta: "Ce carte proastă!.. Aşa ceva nu se poate întâmpla în realitate!" Ezită o secundă după care îl priveşte în ochi: Ştiţi genul. Ah, dar nu vreau să îmi amintesc! E prea dureros. Vorbiţi-mi despre viaţa dumneavoastră.

El tace şi tăcerea devine aproape materială, grea, stânjenitoare şi întunecoasă. Îşi drege vocea şi îşi întoarce o privire umedă şi plină de tristeţe către femeia care aşteaptă răbdătoare. Şi-a aplecat uşor capul spre el şi mâinile se odihnesc cu naturaleţe pe mânerele scaunului tapisat cu o stofă roşie şi aspră.
-      Soţia mea a murit de curând!... Iar declaraţia spontană îl surprinde şi pe el. De ce a spus asta?! Şi şi-o imaginează pe ea trântită pe fotoliul din sufragerie cu paharul de vin într-o mână, ţuguindu-şi buzele şi alintat strigându-l "iepuraş".  Continuă:
-      A avut parte de o moarte îngrozitoare. Eu eram plecat într-o delegaţie şi peste noapte a intrat un hoţ în casă. Ea probabil că l-a auzit şi a început să ţipe iar hoţul probabil a intrat în panică şi a sugrumat-o. Deja îşi imagina scena morţii ei şi o veselie morbidă amestecată cu remuşcarea de a povesti asemenea grozăvie îi provoacă o stare de excitaţie. Vorbeşte precipitat, gesticuland şi dând amanunte despre crima închipuită. Nu l-au găsit pe hoţ niciodată pentru că purta probabil mănuşi şi nici nu a mai furat nimic din casă. Doar la plecare, nimeni nu ştie de ce, a spart ghiveciul cu  muşcate din hol, florile ei preferate. Ca un semn ciudat şi misterios lăsat în urma unei crime oribile.

Femeia îl priveşte cu ochii larg deschişi şi se trage înapoi lipindu-se de spătarul fotoliului, înfricoşată. Bărbatul o priveşte şi zâmbeşte blând după care o atinge delicat pe mână.
-      N-am vrut să vă necăjesc...  Timpul vindecă toate rănile... Ce-aţi spune de o cafea caldă în staţia următoare? Şi emoţia unui nou început îi strânge stomacul. Simte că ea este femeia lui. Ea este altfel. Poate că va fi fericit, mai fericit decât cu ‘cealaltă'. Poate... Un lucru ştie sigur. Nu se mai întoarce niciodată.

§

Vera se urcă în pat şi deşi este uşor ameţită de la vinul sorbit pe stomacul gol, o stare de bine o cuprinde şi se cufundă în pilota pufoasă. Aude un zgomot ciudat la uşa şi inima îşi mareşte ritmul. "Cine o fi?!"
-      Pisoiaş! Tu eşti?! Ai uitat ceva acasă? Dar răspunsul întarzie să vină şi Vera coboară trăgându-şi halatul peste umerii pătrăţoşi. O siluetă neagră se aruncă peste ea şi ţipătul de spaimă este întrerupt de mâinile uriaşe ascunse în mănuşi de piele, mâini ce îi strâng dureros gâtul. Zbaterea încetează şi trupul ei greoi se prăbuşeşte pe podea. Silueta fuge precipitat pe hol şi cu umărul atinge un ghiveci aflat pe pervazul ferestrei. Ghiveciul se balanseză şi se răstoarnă zdrobindu-se cu zgomot de podea, sfâşiind tăcerea solemnă a nopţii.
-      Muşcată tâmpită! Şi deschide uşa încetişor pierzându-se în întuneric ...   

Angela Daniela ŢAPU