Smocul descântat

Scurt tratat de pupilologie

Ale vieţii valuri mă împing graţios, dis-de-dimineaţă, pe scara unui tren personal. Bizuindu-mă pe unduire mă ajut şi de coate aşa încât, depăşesc graţios patru damingene, şase saci de cartofi başca treizeci de oameni care ţineau morţiş să rămână în posesia lor. Împingerea aceasta scapă de sub control astfel că, mă trezesc purtată evident de val chiar pe o bucăţică de banchetă. N-apuc să fiu politicoasă cu îngeraşul plasator că, următoarea creastă de val are cocoţată pe muchie, o matahală înflorată de la batic şi până la şosetele supraelastice marca “Barbi”.

După ce-şi termină de aşezat vârtejul de fuste, îmi dă de ştire că ochelarii mei de soare aşezaţi cam strâmb pe fizicu-mi plăpând la o oră aşa de matinală i-au atras atenţia.

- Hai să-ţi ghâcesc, frumoaso! Hai să-ţi spun cine tă iubăşte, cine tă dorăşte... Da’ ce sufli aşa greu? Nihăi că te-ai deochet! Pune zăce mii să te descânt că mori dacă a fost întors de trei ori dă la ţâţă!

Gândul că aceasta îmi va fi ultima imagine pe retină mă face să îmi aşez ochelarii încetişor, hotărâtă să nu scot vreun sunet.

- Ce? N-auzi, de eşti mută aşa? Dă-ţi carcaleţii aia jos dă pe nas că eu ghâcesc în pupila ochiului şi să-ţi spun câte mai ai dă trăit, dă chinuit!

- ...

- Haoleu! Eşti şi mută, eşti şi surdă! Aracan de bafta ta! Ei, lasă că-ţi ghâcesc p’in carcaleţi, că se vede şi pân’ părete câte farmece ai pă naşterea mata.

Ţi-i făcut de urât cu legătoare de la un mort putrezit, vermuit, ţ-o fost pusă-ntr-o zamă opărită... Adă-ţi aminte la cine ai băut o cafe, un suc ceva, că acela te vrea legată la limbă şi sub limbă.

Toată lumea din vagon s-a bulucit la uşa compartimentului să mă vadă cât mi-s de legată şi la limbă şi sub limbă. Simt că ochii mi s-au lipit de partea interioară a carcaleţilor şi în mod clar, asta o ajută pe telepată să citeasca din mine ca din Sandra Brown.

- Partea mata e un bărbat blond cu ochii albaştri care te iubăşte, da-i tare chinuit şi veştejit că s-au luat făcăturile şi pe el. El mai are o muiere care-mparte aştărnutu’ cu ea şi asta muiere îi dă să bea stropitură dă iepuroi în călduri, să se ţână dă ea ca iepuroiu’şi să te lase pe mata. De asta-ţi cade părul şi ai să cheleşti păste tot! Şi te lasă pă marginea drumului că dihoroaica îţi vrea şi casa matale... nici perna nu ţ-o lasă, ascultă ce-ti spun!

Vădit încurcată de gestul reflex prin care pupilele mele şi-au schimbat locurile prin încrucişare, înfoiata înflorată, lasă un strop de linişte să se prelingă strategic între noi. Aş putea să jur că l-am auzit oftând pe mecanicul închis în locomotivă. Femeile de pe culoar au mâna pusă compătimitor la gură.

Revine în forţă în timp ce, eu nu reuşesc să-mi aduc aminte măcar, dacă soţul meu e blond sau brunet!

- Pui la mandea milionul şi-ţi fac o fiertură din maţe de mormoloci de rămâne ciorditoarea ca o broască râioasă şi lu’ bărbată-tu a să-i iasă ochii ca la melci când te-a vedea. N-a să ştie niciodată ce l-a pleznit, a să te iubască ca pe Halba ca Zăpada...

-...

- Nu vrai, ha? Dă inelu’, dă lănţucu’ dă ceva că eu cobor acu’ şi rămâi aşa hameţită ca o oaie tunsă! Tot nu vrai? Pfui! Şi urâtă şi zgârcită, şi fărmăcată! Haidilea dă soarta ta!

Cu o mişcare a mâinii împrăştie lehamitea ce a cuprins-o, în tot compartimentul.

Trenul opreşte, telepata coboară iar eu răsuflu uşurată. Memoria îmi revine, portretul cu tuşe ciocolatii al soţului e recuperat... Uff!

- Domniţă! Trebuia să-i fi dat măcar zece mii, asta-i Maria, n-o ştiţi? Ghiceşte ca o şerpoaică toate celea! Să nu vă blesteme, ferească Dumnezeu! îndrăzneşte o femeie care a asistat tăcută la cenaclul de pupilologie. Da’ de fapt... continuă ea, adunând cu mâna o mingiuţă din lehamitea Mariei, omul îşi mai face şi singur soarta. Mie, mi-o luat mana de la vacă cineva. Acu’ vin de la o cumătră mi-o făcut un leac. Am să-ţi dau şi mata, cică leacul dacă-i împărţit între două vaci are mai multă folosinţă. Uite un smoc descântat din coada Joianei. Îl iei, îl pui să ardă în camera unde dormi. Stai în fumul cela să-ţi intre binişor pe nări şi-n timpul asta îţi faci de lucru cu-o flanea, tragi de ea să se deşire fir cu fir şi zici:

“Cum s-a deşira flaneaua,

Aşa să se deşire de la mine

Farmecele şi boala!”

Asta şapte seri la rând una după alta. Înţelegi?

Dau din cap că da, în timp ce mintea-mi sprinţară calculează că aş fi ieşit mai ieftin cu opăreala de mormoloci.

- Ai! era să uit! Dimineaţa nu ieşi din casă până nu stucheşti pe-un deget, întingi în cenuşa de la smoc, îţi faci un benghi în frunte şi zici:

“La Scaraoschi nu te-ai uita,

Nici la mine să nu se uite nimenea!”

Îi mulţumesc femeii şi cobor experimentând cu exactitate acea ameţeală de oaie tunsă pe care Maria a anticipat-o cu atâta precizie.

Fum, flanele, benghiuri, smocuri, Scaraoschi... Pfui! Ce dimineaţă lungă!

Şi soarele ăsta timid ca o văcuţă, scoasă pentru prima oară la cireadă...