Poem dedicat Tribului Penelor Albe, plante micuțe de sălbăticie ascunseprin iarba ținuturilor Irlandei, numite si “Bog Cotton” (lat. Eriophorum Angustifolium)

 

Și atunci am pășit în afară,

mai întâi picioarele

care nu-mi mai atingeau pământul,

mâna care numa mă ținea de trupu-mi,

apoi și cealaltă,

tremurând,

cu clondirul nevinovăției,

gura care nu-mi mai cuvânta

și pieptu-mi în umbra căruia

nu-mi mai puteam adăposti

neliniștile.

 

Așa am ajuns în tabara fraților mei:

Tribul Penelor Albe.

Cum erau aduse în vechimi,

la sfatul bătrânilor.

fierea și rinichii dușmanilor,

inima și osul frunții străbunilor.

 

Și urmă apoi

lunga și chinuitoarea amiază,

numită și amiaza”tăciunilor roșii”:

în mijlocul fraților mei

care-mi ascultau plânsu’:

plânsu’ ca vorbele,

vorbele-mi ca plânsu’.

Din când în când gura lacomă de adevăr

a unui indian, a unui frate al meu,

mușca adânc din mine,

din carnea inimii mele

și gura începea să-i mustească

cum mustește vinul toamna

sângeriu.

 

-         Acesta, spunea el, a trăit și cât a mințit

numai pentru inima fraților săi a mințit și a păcătuit.

INIMA LUI ESTE DREAPTĂ!

Am spus!

...și inima mea se desfăcea și mai tare

în lacrimi de recunoștință

și mă scuipa apoi pe mine din mine

în țărâna bătrânilor sfătuitori

ai tribului meu, Tribul Penelor Albe.

 

Și iar începeau să cânte și să

boscorodească cu vracii,

până când un altu’ venea și mă ridica

de acolo din țărână,

pe mine din mine

mă ridica

și privindu-mă ca pe o bucată de sticlă

în soarele amiezii

mă ascculta cu ochii lui iscoditori.

 

 

Eu mă-ntăream atunci de frică în mâna lui.

Și fratele meu începea să vorbească

despre tot ce vedea acolo:

-         Inima lui e prefăcută, începea,

poți vedea prin ea, dar totul e schimbat

și nu te poți încrede,

cum nu te poți încrede pârâului

când vrei să pescuiești mreana acestuia.

El este unde nu este și nu este unde se arată!

Am spus!

 

…și inima mea mi se rupea, ea din ea de

plâns se rupea,

fără să se mai poată stăvili nicicum:

cum de fratele meu se putea îndoi de

inima mea?

 

Ajungeam iar în țărâna tribului meu!

și mă tăvăleam acolo și urlam și imploram

până când seara, când deja parcă toți

mă uitaseră,

mă ridica de acolo un copil,

ca pe o piatră,

mă ridica de jos

și așezându-mă în pielea de bizon a

praștiei sale,

țintea cu mine unul din nori jucăuși

de pe întinsul mării cerului.

 

-         Uite-l, uite-l! striga apoi acesta,

uite-i inima lui cum ușoară și dreaptă

zboară cu norii de sus și deși nu are aripi

ca păsările, ea zboară, zboară ușoară…sus…sus.

Bătrânii priveau, tinerii privindu-mă parcă

și mai mult se iubeau

și credeau unii în alții.

 

Așa am pășit eu în afară pentru prima data

și tot așa am revenit acasă la ai mei,

în Tribul Penelor Albe:

mai întâi picioarele

care nu-mi mai atingeau pământul,

mâna care numa mă ținea de trupu-mi,

apoi și cealaltă,

tremurând,

cu clondirul nevinovăției,

gura care nu-mi mai cuvânta

și pieptu-mi în umbra căruia

nu-mi mai puteam adăposti

neliniștile devenite acum

visele unor zări

nesfârșite.