[[wysiwyg_imageupload:189:]]TVR Cultural a început să difuzeze un film în şase episoade, Profesorul şi discipolii. În realizarea lui Radu Găină, noua producţie este dedicată figurii controversate a filosofului Nae Ionescu. Alături de actori în haine de epocă şi citate ample din jurnalele contemporanilor protagonistului, un rol considerabil în economia filmului îl au intervenţiile cercetătorilor. Spectatorii pot urmări astfel o foarte amplă paletă de opinii, de la cele idolatre la cele idiosincratice, susţinute prin exemplificări şi argumente.

Mi-a rămas în minte, din primul episod, argumentaţia jurnalistului Dan C. Mihăilescu, tare îngrijorat în faţa telecamerei că, deşi comunismul şi fascismul pleacă dintr-un trunchi comun şi reprezintă realităţi la fel de regretabile, cercetarea lor istorică din prezent este - după cum i-a reproşat-o odinioară inclusiv lui Z. Ornea - mult diferită. În timp ce analiza stângii urmează cuminte cursul istoriei, consemnând treptata sa radicalizare în direcţia comunismului, lucrurile sunt inversate în discursul de condamnare a dreptei. Ordinea cronologică este răsturnată şi se porneşte de la crimele oribile înfăptuite în anii războiului, pentru a se orchestra păguboase procese de intenţie unor intelectuali faimoşi. Desigur, ne spunea agitatul teleast, dacă privim dinspre Auschwitz în amonte, orice respiraţie a lui Mircea Eliade sau Emil Cioran, orice minimă adeziune la acţiunile extremei drepte ni se vor părea abominabile. Dar de vină este eroarea noastră de abordare, tendenţioasă, şi nu esenţa opţiunilor interbelice.

De bună seamă că Nae Ionescu, Eliade, Cioran, Noica, Ţuţea şi atâţia alţii, când şi-au manifestat admiraţia pentru legionari şi hitlerişti nu cunoşteau nemernicia lagărelor de concentrare, ticăloşia camerelor de gazare, barbaria Soluţiei Finale. Dar putea să le fie clar că nu merg la un spectacol de balet. Marile conversiuni ale intelectualilor la legionarism - din anii '30 - au fost precedate de crima făptuită de însuşi Corneliu Zelea Codreanu, ziua în amiaza mare, asupra prefectului de poliţie Manciu, în 1924. Este adevărat că Iorga, Madgearu şi Armand Călinescu au fost ucişi ulterior, dar prim-ministrul I.G. Duca a fost asasinat înainte de adeziunile la extremă ale marilor eseişti.

A invoca lipsa de percepţie a interbelicilor asupra realităţilor pe care le trăiau constituie un simplu pretext de inocentare a lor. Le lipsea, fireşte, perspectiva asupra amplorii ticăloşiei, dar le putea fi foarte clară natura lucrurilor. Iar aruncarea pisicii moarte a cercetării ştiinţifice în grădina comunismului reprezintă doar o nouă fentă de dans a gazetarului televiziv Mihăilescu.

*

În acelaşi film dedicat de TVR Cultural lui Nae Ionescu, teologul Mihail Neamţu se hotărăşte să dea de pereţi uşile larg deschise. El se apucă să elogieze, cu lux de amănunte, diversele cunoştinţe şi abilităţi cultural-filosofice ale Profesorului (de parcă astea i-ar atenua, fie şi cu o fărâmă, versatilitatea, duplicitatea, concepţiile antidemocratice ori fascinaţiile totalitare pe care le-a transmis discipolilor săi).

"Eu nu cred că dacă cineva îşi pune întrebarea cu onestitate: cum poate un tânăr universitar să controleze atât de bine o istorie de 2.500 de ani a culturii occidentale, cum poate un tânăr universitar - vorbim despre Nae Ionescu - să fie deopotrivă pasionat de Cabala, de sursele misticii iudaice, dar şi de logica lui Aristotel, dar şi de categoriile lui Aristotel, dar şi de dialogurile dialectice ale lui Platon, cum poate fi cineva la curent cu problema faustismului la Goethe, dar şi cu problema neopozitivismului de secolul XIX, cineva care descoperă toată acestă suprafaţă, această lejeritate nu doar a referinţelor, ci a acomodării cu teme foarte diferite, eterogene, cineva care se întâlneşte cu această lume interioară a lui Nae Ionescu să nu observe că acolo se ascunde un tezaur, o bogăţie. Ea nu poate fi în niciun caz negată, contestată, refuzată, pentru că acelaşi om a produs erori politice."

Să trecem acum peste faptul că întregul şir de vârtoase hiperbole este aplicat unui intelectual care, în timpul vieţii, a promovat în universitate doar pe baza articolelor publicate la ziar. Să ne oprim, o clipă, la articulaţia meditaţiei lui Mihail Neamţu.

În baza aceleiaşi logici care dă cu tifla temeliilor morale ale gândirii, s-ar putea construi un foarte coerent discurs academic şi în legătură cu Adolf Hitler: cum poate un tânăr strateg să controleze atât de bine o armată la nivel continental, să anexeze printr-o spectaculoasă manevră politică Austria, să dezmembreze Cehoslovacia şi Polonia, să invadeze Danemarca şi Norvegia, să cucerească fulgerător Franţa, Belgia, Olanda şi Luxemburg, să ducă o importantă campanie în Africa de Nord şi să-şi împingă armatele până la Moscova, Leningrad şi Stalingrad? Marile sale capacităţi militare sunt absolut incontestabile şi reflectă "o lume interioară care ascunde un tezaur, o bogăţie". Este adevărat că tot Hitler a impus şi cea mai sângeroasă dictatură europeană, timp de mai bine de un deceniu, a provocat un război mondial, a pus în scenă uciderea directă sau indirectă a peste 70 milioane de oameni, a exterminat în lagărele de concentrare şase milioane de evrei. Dar că a fost un mare militar este de necontestat.

Cam aşa gândeşte - şi argumentează - teologul Mihail Neamţu...

sursa : Obiectiv Cultural

https://cultural.obiectivbr.ro/polemica/52001-sofisme-despre-nae.html