Strigăt mut de abandon 

Doar o privire îmi comunică, 
nu trebuie să-mi spui multe, inima mea, 
simţim la fel în acelaşi timp! 
Cine poate să cunoască adâncimile omului? 
Totul e goană după vânt, 
strigăt mut de abandon, în mine vibrează 
o armonie, o prezenţă vindecătoare, 
un dar divin, iar eu o mică parte din ea. 

Ai coborât mare parte din cer 
în sufletul meu, i-ai atins zăgazurile 
şi-ai întins mâinile peste lume, 
o revelaţie, mi-ai deschis porţi 
cu totul nebănuite, 
mi-e dor să te strâng în braţe, 
îţi simt arderile şi înălţarea, 
val după val, încântare peste încântare, 
străfulgerare nesfârşită şi-un aer înmiresmat. 

Câtă frumuseţe, acum înţeleg, 
totu-i un flux continuu, 
vine şi se-ntoarce mereu în noi! 

Oare ce m-a făcut să am îndoieli, 
să nu deschid ochii întredeschişi, 
crezând, cumva, că voi putea să văd? 
Eram lângă tine şi te priveam 
- un strop din iubirea infinită 
răsfrânt peste lumi -, 
cu tine nu există început, 
începe să se ridice cortina, 
cuvântul stă la temelia realităţii, 
parcă visele întregii vieţi 
mi-au răscolit existenţa. 

Ca un cearceaf aşezat peste trup, 
am început să văd cu ochii tăi, 
eram un vis în inima universului. 
Jurământul iubirii cine-l face şi cum? 
Abia acum las sufletul 
să respire din ceea ce eşti. 
Să picure, din inimă, roua fericirii!