Biserica Românească - Ovidiu Coatu

Biserica Românească - Ovidiu Coatu

Note pe marginea unui[[wysiwyg_imageupload:73:]] studiu

Pe Argeş în jos
Pe un mal frumos
Negru Vodă trece
Cu tovarăşi zece....
Merg cu toţi pe cale
Să aleagă'n vale
Loc de mânăstire
Şi de pomenire...


Dacă din locuinţa strămoşilor Daci nu ne-a rămas nimica (avem doar câteva indicaţii pe Columna Traiană), dispărâd din cauza materialului peritor, adică lemn şi pământ, totuşi o găsim mereu pe plaiurile Româneşti, pentrucă veşnicia ei nu trebuie s'o căutăm în trăinicia materialului, ci în tradiţia continuată în timp şi spaţiu, ce-şi înfige un capăt în indepărtatele vremi patriarhale şi care continuă să se manifeste mereu vie şi proaspătă. Nu o tradiţie în sensul de repetire, de cădere în prăfuit şi în clişeie, ci un fir conducător ce se vrea mereu proaspăt, variat, din care respiră construcţia interioară a ţăranului român.

Biserica în schimb o găsim deabea târziu ca arhitectură; primul exemplu de construcţie din zidire datând la începutul sec.XIV (Sân Nicoară din Curtea de Argeş) care se găseşte acum în ruină; un început de boltire, acolo unde se află altarul, care te duce pe aripile imaginaţiei, încet încet, la închegarea formelor în arce aruncate şi boltire în semisferă. Au existat mult înaintea acestora de zid bisericele de lemn, adică din acelaş material cu care-şi făcea casa, din care primele exemple s'au distrus cu timpul, dar care au lăsat sisteme de construcţie ce le găsim încă în unele exemple existente. în afară de tradiţia întemeierii mânăstirii dintr'un lem, în Vâlcea, când din câţiva goruni se ridica lăcaşul sfânt, se mai întâlnesc un mare număr de asemenea biserici de lemn pe tot cuprinsul tării ca: biserica din Grăneşti - Vâlcea (1664), Socoteni - Dolj (1634), ridicată de Pătru meşterul şi calfa acestuia Lupul, Star-Chiojd în Prahova (începutul sec.XVIII).

Şi iată apoi toate aceste bijuterii minunatele biserici de lemn din Transilvania şi Maramureş, ce-şi ridică - suliţă - vârful ascuţit al turlei vrând parcă să graveze pentru veşnicie credinţa noastră întru Cel-de Sus, pe albastru proaspăt al bolţii.

Dar ortodoxia ţăranului român dăinuia în el de mult, confundându-şi izvorul cu cel al locuinţei proprii. Şi numai această construcţie interioară l-a transformat în purtător al făcliei de credinţă peste veacuri, prin vremi de urgie şi calm de pace însorit.

Aşa s'au dezvoltat şi au crescut frumoase exemple de mărgăritare înşirate pe firul viu al creaţiei, lăcaşurile de închinăciune pentru vremi de pace şi prinos de mulţumire pentru izbândă în războiu. Ortodoxia ţăranului român este parte integrantă din structura lui interioară, continuare a credinţei strămoşilor Daci, credinţa puternică ce duce la suprema jertfă personală.

Jertfa Dacilor nu era un act final care se stinge, dispărând odată cu mişcarea, ci se proecta şi mai puternică, vie, creind lăcaşul simbolic al credinţei într'o singură forţă supranaturală.

Şi iată, mai târziu, jertfa soţiei Meşterului Manole care rămâne să reânsufleţească noua haină ce o îmbracă forma arhitecturală a bisericei.

Dacul, prin jertfa lui, crează nu zidire de biserici, ci lăcaş imaginar pentru credinţa structurei interioare.

Meşterul Manole crează prin jertfa soţiei sale, ridicând lăcaş de închinăciune. Dar zidurile sunt însă numai o formă de exprimare a epocei, ele nu despart două lumi ci cheamă să-i pătrunzi interiorul. Iar dacă la Suceviţa, Voroneţ, Gura Humorului avem debordarea frescelor pe dinafara zidurilor, este cu atât mai mult senzaţia de a lega interiorul cu exteriorul şi de a face să dispară zidurile ca noţiune pur constructivă, materialistă.

Şi într'un caz şi altul ne apare creaţia ce vrea să fie o imagine a actului original al creaţiei, ducând prin aceasta la punctarea unui centru, aşa cum, atunci, creaţia a luat naştere în centrul lumei. Şi cât de admirabil este interpretat actul creaţiei în frescele lui Michelangelo, gestul mâinei ce punctează cu degetul "centrul lumii".

Şi Negru Vodă purcede cu Alaiul său în căutarea locului unde să-şi ridice mânăstirea la care vor veni credincioşi să soarbă din cupa plină de har Dumnezeesc, să se pătrundă în transcedentalul ce li se revelează...

Printre frunzişul verde al copacilor şi peste crestele acoperişurilor, ne apar turlele bisericuţei. Ca arhitectură se menţine în proporţie redusă, aproape modestă, ca ţâşnită dintr'o teamă interioară de a nu lupta contra firi lucrurilor. Nu găsim nici revărsare de trepte în faţă-i pentru a-i crea atmosfera de monumental, nici grandoarea în proporţii, pentru a se ridica dârz, autoputernică în faţa ochilor. Dimensiuni reduse, pe măsura omului, ce inspiră mai degrabă chemare şi ocrotire. Iar interiorul boltit cuprinde şi transpune, revelându-ţi bolta cerească.

Poate că această formă plastică, bolta, ne-a fost mai aproape de ortodoxia noastră şi dacă nu ne-ar fi venit din Bizanţ am fi ajuns la ea în mod firesc, aşa după cum acelaş firesc al lucrurilor îl întâlnim în casa românească, pornit dintr'un echilibru structural interior şi dintr'un respect al naturei. în acelaş timp avem platul, orizontalul templului grecesc ca şi punctarea cerului, aproape de mândria şi aroganţa ogivei, dar ochii ni s'au indreptat către Bizanţ şi ne-am alăturat lui dintr'o firească suprapunere de puncte comune. Poate aceasta ne-a ajutat şi a menţinut echilibrul existent, continuitatea lucrurilor. Şi chiar dacă suprapunerea nu era complectă, reprezentările artistice ne erau atât de aproape, însuşindu-ni-le, încât după căderea Bizanţului ochii ne-au rămas incă mult timp aţintiţi într'acolo în căutare. Şi aşa am putut admite mai târziu fanarul care, înţelegând situaţia, a încercat să pompeze din oxigenul căutat, însă pentru o scurtă perioadă şi numai în interesul lui. Dar forţa ce vroia să înlocuiască Bizanţul nu avea grandoarea acestuia, stingându-se după scurt timp, închizând tot odată şi ciclul bisericelor rămase monumente de artă în Istoria arhitecturei româneşti.

Aportul Bizanţului este covârşitor în Muntenia; Apusul, şi prin acesta înţelegând catolicismul, n'a putut să-şi impună nici forma de cult şi nici stilul constructiv. Aşa sub actuala biserică a Mânăstirei lui Negru Vodă din Câmpulung avem planul romanic cu nave despărţite prin coloane. Suntem în faţa unui caz cu adevărat simbolic, concretizând lupta intre cele două influenţe. în Moldova în schimb a reuşit să se impună într'o măsură mai mare astfel întâlnindu-se des forma ogivală în profilele de piatră la ferestre şi uşile de intrare, contraforturile exterioare care mai degrabă cad în decorativ decât o necesitate constructivă şi un oarecare aspect mai svelt în linia generală. încolo aportul Bizanţului este preponderent.

Tocmai această imbinare dintre elementele bizantine şi gotice, neîntâlnite în altă parte, formează caracteristica Stilului bisericesc al Moldovei şi orginalitatea lui.

Meşterii lui Ştefan cel Mare sau Petru Rareş au ştiut să contopească elementele de origină diferită într'un tot armonios şi elegant, dându-ne astfel adevărate capodopere.

Dar cu toate aceste aflusuri din afară se ajunge atât în Muntenia cât şi în Moldova la un tip propriu unde stângăcia şi ezitările începătorului sunt depăşite luându-le locul forme izvorâte din trăirea interioară a Meşterului Român.

în moldova se incheagă în timpul lui Ştefan cel Mare desăvârşindu-se spre sfârşitul domniei lui, iar în Muntenia ceva mai târziu la interval de aproape un secol.

Arhitectonic, biserica este concretizarea spiritului în plastica materialului. Aşezate pe o temă ce urmăreşte pregătirea şi conducerea omului către "centrul".

La intrare avem tinda care, in general, este cu arcade pe coloane scurte, puternice. Ea este deschisă ca o trecere intre exterior şi interiorul bisericei. Aici omul este încă în contact cu natura şi totuşi sub acoperişul bisericei. Este elementul de pregătire, purgatoriul, pentru cei care trec mai departe. Aici se întâmplă procesul de trecere între cele două lumi: cea de zi, brutală, dură şi cea mistică, transcedentală, contemplativă.

Graduarea arhitectonică a procesului psihologic, tinda, schiţează în structura ei forme ce se găsesc în interior în toată amploarea lor.

Prin uşa mică şi grea de stejar sculptat se trece în pronaus, adoua treaptă către punctul culminant "centrul".

în naos deja sântem sub bolta principală ce se revelează în toată amploarea ei. Aici este punctul final al călătoriei; mişcarea încetează şi se intră în static, contemplativ, permeabilizare către misterul cuprinzător.

Aici, în Naos, găsim o graduare verticală prin trecerea dela sanii semicirculari la arce aruncate peste coloane sau pilaştri şi prin pendontivi ajungând la calota sferică, la "boltă".

Bolta este elementul care nici nu te apasă şi nici nu te micşorează, ci te cuprinde şi parcă te-ar lua de mână să te conducă în taină la ei. Lumina filtrată prin deschideri mici, potenţată, culeasă ca'ntr-o cupă duce gândul către lumina originală şi ca o completare a atmosferei creată din interpretările plastice, vine pictura murală cu figurile ei stilizate, hieratice ce se'nşiră în ritm monoton, simplu. Fără cea mai mică schiţare de mişcare, par a fi imbrăcat haina celor de dincolo de lumea noastră, unde orice mişcare este un act inutil. Trăiesc o lume de dincolo de noi, plină de har dumnezeiesc, imagini ale împăcării şi înţelepciunii pentru cei ce o vor.

Altarul este despărţit de Naos prin tâmpla tăiată în lemn şi străjuită de ziditor şi colaboratorii săi.

Exterior, faţada, este decorată cu ocniţe dispuse în două registre, despărţie cu un brâu în torsadă ce se întinde de jur imprejurul ei şi care parcă ar vrea să lege biserica pentru a-i da o mare rezistenţă la impingerea bolţilor. Acest brâu se află dealtfel la inălţimea naşterii bolţilor.

Registrul inferior este mai mare, cu ocniţe dreptunghiulare, sau arcuite ce sunt simple sau are o decoraţie murală în tencuială (cum e Eundenii Doamnei) cu motive decorative stilizate, trase din floră şi faună, sau cu pictură decorativă, cu figuri.

Registrul superior este mai scund şi în majoritatea cazurilor cu ocniţe arcuite şi decorate cu picturi.

Acoperişul se aşează proteguitor peste zidurile bisericii şi turla ţâşneşte din el, rupându-l parcă, aşa cum îşi face drum către lumină bulbul, rupând pojghiţa de pământ ce-l acoperă. Pe plan exagonal sau octagonal, turla e crăpată cu ferestre lungi şi subţiri prin care se filtrează lumina, contribuind la dozarea misterului interior.

în ansamblu, ca şi în detalii, găsim o notă de fără timp. Aşa cum îşi ciopleşte ţăranul coada biciului, cu impletituri şi figuri geometrice sau cum îşi aranjează bârna dela ceardac pe care, cu câteva crestături şi cioplituri, o face să trăiască, tot aşa ridică troiţa, popas de drum, cu care vorbeşte şi doineşte şi-o sfinţeşte, şi tot aşa îşi clădeşte bisericuţa.

Suntem în domeniul arhitecturei pure, a gratuitului, departe de jocul inteligenţei şi al talentului.

Este o rugăciune prinsă'n forme arhitectonice, creatorul ei trecându-şi inspiraţia prin credinţă, procedând dinăuntru în afară.

Şi numai aşa ne-au rămas frumoasele exemple-fruct al epocei de strânsă trăire între Domn şi Ţăran - imagini vii ale trecutului nostru.




Arhitect Ovidiu Coatu
A consemnat Dorin Haţegan