Comemorare Eminescu

Comemorare Eminescu

  Comemorarea morţii lui Mihai Eminescu, 1909[[wysiwyg_imageupload:107:]]

 

Anul trecut în cel mai nou domeniu al istoriei noastre, a fost închinat în mare parte serbărilor naţionale şi culturale ale neamului nostru întreg. Semn bun, dătător de nădejdi pentru viitorul unităţii sufleteşti a Românilor de pretutindeni. Semicentenarul Unirei, ca şi centenarul lui Şaguna, ca şi comemorarea lui Eminescu, s-au sărbătorit în toate ţinuturile locuite de ai noştri, ca o dovadă memorabilă că una este cultura românească, una şi credincioşii ei, precum una au fost în toate timpurile apostolii neamului nostru.

Gândul de a comemora, la 16 Iunie 1909, împlinirea a 20 de ani de la moartea tragică a genialului poet, l-au avut intelectualii tineri din Galaţi, şi a fost primit cu toată căldura în ţară şi la Românii de peste hotare.

Comitetul din Galaţi a publicat şi un volum omagial, foarte interesant, cu portrete şi informaţiuni asupra vieţii şi familiei lui Eminescu. S-au organizat apoi, mai întâi la Bucureşti, la 9 Aprilie, în sala Ateneului Român, apoi la Galaţi, Iaşi, Botoşani, Sibiu, Cernăuţi, Suceava, Arad, etc., din partea profesorilor şi scriitorilor, şezători literare întru pomenirea şi slăvirea .....maestrului. S-a propus de asemenea ideea de-a se strânge, an de an, sistematic, cu jertfe, cu stăruinţă, prin serbări culturale şi artistice, fonduri pentru înălţarea unei măreţe statui a lui Eminescu în Bucureşti într-un tăcut loc poetic, la Şosea ori în grădina Cişmigiu - la margini de ape, între  tei, cum şi-a dorit poetul însuşi odihna cea de veci în „Mai am un singur dor". În acest scop, s-a alcătuit un Comitet de profesori şi scriitori în Bucureşti. Sperăm că, începând cu anul cel nou astfel de comitete se vor alcătui şi vor lucra în toate marile şi micile centre ale culturei româneşti, din ţară şi de peste hotare, punându-se în legătură cu Comitetul Central de la Bucureşti, al cărui sediu este Liceul Lazăr, pe adresa dl. M. Dimitrescu, directorul liceului. Din acest comitet fac parte scriitori ca d.d. I. Slavici, G. Coşbuc, A. Stavri, Şt. O. Iosif, D. Anghel, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, etc.

În ziua de 16 Iunie 1909, s-a făcut un pelerinaj la mormântul poetului, din cimitirul Bellu, unde delegaţii comitetului bucureştean au depus o cunună, iar d. Slavici a ţinut o cuvântare.

Nu avem destule cuvinte, spre a îndemna la o generală şi bine închegată organizare a comitetelor pentru ideea înălţării unei statui, vrednice de geniul lui Eminescu. Aceste comitete, lucrând autonom, dar în comună înţelegere cu cei din Bucureşti, pe cari îi va sprijini noua Societate a scriitorilor români, vor putea pregăti şi o strălucită comemorare a împlinirii unui pătrar de veac de la moartea poetului, în 1915.

Astfel, cu fiecare an ce va veni, cultul lui Eminescu va spori, ca şi puterea de lumină a geniului său, purtătorul tragic al căruia s-a caracterizat el însuşi, prin versurile:

Icoana stelei ce-a murit,
Încet pe cer se suie,
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem şi nu e.

Prin aceste versuri, creatorul „Luceafărul", şi-a profeţit, într-adevăr, soarta sa cea atât de tristă, dar şi gloria sa neperitoare, despre care, în conştiinţa genialităţii sale, scrie aiurea:

În mintea vremurilor ce vin,
Va răsări cuvântu-mi,
Cu-ntreg al sufletului chin,
Ca iarba pe mormântu-mi.

Pe statuia ce se va înălţa poetului, va străluci de sigur acest minunat epitaf.  

I. Scurtu,
în Calendarul „Minerva", 1910

 

 

Caragiale despre Eminescu

 

...Sub impresia năucitoarelor justificări, de care Maiorescu s-ar fi putut scuti, Carageale a scris articolul Ironie, spre a apăsa cât mai puternic asupra tristului adevăr al sărăciei lui Eminescu. „Îmi vine destul de greu să contrazic nişte autorităţi în materie literară, ştiind bine cât le iritează contrazicerea şi cât de primejdioasă e iritaţia lor pentru reputaţia şi soarta unor simpli muritori ca noi, dar trebue să spun odată că poetul de care e vorba a trăit material rău; sărăcia lui nu e o legendă; a fost o nenorocită realitate şi ea îl afecta foarte. Ce Dumnezeu! Doar n-a trăit omul acesta acum câteva veacuri, ca să ne permitem cu atâta uşurinţă a băsmi despre trista lui viaţă! A trăit până mai ieri, aici, cu noi, cu mine, zi cu zi, ani întregi. Pe cine vrem noi să amăgim?"

Şi, răspunzând mai precis teoriilor metafizice, adăoga: „S-a susţinut că dispreţuia averea. E un ne-adevăr, - pe care nu-l poate spune ce cât cine n-a cunoscut pe poet, sau cine ... vrea să spună un neadevăr -, o afirm eu aici cu siguranţă că afară de teorii fantaziste, psihologice, etnice, estetice, ş.c.l. nu voi putea obţine nici o dezminţire serioasă. L-am cunoscut, am trăit lângă el foarte aproape, vreme îndelungată şi ştiu cât de mult preţ punea pe plăcerile materiale ale vieţei. L-am văzut destul de adesea scrâşnind de lipsă. Contrarietatea patimelor, dorul vag de poet, acel dor de care se depărtează ţinta cu cât îi pare lui că se apropie de dânsa, îl aruncau, ce-i drept, în cea mai întunecată melancolie, dar nu-l zdrobeau nici odată; lipsa materială, însă, îl excita, îl demoraliza, îl sfărâma cu desăvârşire... da, dar era prea mândru ca să se plângă de asta şi mai ales acelora ce trebuiau s-o înţeleagă nespusă."

Carageale încheia cu o notă foarte dură: „Ieri de-abia îl cunoşteau şi-l apreciau câţiva prieteni de aproape, şi astăzi e un nume la modă, universl cunoscut; ieri d-abia avea ce mânca, „în lipsă absolută de subsistenţă, ameninţat de cea mai neagră mizerie", şi astăzi se mănâncă mulţi bani direct cu opera lui, indirect sub pretextul numelui lui; ieri d-abia haine şi hrană, astăzi statue şi monunente de bronz, de marmoră... hârtie velină - mai ştiu eu ce." Carageale era foarte hotărât să se emancipeze de vechiul său protector; de aceea s-a ridicat a doua oară contra lui Maiorescu, spre a protesta împotriva modificărilor introduse în textul poeziilor lui Eminescu.

Scriind articolul Două note, Carageale amintea că la lectura Scrisoarei a doua, în cercul Junimei, i s-a cerut lui Eminescu să renunţe la două expresii prea tari pentru urechile... delicate ale auditoriului: famenii au fost înlocuit cu oamenii şi m-ar scârbi cu m-ar mâhni; iar, mai apoi, la editarea în volum a poeziilor, pe când poetul era internat, s-au făcut „îndreptări, purgări şi omisiuni cu desăvârşire arbitrare". Şi dacă s-ar fi făcut numai din ignoranţă. Nu, ci cu o culpabilă prezumţie, profanatoare, de către un „un om fără inimă şi cu spiritul îngust, un om care niciodată nu se poate uita pe sine, care nu poate avea nici o ridicare de suflet pe de-asupra egoismului strâmt, nici o emoţie, cum să zic? impersonală - ca să întrebuinţez şi eu nişte platitudini platonice scoase de curând la modă..."

Carageale vedea şi o patimă veninoasă, suspectând pe Maiorescu de a trage profituri materiale din tipărirea poeziilor lui Eminescu.

...Dacă Eminescu nu ar fi murit nebun, ar mai fi rămas încă o bucată de timp obscur. E doar istoriceşte limpede pentru noi, că gloria lui Eminescu a fost edificată de noile generaţii, în timp ce păturile oficiale îl socoteau a fi un iregular, un excentric, un veleitar, de esenţă nedurabilă. Carageale era urmărit şi de cadenţa cântecelor eminesciene, în care a turnat chiar două poezii proprii... În câteva părere anonime, Carageale fixează la puţine nume „talentele literare mari" din cultura noastră; Alexandrescu, Alecsandri, Bălcescu, Odobescu, Haşdeu, Eminescu şi Coşbuc. Pe toţi îi pune pe acelaşi plan, ca „poeţi desăvârşiţi"...

O ultimă mărturie de preţuire a lui Eminescu se găseşte în una din scrisorile despre Politică şi literatură (în 1909-1910), din schimbul de vederi, public exprimate de Carageale cu Al. Vlahuţă...

„Închipuie-ţi-l pe Eminescu trăind, vârât în activitatea politică şi având norocul să dea peste el răscoalele din 1907 - căci astfel de evenimente mari sunt un mic noroc pentru un om politic, ia închipuieşte-ţi-l pe autorul Doinei, al Satirei a treia şi al discursului „proletarului din scunda tavernă" (din zeama căreia se hrăneşte azi atâta lume politică lacomă de succes)... Ce carieră, ai?" Carageale examinează chestiunea participărei „clericilor" (cum spune Benda) la politică, din sectoriul literaturei, şi o rezolvă în sensul afirmativ. El are privirea lucidă a mecanismului politic-social, care lasă să se piardă valorile literaturei ca nepractice, ca articole inutile, de lux. Viaţa lui Eminescu i s-a părut întotdeauna cel mai grozav exemplu de desconsiderare a talentului, de către o societate rezemată pe valori materiale. El nu a uitat un moment semnificaţia pateticului destin eminescian şi l-a pus la lumină mai bine ca ori cine. Indiferenţă, nerecunoaştere, părăsire în mizerie şi boală, şi apoi, după moarte, onoruri peste onoruri, ce crudă ironie, într-adevăr!

Şerban Cioculescu -
Viaţa lui Carageale, 1940