mi-am dezbrăcat ultima cămaşă de dragoste şi-am împăturit-o cu aripi cu tot am pus-o în bibliotecă între clasicii sărutului orb pe rîndul de sus lîngă rozariu unde ajung numai în vîrful picioarelor subţire cît să îmi spui iubite cît să îţi spun adio
m-am trezit cu tine pe fereastră cu toate depărtările atîrnate de haine, într-o neorînduială sonoră din alaltăieri
convinsă păream de lucrurile ninse, aşezate prin sertarele memoriei
ele au încremenirea viscolului îmi şopteşti totul zace prin tine ca-ntr-un tablou Dali trecutul este un copac înflorit lăsat în urmă pe autostrada clipei
s-ar putea într-o zi cineva din fereastră să te îmbie cu fructe înfiorat încă, ameţit de gustul răvăşit al tinereţii...
nu mi-e teamă de moarte, mi-e teamă de mine de lucrurile lăsate aşa cum sunt aşa cum trebuiau de dinainte să fie nelimpezite de-acelaşi cuvînt
timpurile încep să miroasă strident a spaimă se-ndeamnă-nvrăjbite sub norii de sânge nimic nu mai este ca altădată o fiară prin suflet tăcut se prelinge
nu mi-e teamă de vremuri, mi-e teamă de munte nu mai am loc prin gînduri se rotunjesc cînd pietrele vechi crescute prin oase sub lespedea muntelui încet mă strivesc
pietrele acestea sunt pe măsura ţărmului plâns ele doar par desprinse din proiecţia valului nu se identifică doar răsuflarea ta udă mai străpunge conturul leandrilor
nu sunt decît două ipostaze ale compasiunii pumnul şi palma
două trupuri nefiresc atârnate de cer dislocate printre madone prelungi a nisip se vând amintirilor despre niciunde din nicăieri şi parcă doar eu decolorez încet în sensul invers acelor de ceasornic un alt colţ de lume despre care nu se mai ştie nimic
Comentarii