Motto:„Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători Îşi doreşte. Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr”( Ioan 4, 5-42)
Cu siguranţă, Radu Paraschivescu nu este un autor comod şi, sub aparenţa râsului, cărţile lui te invită la meditaţie. În 2006, la editura Humanitas, publică „Ghidul nesimţitului”. Pe îndelete, mânuind cu fineţe bisturiul cuvântului autorul face o disecţie a nesimţirii autohtone. „Balaur şleampăt, ubicuu, intratabil, mondial”, aşa cum o numeşte Andrei Pleşu în Cuvântul înainte, nesimţirea autohtonă are marca ei specifică care o pune în topul mondial. Şi care ar fi această marcă?
52 de ani. Divorţat. Îşi caută plăceri pe unde apucă. Pe moment este Soraya, prostituată de lux, angajată a agenţiei Discret Escort. Pentru o şedinţă de 90 de minute îi plăteşte 400 de rand. “Trăieşte în limitele venitului său, ale firii sale, ale resurselor afective. Dacă e fericit? După majoritatea etaloanelor, da, crede că este. Totuşi, nu uită ultimul refren al corului din “Oedip”: nu spune că un om e fericit decât după moarte.”
„Auschwitzul nu a fost un accident al istoriei și multe semne arată că repetarea sa este posibilă...”
Pe 31 martie 2016, părăsea această lume scriitorul evreu Imre Kertész după ce trăise trista performanţă de a supravieţui celor două totalitarisme care au bântuit secolul trecut.
Gogol şi Merejkovski intră în categoria scriitorilor trecuţi printr-un drastic filtru selectiv de către ideologia sovietică. Amândoi scriitorii pot fi încadraţi în „cea de-a doua cultură”, conform principiului leninist, cultură ţinută la index şi condamnată la „a fi tăcută”.
Din cartea lui Luciano de Crescenzo, “Elena, Elena, dragostea mea”, aflăm că, de fapt, de capul nevestei lui Menelaos nu era mare lucru: o muieruşcă frivolă căreia i s-au aprins călcâile după fragedul şi neîmplinitul Paris, în timp ce bărbatul ei umbla pe coclauri, prin fel şi fel de războaie. Ba, Elena nu era nici prea tânără şi nici prea frumoasă, mai avea şi vreo câţiva plozi şi era mare amatoare de aventuri. Singurul lucru la care a dus-o mintea ei de femeie plictisită a fost să fugă de acasă cu tânărul cioban de stirpe regală.
„Singur omul, cel mai fioros dintre toate dobitoacele pământului, seamănă moartea, sărăcia, robia, acolo, unde cu atât de puţină osteneală, cu şi mai puţine nelegiuiri, atâtea bucurii ne-ar aştepta!”
Comentarii