Motto:„În singurătate, sprijinindu-mă de un copac şi încrucişându-mi braţele pe piept în adierea serii i-am primit ca zălog pe cei ce aveau nevoie să-şi regăsească în mine semnificaţia pierdută. Astfel şi-a pierdut sensul această mamă cărei i-a murit copilul. Stă în faţa gropii ca în faţa unui trecut fără folos.Devenise pădure fără liane în jurul unui copac înfloritor, care deodată nu mai este decât copac mort.” (Antoine de Saint Exupery – Citadela)
Ca-n fiecare joi după-amiaza, Fane Bidirel s-a aranjat la patru ace şi-a pornit agale către centrul oraşului. Acolo, „La doi tei”, se întâlneau lăutarii târgului către sfârşitul săptămânii, pentru a-şi angaja diferite evenimente, unde să cânte sâmbăta ori duminica. Fane era cam supărat: c-o seară mai înainte înţelegerea pentru nunta pe care o arvunise pentru acea sâmbătă căzuse. Fugise mireasa cu un văr de-al mirelui şi stricase toate socotelile - atât pe-ale lui, cât şi pe-ale celor două familii.
Abia s-a ridicat soarele de-o suliţă, că satul părea toropit sub valul de căldură ce devenea tot mai apăsător. Sub salcâmii cu frunzele pleoştite, animalele căutau umbra, dormitând alene cu ochii abia mijiţi. Nici măcar o boare de vânt. Şi era o linişte, de parcă n-ai fi fost în mijlocul unui sat, ci undeva pierdut în pustiu... Sătenii parcă intraseră în gaură de şarpe, mai cu seamă aceia pe care i-a prins vremea primprejurul casei.
În satul Plăşcoi din inima Bărăganului trăia unul Ichim. Era un flăcău de toată isprava, bine făcut, harnic, numai că nu-i prea plăcea lui să iasă în lume. Timpul a trecut şi Ichim a ajuns pe aproape de 30 de ani, flăcău tomnatic fără niciun căpătâi, aşa cum ziceau babele din sat. Că numai blestemat trebuie să fi fost: urât nu era, prost nu era, sărac nu era. Mamă-sa, neagră de supărare, nici nu ştia pe unde să mai umble să-l dezlege de blestem pe bietul băiat. Şi-atunci cine putea s-o-ndrume, dacă nu preotul? Părintele însă i-a spus să se liniştească: „încă nu i-a venit sorocul.
Duminică. Singura zi din săptămână în care Aglaia îşi permitea luxul să mai lenevească în pat preţ de-o jumătate de oră, după ceas. De data asta, contrar obiceiului, s-a ridicat brusc, asemeni unui soldat, şi s-a dus glonţ în baie. Se trezise gata obosită, de prea multe gânduri; dar dintre toate, unul îi sfredelea mintea ca un fier încins şi nu-i da voie să mai gândească la nimic altceva. Ochii ei mari, ce dădeau chipului un aer continuu de nedumerire, înotau în lacrimi pe care cu greu le stăpânea, scoţând un oftat din străfundul sufletului.
La marginea satului Căţelu se aciuase de-o bucată de vreme o familie tare săracă. Veniseră de nu se ştie unde c-o cotigă la care aveau înjugată o junică, cu câteva bulendre şi câteva tingiri puse peste un braţ de ciocani. Lumea le zicea „alde Pulihoi”, nume care probabil era interpretarea celui de Polevoi. Şi avea Pulihoi un băiat pe care-l chema Mizdrache şi-o fată Tasica.
- Fire-ai a dracului, să fii, de bleandă cu tot neamul tău, bombănea tuşa Calomfira, încercând să se strecoare pe uşa strâmtă a cotineţei, ţinând strâns de aripi o găină ce cârâia de ziceai că o jumuleşte cineva pană cu pană. Roşie toată la faţă de atâta efort, femeia gâfâia, scuturând cu ciudă pasărea, în vreme ce printre picioarele ei se strecurase altă găină ce nu apucase să-şi îndeplinească sarcina de ouătoare şi, acum cotcodăcea în draci, văitându-se către tot neamul păsăresc că fusese deranjată în timpul programului.
Dumitru, zis Laciu, se tot întorcea de pe-o parte pe alta şi parcă nu-şi mai găsea locul. Se trezise năclăit de sudoare şi cu inima zbătându-se în piept de ziceai că l-ar fi alergat cine ştie ce nazgodii în somn. Îşi pusese ceasul vechi, tip CFR, să sune la trei dimineaţa, s-ajungă-n zori la Gradiştea, la moară. Făcea cam două ore, dacă ţinea caii la trap, şi nu mai stătea la rând. Rumânii care erau mai de-aproape veneau când se lumina de ziuă, însă el trebuia să plece decunoapte să poată prinde rând mai în faţă.
Comentarii