Tu, liniştea inimii mele 

O, inimă frumoasă, 
ca soarele eşti, 
vibrând în nuanţe paradisiace! 
Oare este ceva ce nu-nţeleg 
între tăceri şi distanţe? 
Agape, dăruire cristică, 
dacă nu eşti aici, fiecare clipă 
se stinge-n însingurare 
pe malul umbrelor noastre, 
durerea e mult prea mare 
s-o mai port cu mine, 
eşti tot ce-mi pot dori. 

Am pierdut forţa 
de a mai fi cu mine, 
schimbările sunt prea adânci, 
fiorii prezenţei tale 
îmi zdruncină din temelii 
fundaţia cambrată pe talia clipei. 
Prin tine curge viaţa 
ce mă poartă spre mine însumi, 
credeam că te pierd 
şi m-am pierdut, din nou, în neant, 
sentimentele adâncite în mine 
sunt mai puternice 
decât orice am trăit vreodată. 
Sunt frânt 
în faţa unei forţe intense 
ce deschide, 
cu nebănuite chei, paradisul vieţii. 
Cu ochii îndreptaţi spre soare, 
inima ta 
mişcă cerul inimii mele 
şi-l conduce spre un alt cer 
scris cu litere nevăzute în inimă, 
trăirile lumilor 
ne străpung universurile, 
redefinindu-ne paşii, gândurile 
şi-amprentele memoriei. 

Trăiesc o permanentă revelaţie, 
tu, liniştea inimii mele, 
un nou anotimp, 
un cer senin, mereu încântător, 
un glas aşteptat la capătul unui drum 
ce părea mult prea lung!