Stimată onorată... Instanţă de judecători, ştiu. Vă mulţumesc că m-aţi primit să-mi susţin cauza dreaptă, că borfaşu ăla de avocat mi-a tras clapa. Nu numai că mi-a fugit cu mireasa, dar mi-a luat şi banii! Nu, nu de nuntă – că îi scoteam maţele! – onorariul mi l-a furat. Da nu scapă el... D-aceea, ca să nu pierd timpul şi procesul, că bani nu mai am, m-am prezentat la şedinţă să mă apăr singur, dacă nu am gaşca p-aici.

Onorată şi stimată, staţi să vedeţi cum s-a întîmplat – scrie, fătucă, mîncaţi-aş ochii rimelaţi de grefieră! Eu sunt on simplu cetăţean, dar cu vise mari. Cînd o să-mi scriu un sivi, o să vi-l trimit prin poştă ca să-l puneţi la dosar. Sau o să-l dau lu’ nepotu Gîlmă să mi-l scrie, că scrisul meu e cam nedescriptibil pentru judecători. Nepotu’ e popă – popa Gîlmă din Frecăuţi, trebuie să fi auzit de el... Nu? Mă rog... Mîndria familiei! Şi cu mine se mîndrea familia, pînă mai ieri, pînă să dea borfaşa aia peste mine! Vă rog să mă iertaţi, dar nu mă pot suporta. O iubesc atît de mult! Da, da, vin la subiect chiar acuşica.

Deci, ca să-mi plinesc visul lu’ mama şi-a lu’ tata, să fac bani cît mai mulţi, am plecat şi eu ca alţi flăcăi şi babe din sat. Că văzuserăm cum alde Plătică îşi făcuse casă cu turnuleţe după numa trei ani în Olanda, de-mi zicea taica: „Du-te, bă, golane, să-şi faci măcar turnuleţe, dacă de-o casă nu ai cu ce!” Mama era mai blîndă, îmi zicea:” Sulică – că aşa mă dezmiardă ea – Sulică, să-mi aduci, maică, măcar de-o salbă, dacă termopane nu poţi şmangli.” Şi i-am dus! Şi două termopane, le ţine după grajd să nu dea vaca peste ele. Nu că am avea vacă, am mînat eu vreo cîteva, dar m-au oprit poliţiştii. „Ce faci, sir, cu ele? Ce dai aşa, fără milă?” Îs nebune, dom’le poliţai, mînca-ţi-aş, le-am spus, nu vor să meargă doar cu vorbă bună. Cînd a auzit poliţaii vorb-aceea (că pe celelalte nu le-a-nţeles), a dus vacile la abator. Da, onorată, revin la subect.

Numai turnuleţe n-am făcut. că mă-drăgostii. Are Dida neşte ochi!... Şi ţîţe şi... vă rog să mă iertaţi. Banditu’ de avocat ştie el de ce a fugit cu ea! Da ea n-avea ochi pentru mine, că cică sunt un prăpădit şi luzăr – a învăţat ea de pe teveu asemenea vorbe urîte şi de ruşine. Că n-am şi eu un turnuleţ măcar! Da i-am dat un lanţ mai ceva ca lu’ Bucuş, gros cît deştu’. I-a plăcut la nebunie! A trebuit să dea jos crucea, că-i rupea grumazu, zicea, şi-o-ntreba popa de la ea din sat de unde are cruce episcopală... Atunci mi-a spus: „băieţaş, ai şanse mari! Da lănţuguri am mai primit. Chiar şi brăţări şi-un dinte de aur, de-l ţin în batistă,-n şefoner. Tu, dacă mă vrei, să-mi dai ce n-a dat nime nimărui la noi în sat!” Am stat io şi m-am gîndit, şi m-am socotit, l-am întrebat şi pe nepotu Gîlmă. „ce-şi doreşte mai mult rumînii, popo?” A stat el şi s-a scobit între dinţi, abia că venise de la o înmormîntare, şi zice: asta vrea! Adică, înmormîntare. Mare, bogată, să moară vecinii de necaz. Să se calcă-n picioare cînd o face ei pomana. Şi să aibă mormînt bogat, aşa cum nici Eminescu n-a vrut să aibă!

Ei, eu nu-l cunosc pe-acel domn, dar mi-am zis că ce ăla nu vrea, Didina precis vrea. M-am chinuit o groază să fac rost de bani, că-n Mencister e scump al dracu. Ce, credeţi că e uşor să smulgi o maşină de bani, să o cari în spate, s-o aburci peste gard să i se piardă urma...? Unde mai pui că şi băieţii şi-a cerut partea. A trebuit să iau două, că era mai uşurele cu bani, să fac banii necesari. Dar am făcut! I-am făcut Didinei un mausoleu cum n-are neam de neamu’ nostru prin sat! Cu cruce de marmură, sculptată, cu numele ei ş-al meu acolo. Nici prea departe de biserică, să nu ne bubuie clopotele în cap – dar nici pe sub gard, să ne fure marmora. Că e destui golani pe-acolo. Toţi mă privea cu invidie, mai ales după ce-am trimis poze. Pînă şi mama a zis: „Sulică, halal! Poci acum să-mi dai şi mie un colţ, că văz că-i mare şi loc mult.” Didina a strigat doar „Oileo!”

Pe urmă a apucat-o rîsul. „Păi ce, măi, mă vezi tu deja-n ţinţirim?” Da eu i-am explicat cu frumuşelu, i-am dat doar vreo doi-trei pumni şi-un dos de labă: „tu, neghioabo! Eu vreau să trăiesc acolo cu tine în vecii vecilor! Am tras deja curent şi canal, să nu zici că te ţin în condiţiile lu’ mă-ta. O să punem o plasmă şi covoare pe pereţi. Noaptea am tăiat şi stejaru ăla cică de pe timpul lui Robin Hud, să nu-i intre rădăcinile în casa noastră. Şi o să fac, la prima maşină de bani, şi cosciug: un Ferari albastru, cum nu a avut neam de neamu tău!” Şi ea ce-mi face, stimată şi onorată? O întinde cu avocatu! Cu lanţ şi cruce cu tot – nu aia de marmoră. Păi, să mă facă de rîs în sat? Să-mi strice frumuşaţă de nuntă şi mormîntare? De aceea cer... ăăăă... stai aşa că am scris pe hîrtie: daune, că mi-a ucis viitoru’. Ce frumos stăteam noi acolo, amîndoi, şi-aşteptam să treacă Îngerul „Pîş pîş, Zdup. Zdup. Aaaaaa... Nu,îngerii face numa „pîş-pîş” – dar am pus împreună zgomotu’ bulgărilor de pămînt pe Ferari şi bocetul mamii. Acum, că tot s-a dus, o să fac şi eu o manea să-mi plîng viaţa: „O-oo-ff, moartea mea!” Şi baragladina aia să-mi dea lănţugu-napoi! Şi crucea de episcop, să i-o dau lu popa Gîlmă, nepotu, să mă deoache din Scriptură, că mama nu vrea. Zice: „Sulică, eşti atît de prost că nu se egzistă deochi pentru tine!”