Un ţipăt risipit - Irina Lucia Mihalca

În miresme de mai, fir de lumină 
- suspendat în timp şi spaţiu - 
am apărut din sclipirea undelor argintii 
revărsate peste inima ta. 
Asculţi respiraţia tandră şi caldă, 
simţi pulsul sângelui, modulat ca un cântec, 
ca un tresărit, ţi-am readus zâmbetul 
desprins din matca sufletului 
ce parcă uitase că viaţa-i un dar 
ce trebuie primit. 
Simţim la fel şi nu suntem slabi! 

Un răspuns este viaţa, o literă vie, 
mai puternică decât gravitaţia, 
îşi urmează inima. 

Treaptă pe drumul păzit de zei, 
până-n adâncimile lăsate, 
uneori neatinse, am ajuns, iar de-acolo 
ne vorbeam într-o limbă nou răsărită 
fără de care 
nu ar fi fost niciun cuvânt, nicio poveste 
- strop de rouă în vânt, topit de o rază de soare, 
înmiresmează culoarele lumii, 
lasă o urmă de cer peste genuni 
şi ridică lumina nevăzută datorată, uneori, umbrelor - 

Mi-ai cuprins mâna în mâna ta, 
ochii s-au regăsit în abisurile visate, 
glasul sibilin ne-a fermecat, 
cu un sărut am deschis porţile 
ce ţineau cetatea trupului ca o citadelă. 
La atingerea mea, pământul s-a zguduit 
în inima ta, iar totul s-a reaşezat. 
Sunt doar al tău, am fost tot timpul, 
ţi-am dăruit întregul meu, 
cu tine sunt, acum şi mereu, când mă chemi! 
Un cuvânt e de-ajuns să-ţi simt chemarea, 
deschide-ţi braţele şi înfăşoară-mă, 
cuprinde-mă şi ţine-mă lipit de inima ta, 
acolo unde, în taina aprinderilor, 
dorinţele aşteaptă să fie destăinuite. 
Lasă-mă, pentru o clipă, să văd cine eşti! 

Un ţipăt din tine se stinge-n depărtări, 
fulg neatins, ecoul revine în adâncurile tale...