Pe plaja Laguna, am venit la tine

şi ţi-am spus: Dexamene, –

ştiam că numai aşa ar fi putut să te cheme, –

şi eu m-am născut pe ţărmul acesta,

dar tu nu mă cunoşti.

Aş putea să-ţi recit orice,

dar nu-mi pot permite decât să te mint

spunându-ţi: „Nu trebuie să te îndrăgosteşti!”

Însă tu, – îţi mai aminteşti? – erai distrată,

râdeai, îngânai un poem, înotai…

şi ai rămas, aparent, fără motiv

să fii orizontul orizontului meu.

De-atunci, zi de zi mă mângâi

reproşându-mi că nu se cuvine să smulgi

o fată frumoasă dintre valuri divine

şi că niciodată nu trebuie să-i spui, –

ce ţi-am spus, –

atunci când este distrasă.