„More Panaitaki!”

 Motto: Doctorul: „Nu mai ai de trăit decât două luni!”

           Ben Iehuda: „Eu? Dar nu pot muri. Mă frământă o idee măreaţă!”

 

 

În 12 aprilie 1935, din îndepărtata Japonie, pornea acest strigăt al Cretanului către iubitul său prieten, Panait Istrati: „More Panaitaki!”(Bre, Panaitaki!). Un strigăt plin de disperare, ca un oftat  venit din străfundul sufletului.  Epistola avea să ajungă 5 zile mai târziu după ce „Panaitaki” plecase, pe 16 aprilie 1935, pe drumul fără întoarcere. Se spune că gemenii despărţiţi simt fiecare mişcare şi fiecare nenorocire prin care trece unul din ei suferind la fel de mult. Nikos Kazantzakis, sufletul geamăn al lui Panait Istrati, îi presimţise moartea prietenului său, altfel nu se explică acest strigăt disperat. Cu o lună în urmă, aflat în Honkong îi scria:

„Mă gândesc la tine, Lazăre cel cu şapte vieţi...Voi găsi oare o scrisoare din partea ta la Tokio? Eşti bolnav? Să fie cu putinţă, Lazăre? Mă gândesc mereu la tine...

Ideologiile şi cărţile au început să-mi producă greaţă. Altceva ne uneşte pe noi. Ceva mai adânc, mai omenesc. Şi acest ceva nu va muri decât odată cu trupurile noastre slabe, deşirate, vultureşti, nesăţioase.”(Honkong, 16 martie, 1935) .

 

Mai întâi să vedem cum a făcut Destinul  ca paşii celor doi „golani”  să se intersecteze şi să dea naştere uneia dintre cele mai frumoase poveşti despre curată şi pătimaşă prietenie. Căci amândoi- şi Kazantzakis, şi Istrati, în ale căror vene curgea sânge de palicar, nutreau un adevărat cult pentru prietenie. Pentru ei prietenia nu era simplă vorbă în vânt, ci o necesitate vitală, o constantă a sufletelor lor de vagabonzi ai unei lumi aflată în plină transformare.(Căci „vagabondul este omul civilizat al existenţei absolute”.Panait Istrati)

 

În momentul întâlnirii, amândoi tânjeau după umărul unui prieten, sufletele lor sfâşiate încă purtau răni profunde după pierderea prietenilor de dinainte. Istrati îl pierduse pe Mihail, iar Kazantzakis pe Iannis Stavridakis şi pe Zorbas. Imediat ce s-au cunoscut, Istrati afirma: „Îi datorez una din cele mai frumoase întâlniri din viaţa mea.”

 

În cartea sa, Nikos Kazantzakis: Lupta şi opera lui, Nikiforos Vrettakos scria:

„Vremelnica prietenie a lui Kazantzakis cu Istrati se deosebea fundamental de celelalte. Este vorba despre o prietenie frăţească şi cu un sfârşit neaşteptat, pe care-l putem numi naşterea unei tragedii. Ce i-a apropiat?

Firi pasionate, amândoi erau într-o permanentă căutare. Nu alergau după aceleaşi himere, drumurile lor erau deosebite, dar la început acest lucru nu părea să aibă importanţă ...Istrati, adânc rănit de viaţă, căuta prietenii desăvârşite, oameni desăvârşiţi. Dar timpurile nu favorizau un asemenea ideal, asta însemna să alerge veşnic cu mâna întinsă după o himeră.”

 

Adevărata credinţă a lui Panait Istrati legată de sentimentul prieteniei, a fost consemnată sincer şi deschis în confesiunea sa, Cum am devenit scriitor:

 

„Dintre toate sentimentele pe care Creatorul le-a sădit în inima noastră, prietenia este cea care nu se explică şi singura care deosebeşte pe om de animal, cu excepţia câinelui care are sentimentul dragostei dezinteresate, vecin cu sacrificiul, neputând supravieţui uneori, morţii stăpânului său”...

O atare prietenie nu întâlneşti decât o singură dată în viaţă şi ea îţi apare la începutul ei sau niciodată. Cine a cunoscut-o atinge nemărginirea. Viaţa poate să-l adape cu amărăciunea ei  oricât o vrea. Tot bun va rămâne...

Prietene, învins de singurătate, oriunde te afli pe lumea aceasta dezmeticeşte-te şi fii mare ca bucuria şi durerea în faţa necunoscutului care-ţi dăruie îndată sufletul său! Nu negustori comoara pe care o ascunzi, aceluia care ţi se dăruie! Oricare ar fi furtunile ce ţi-au nimicit speranţele, fii nobil, încrezător, nu te îndoi niciodată de căldura sufletului tău şi n-o refuza însetatului care ţi-o cerşeşte. De vreme ce o simţi în tine, poţi fi sigur că nu eşti singurul care o deţii...

Fericiţi cei a căror inimă cunoaşte pasiunea prieteniei! Numai ea ştie să ne facă singurătatea mai puţin ucigătoare şi viaţa suportabilă.”

 

Cu sufletul însetat după adevărata prietenie şi cu inima tânjind după o altă inimă capabilă să bată în acelaşi ritm cu a sa, aşa l-a cunoscut Panait Istrati pe Mihail Mihailovici Kazanski, refugiat rus venit de nu se ştie unde, hamalul plin de păduchi care citea, în original, Jack de Alphonse Daudet, în murdara plăcintărie a lui kir Nicola. Personaj enigmatic care a trăit în Brăila anilor 1900-1908, Mihail va fi evocat de Panait Istrati în volumul Adrian Zografi, în capitolul intitulat, Mihail. Împreună cu el a pornit să străbată lumea, fără un sfanţ în buzunar, însă cu bucuria năvalnică a tinereţii lipsită de griji şi dornică de aventuri inedite. Şase ani au hălăduit împreună, ajungând în Egipt, la Alexandria şi Cairo, la Port Said şi de acolo în Liban, până în 1908, când Mihail, ruinat de boală, a decis să plece la Odessa şi de acolo, undeva, pe malurile Volgăi.  Ştia că va muri şi se întorcea pe pământul din care fusese zămislit, câtă vreme sufletul lui obosit nu –şi găsise locul sub soarele Mediteranei. Pentru cei din jur, oameni ai interesului, pritenia lui Panait Istrati cu Mihail Kazanski era doar o relaţie dintre doi „homosexauli”. Aşa o vedeau ei. Doar sufletele nobile asemeni celor doi vagabonzi puteau pricepe că ceea ce-i unea era mult mai presus de înţelegerea  celorlalţi.

„Nu convorbirea era motorul care hrănea cu dragoste prietenia dintre mine şi Mihail, spune Panait Istrati în aceeşi confesiune, ba, chiar, nici prezenţa noastră materială, ci numai faptul că fiinţam unul în sufletul celuilalt.”.. „Îmi închipui că în eternitate armonia provine din tăcerea absolută. Cuvântul pare să fie o pedeapsă pe care Dumnezeu a aplicat-o singurului animal încrezut de pe pământ.”  Odată cu dispariţia lui Mihail, Istrati se simţi singur, dezorientat, lipsit de apărare şi de ţel. Împreună fiind, nu-şi spuneau mare lucru şi deseori erau în contradicţie.

Câţiva ani mai târziu, continuînd să colinde lumea, după ce mai pierdu un prieten în persoana lui Ştefan Gheorghiu, ajunse în Ţara Cantoanelor, doborât de tristeţe. Aici primi vestea altor două morţi care-l lăsau pur şi simplu fără rădăcini: moartea mamei şi cea a bunului prieten Samoilă Petrov. Sătul de lupta acerbă cu viaţa, de toate lipsurile, dezgustat de neagra singurătate, pe 3 ianuarie 1921 a decis să încheie socotelile cu viaţa. Destinul a vrut să nu piară, dar să cunoască un alt mare şi adevărat prieten- pe Romain Rolland. Din această întâlnire avea să iasă câştigată literatura, Panait Istrati debutând cu primul său roman, Chira Chiralina, în vara anului 1924.

Pe 15 octombrie 1927 hotărăşte să facă o călătorie în URSS pentru a vedea la faţa locului binefacerile ideologiei la care aderase, sperând în dreptate pentru cei slabi şi mulţi. Mare i-a fost dezamăgirea! Partea bună a acestei călătorii a fost întâlnirea cu  Nikos Kazantzakis, venit şi el să se documenteze. Iată cum redă Panait Istrati „frumoasa întâlnire”:

 

„În mijlocul unui furnicar de invitaţi, printre care căutam zadarnic privirea în care zbucnesc pasiuni vaste, se ivi într-o zi un om. Corpul său de ascet pare în prada unei lupte, aci şăgalnică, aci sângeroasă, cu ghearele tuturor dorinţelor. Lumina care îi pluteşte pe faţa chinuită este aceea a omului, căruia credinţa îi pustieşte măruntaiele.

Ochii, mult deschişi, sunt jucăuşi ca argintul viu. Privirea străpunge, atrage, îndepărtează, mii de lumini într-un minut. Gura i-a muşcat peste tot, scuipând tot ceea ce a muşcat şi continuă să muşte. Nările nasului se deschid şi se închid neîncetat, adulmecând toate mirosurile. Omul vorbeşte. Vrea să fie banal, potrivit cu circumstanţa care ne-a unit, dar el îşi înfige lăncile privirii sale în faţa mea şi de îndată, cuvintele sale abordează universalitatea, în timp ce braţele-i descărnate se alungesc  ca să înşface himerele.

Înţeleg de îndată că am de-a face cu cineva mai puternic decât mine, în mai multe domenii, şi mai ales, în cel al viziunilor trecutului şi a conjuncturilor viitorului. Mă aflam în pat, serios bolnav de trei zile. Îi întind mâna. Mi-o înşfacă. Şi, ca prin farmec, nu mă mai simt bolnav. Îi spun:

-Aşteaptă, vreau să te întovărăşesc. Cine eşti tu?

-Eu sunt Cretanul.

-Mă cunoşti deci?

- Tu eşti Chefalonitul; după Cretani, Chefaloniţii sunt oamenii din Grecia, pe care îi iubesc cel mai mult. Ei sunt mai rasaţi decât ceilalţi.”

 

Apariţia lui Kazantzakis l-a copleşit pe Panait Istrati. A fost „dragoste” la prima vedere. Găseau unul în celălat puritate şi iubire cât să-i facă să se admire reciproc. Dar, mai presus de toate, îi unea dragostea de oameni, chiar şi a celor mai decăzuţi dintre semeni. Asemeni lui Panait Istrati, Kazantzakis avea un cult pentru prietenie, deşi, nu de puţine ori, trăise drama despărţirii, uneori mută, alteori violentă lucru care-l făcea să fie tot mai reticent. Tăcut din fire, cu o personalitate foarte puternică venea în completarea personalităţii chefalonitului, mult mai slab de înger şi cu inima mult mai deschisă şi mai caldă. „Istrati mai mult la încântat pe cretan, l-a impresionat prin căldura sa sufletească”, spune Nikiforos Vrettakos.

 

Toată viaţa Kazantzakis îşi dorise să-şi găsească fraţi, să aibă prieteni de suflet. Aşa i-a fost Pandelis Prevelakis cu care a întreţinut o îndelungată corespondenţă. Bun prieten i-a fost şi marele poet Anghelos Sikelianos după care, despărţindu-se, spunea: „Îmi vine să deschid uşa cea întunecată şi să plec”.

Cu Iannis Stavridakis a fost de asemeni, bun prieten între 1917-1918, apoi în 1921 cu pictorul Takis Kalmouhos cu care a făcut o călătorie în Egipt.

În cartea sa, Panait Istrati, Un chardon deracine, ecrivain francais, conteur roumain (Edition Maspero, 1970), Monique Justrin-Klener afirmă: „Se prea poate ca Nikos Kazantzakis , acest om atât de hotărât , de lucid, să fi avut o înrâurire paralizantă asupra gândirii lui Istrati. Oare Istrati se simţea strivit de personalitatea celui pe care-l numea „zmeu”? Probabil că da, deoarece nu va trece mult şi se vor ivi divergenţele, cei doi se vor înfrunta şi se vor răni!”

Iar Colette Janiaud-Lust în cartea sa Nikos Kazantzakis, Sa vie, son oeuvre (Edition Maspero, 1970) în capitolul Un ami prenomme Panait afirma: „ Kazantzakis, intrând în ziua aceea la hotelul moscovit Pasaj, era fericit la gândul că va cunoaşte un adevărat luptător, ceea ce însemna pentru el un prieten. De obicei nu prea avea încredere în noile cunoştinţe.” Cert este că această întâlnire i-a marcat pe amândoi deopotrivă.

În Raport către El Greco, însuşi Kazantzakis povesteşte despre momentul întâlnirii cu Istrati:

„Cunoşteam viaţa eroică, plină de necazuri, a lui Panait Istrati şi-i citisem povestirile pline de farmecul oriental, dar nu-l văzusem niciodată. Într-o zi am primit un bilet mototolit şi pătat scris cu litere mari, grăbite: „Vino să mă vezi. Tatăl meu era grec, mama româncă, eu sunt Panait Istrati.”

Când am bătut la uşa camerei sale de la Hotel Pasaj din Moscova, eram de-a dreptul fericit la gândul că voi vedea un bărbat care cunoaşte înţelesul luptei. Mi-am învins neîncrederea care mă stăpânea când era vorba să fac o nouă cunoştinţă şi m-am dus să-l caut plin de încredere. Zăcea bolnav în pat, şi în clipa în care m-a văzut s-a ridicat şi a strigat foarte bucuros în greceşte: „More! bine ai venit! Bine ai venit, more!”...Ne-am strâns mâinile râzând amândoi: dintr-un salt a sărit din pat...

Grecia s-a redeşteptat în fiinţa lui  şi sângele lui de Chefalonit a prins să clocotească în el; a început să fredoneze cântece vechi pe care le auzise în cartierul grec din Brăila:

O, un fluturaş de-aş fi

În jurul tău să zbor..”

 

Dar, aşa cum povesteşte Kazantzakis, încă de la bun început, între ei a apărut un mic conflict. Pentru că Panait Istrati nu voia să se arunce cu capul înainte într-o luptă care nu era a lui, pentru că nu era dispus să treacă cu vederea ceea ce văzuse, pentru că, de fapt şi de drept realitatea, la faţa locului, era cu totul alta, pentru că revoluţia sovietică nu rezolvase nici pe departe problemele celor mulţi,  dimpotrivă. Se întâlnise cu  Gorki  în care crezuse şi pe care îl divinizase şi descoperise un oportunist ca atâţia alţii, un profitor al noii lumi, lucru care-l scârbise profund.  Încercând să-l consoleze, Kazantzakis îi zise:

„-Asta-i, omul este un animal părăsit: fiecare e înconjurat de o prăpastie peste care nu există nicio punte. Nu trebuie să te doară, nu ştiai lucrul ăsta?”  

 

Lucidul Kazantzakis credea că schimbarea nu se putea petrece decât cu mari sacrificii, de aceea nu s-a lăsat prea impresionat de nedreptăţile întâlnite de-a lungul călătoriei pe care au făcut-o împreună.  

Însă, cu toate divergenţele, între cei doi se va lega o prietenie până la moarte, deşi drumurile lor se vor despărţi uneori. Despre această prietenie va scrie şi Eleni Kazantzakis în cartea sa: Adevărata tragedie a lui Panait Istrati, tradusă de curând şi în limba română şi publicată de Editura Istros a Muzeului Brăilei.

 

La sfârşitul călătoriei din URSS, Panait Istrati îl va prezenta pe Kazanzakis francezilor publicând în două articole în numerele 16 şi 21 din „Le Monde” , unde scria printre altele: „Îl vom reîntâlni în curînd în literatura franceză, deoarece Parisul şi prietenii din Franţa nu-l pot ignora pe Kazantzakis.”

 

În articolul său La rencontre de deux conteurs d’Orient: Nikos Kazantzakis et Panait Istrati, publicat în revista Sud Marseille, 1973, Monique Jutrin-Klener consemna:” Unul îl antrenează pe celălalt, unul e subjugat de celălalt, doi greci, o lume!...În vremea aceea, Istrati, în vârstă de patruzeci de ani, era la apogeul gloriei sale. E cunoscută cariera acestui autodidact, vagabond incorigibil, care devine scriitor la vârsta de 40 de ani şi străbate literatura franceză ca un meteor. Nikos Kazantzakis, mai tânăr cu un an, era încă necunoscut publicului occidental. Istrati e fascinat de vasta lui cultură, de disciplina gândirii sale. Cât despre Kazantzakis, simte un fel de afecţiune amestecată cu condescendenţă pentru acest om care-şi trăieşte viaţa cu atâta pasiune şi înflăcărare şi se exprimă atât de dezordonat. Dar, doi mari scriitori s-au recunoscut. Tovarăşii lor de drum, fascinaţi, nu se mai satură să-i asculte. Ei reuşesc să redea povestea lui Zorbas sau a Chirei, de pildă, în zece variante!”

 

În 22 decembrie 1927 hotărăsc să plece împreună în Grecia unde ajung în 31 decembrie 1927. Panait Istrati era deja cunoscut, pentru că în urmă cu doi ani i se publicase Chira Chiralina, legenda creată în jurul său şi supranumele de „Gorki al Balcanilor”, ajunseseră până aici. În ziarul Proia de sâmbătă 31 decembrie 1928, Kazantzakis îl va prezenta pe Istrati publicului atenian: „Istrati nu e nici povestitor, nici romancier, ci mai mult decât toate acestea la un laolaltă. Este un oriental, un primitiv strâns legat de puterile simple ale pământului, de suflet. Istrati, aidoma orientalilor, se aşază cu tot trupul pe pământ, cum fac pietrarii, şi povesteşte. Nu ştiu să mai fi întâlnit pe cineva care să povestească cu atâta forţă şi gingăşie totodată! Ascultându-l, ai sentimentulcă pământul devine mai cuprinzător. Celebrul sultan al Spaniei Abd-ar-Rahman, îi spunea scumpului poet: „Isa, când te aud vorbind, simt că fruntariile regatului meu se lărgesc.” Tot aşa şi noi, ascultându-l pe Istrati, ne simţim altfel, inima!...”

În 12 ianuarie 1928, Nikos Kazantzakis şi Panait Istrati ţin o conferinţă despre realităţile văzute în Rusia. Acest lucru şi câteva articole publicate în ziare fac din Panait Istrati persona non grata în Grecia . Sunt chemaţi la Justiţie şi în acelaşi timp intră în vizorul autorităţilor şi al clericului ultraortodox grec. Aşa că, Istrati „este poftit să părăsească Grecia.”Împreună cu Kazantzakis fac o nouă călătorie în Rusia. În această a doua călătorie prietenia lor se şubrezeşte din cauza divergenţelor de opinie. Cretanul e prea ordonat, prea disciplinat pentru hamalul din Brăila.

„Era în toiul călătoriei când Istrati simte că vraja romantică a unui vis neîmplinit, dar, totuşi, atât de aproape de împlinire, începe să se destrame. Se simte mic şi neputincios, nu poate să încrucişeze sabia lui donquijotescă cu sabia gigantică a tovarăşului său. Revoluţionarul se destramă. Se simte strivit. Împotrivirile lui nu aduc nici un rezultat. Cunoştinţele bine rânduite ale lui Kazantzakis îl determină de fiecare dată să stea la locul lui. Istrati nu are altceva ce să invoce decât inima”, spune Vrettakos.

 

Şi totuşi, adevărul a fost şi va fi de partea lui Panait Istrati. Pe bună dreptate considera că Nikos Kazantzakis trăieşte undeva deasupra norilor, de unde nu vroia să coboare cu picioarele pe pâmânt. Plin de furie îi strigă în faţă prietenului său:

„- Eşti un om fără suflet. Asta  eşti. Rece şi nepăsător! Tu nu-ţi pierzi niciodată capul fiindcă nu iubeşti oamenii.”

La rândul său Kazantzakis credea în justeţea modului său de-a vedea lucrurile: toate sacrificiile, toate nedreptăţile erau necesare şi erau în folosul omenirii. „Panait..înnebunise de-a binelea, plângea, înjura...”va scrie Eleni în cartea sa, convinsă la acea vreme de dreptatea soţului său. Cei doi se despart la Moscova în urma unui dialog tensionat:

„Istrati: Ai venit aici, la noi , cei flămânzi, luptătorii plini de răni, în chip de spectator.

Kazantzakis: Nu! nu! Aici, în URSS, şi eu mă lupt şi trupul meu e acoperit de răni. Încearcă să înţelegi!Astăzi sunt emoţionat. Simt că ne vom despărţi. Inima lasă slobode chingile care o strâng, vrea să dăruiască...

Istrati: E sărutul lui Iuda...Vrei să pleci singur? Pleacă şi renunţă la cuvintele mari!”

 

Kazantzakis nu se lasă înduplecat nici de suferinţa bătrânului Rusakov şi nici de drama ginerelui său, scriitorul Victor Serge.

Aici se vor despărţi cei doi prieteni, plecând în direcţii diferite, fără ca măcar să-şi strângă mâna. Kazantzakis consideră că pentru sistem niciun sacrificiu nu-i destul de mare, în vreme ce, Panait Istrati acordă o importanţă primordială oamenilor şi suferinţelor lor.

Din 1932 cei doi încep să-şi scrie şi după trei ani reiau relaţia de prietenie. „Doi oameni adevăraţi cu inima sângerată şi vitează nutrind un sentiment omenesc, singurul în stare să ne alunge singurătatea, s-o facă suportabilă; aceste scrisori arătau cât de puternică a fost prietenia dintre ei şi, în acelaşi timp ni-l arată pe Kazantzakis solidar cu Omul care nu aderă la nimic!” (Henri Courbis)

 

„Tu, Panait, eşti o idee mare, nu mi-e frică, sunt sigur de tine! În ziua când vei pleca, pământul se va răci simţitor! Rămâi, arzi, mobilizează-ţi toate forţele, crede-ca şi mine- în minune”, îi scrie Nikos Kazantzakis.

 

După cei câţiva ani de tăcere, telepatia, o stranie coincidenţă face ca cei doi să-şi scrie concomitent. Firul corespondenţei e reluat în 1932 cu aceeaşi ardere şi cu aceeaşi tandră afecţiune de parcă ieri s-ar fi despărţit. La 5 decembrie 1932, luptând cu moartea într-o chilie de la Mănăstirea Neamţului, Panait Istrati îi scrie lui Nikos Kazantzakis:

 

„Ce faci scumpul meu, Nikos? Mi-e dor de tine. Cu toate că sunt grav bolnav, nu-ţi pot uita chipul fără seamăn. Dacă tot mai eşti supărat, iartă-mă şi dă-mi iute un semn de viaţă.

Al tău, Panait Istrati. „

 

Bucuros să reia firul prieteniei, în 5 ianuarie 1933, Nikos Kazantzakis îi scrie de la Madrid:

 

„Prea scumpul meu Panaitaki, cartea ta a făcut să-mi tresară inima. Mă gândesc întotdeauna la tine: idei, ideologii şi hârţoage îmi produc greaţă, există altceva, mult mai adânc, mai scump, mai omenesc care ne uneşte şi care nu va pieri decât odată cu trupurile noastre lungi, slabe, hrăpăreţe, nesăţioase. Eşti bolnav? Să fie oare cu putinţă, pisică cu şapte suflete? te rog să-mi scrii amănunte despre viaţa ta: Eu mă aflu de câteva zile în Spania si sunt fericit cu toate simţurile mele, adică ele sunt limpezi, avide, tăcute. Ne vom mai revedea oare vreodată? Cine ştie?! Să ajungă cine e în stare. Poate că nu mai avem nevoie să ne revedem.

Nikos

 

Panait Istrati îi răspunde bunului său prieten printr-o lungă epistolă în care-i povesteşte toate întâmplările prin care a trecut de când s-au despărţit. După încă un schimb de scrisori în 23 martie 1933, Panait Istrati îi răspunde încheind cu următoarele cuvinte: „Al tău, aici şi în neant. Scrie-mi , îmi plac cuvintele tale!

PAN

 

O vreme corespondenţa celor doi nu consemnează vreun schimb de scrisori, ca în 1935 să fie reluată printr-o întâmplare. În 6 februarie 1935, Nikos Kazantzakis îi scria o  altă epistolă încărcată de tragism:

 

„More Panaitaki, scumpe Lazăre, tu care nu te sinchiseşti nici de Hristos, o Supra-Lazăre, te salut!

Ce bucurie să trăim pe acest bulgăre de pământ, să iubim. Să-l iubim pe haiducul ăsta năstruşnic cu fundul de plumb, care mereu tot în picioare cade. Salut, o, frate, o, tovarăşe, de şotii, o eternule Ulise!...Noi, tu şi cu mine, suntem fericiţi, singurii fericiţi pe lumea asta, pentru că ne jucăm cu focul şi nu avem nevoie decât de inima noastră minunată, nesăţioasă şi sângerândă. O devorăm în fiecare zi şi ea renaşte în fiecare noapte, suntem Prometei, şi în acelaşi timp vulturul lui Prometeu, suntem oameni adevăraţi.”...

Era penultima scrisoare.

 

Ultima fu doar acel strigăt deznădăjduit:

„More Panaitaki!

N.”

 

Indiferent ce s-a spus şi s-a scris, cei doi prieteni au rămas tot timpul aproape unul lângă celălalt. Stă mărturie şi cartea scrisă de Eleni, publicată în 1936. În orice situaţie, indiferent cu cine au discutat, atât Panait Istrati, cât şi Nikos Kazantzakis considerau că l-au cunoscut pe cel mai valoros om din lume şi pe cel mai mare scriitor.

 

„Dar timpul cerne şi judecă totul. Datorăm o smerită înţelegere prieteniei sincere, fierbinţi, Istrati-Kazantzakis, consumată sub zodia unui destin vitreg. Fiind atât de deosebiţi, erau totodată atât de necesari unul altuia şi fiecare rîvnea, poate, la ceva din firea celuilalt. Kazantzakis, alienat, ulcerat, rupt într-o măsură de oameni, duce o existenţă ascetică, consacrată scrisului. Istrati, deşi e la fel de lovit, nu-şi concepe existenţa decât în clocotul vulcanului uman şi va fi victima dragostei sale pentru oameni, o nadă de care destui au profitat! O pasionată dragoste pentru Libertate şi Adevăr, pentru Demnitatea omului i-a unit pe aceşti doi mari scriitori. Sub semnul acestui ideal s-au cunoscut, luptând pe căi deosebite pentru înfăptuirea lui-şi şi-au sacrificat prieteni!”(Polixenia Karambi)

 

 

 

Bibliografie: Panait Istrati, Spovedanie pentru învinşi, Editura Dacia, 1991

                    Panait Istrati, Amintiri. Evocări. Confesiuni, Editura Minerva,1985

                    Panait Istrati, Cum am devenit scriitor, Editura Minerva, 1985

                    Nikos Kazantzakis, Raport către El Greco, Editura Univers, 1986

                    Nikos Kazanzakis, O viaţă în scrisori, Antologie de Polixenia Karambi, Editura Univers,1983

 

Maria Sava,

Iaşi, 7 aprilie 2013