Odilon Redon

Odilon Redon

 

 

 

 

Odilon Redon  n-a fost un deschizător de drumuri, aureola numelui său a rămas constantă și în viață și după moarte. El a fost unul dintre cei care a verificat și a consolidat ceea ce marii săi înaintași precum Rembrandt, da Vinci, Delacroix, au întemeiat. N-a ieșit în evidență în epoca sa, n-a făcut prozeliți, n-a făcut școală, dar întotdeauna s-a situat deasupra efemeridelor. Rari sunt artiștii a căror biografie interioară să corespundă și să explice datele ei exterioare. Odilon Redon a fost unul dintre ei. A avut geniul de-a se ține la distanță de epoca și de frământările ei, să dea întregii sale opere aerul unui monolog interior adresându-se sieși ca și cum s-ar fi adresat altcuiva și să aibă în același timp recunoașterea valorii în lumea artiștilor. Gauguin își făcea un titlu de mândrie din prietenia sa. Bonnard, Vuillard, Maurice Denis, Matisse îi cereau sfaturile și îl ascultau cu venerație de discipoli.

S-a născut la Bordeaux în 1840, în același an cu Monet. „De-mi răscolesc amintirile, atât cât îmi este cu putinţă, spre a-mi reînvia stările îndepărtate ale unei conştiinţe astăzi pierdute în metamorfozele supravieţuirii sale, mă văd trist şi plăpând. Mă văd privind totul cu atenţie, pătruns de bucuria tăcerii. Copil, căutam locurile umbrite; mi-amintesc ce adânci şi unice clipe de bucurie încercam ascunzându-mă în faldurile largi ale perdelelor, în colţurile întunecoase ale casei, în camera în care mă jucam. Şi afară, în câmp, cât de fascinant mi se părea cerul! Mai târziu, mult timp după aceea – nu îndrăznesc să spun la ce vârstă de teamă  să nu fiu luat drept un neisprăvit- petreceam ore, sau mai bine zis ziua întreagă, culcat pe pământ, în locurile pustii de pe câmp, uitându-mă cum trec norii, urmărind cu infinită plăcere, feericele izbucniri ale schimbărilor lor fugare. Trăiam numai în lumea mea lăuntrică, nutrind o adevărată repulsie pentru orice efort fizic.” Cronologic, a făcut parte din generația impresioniștilor, dar drumul său a fost altul.  Sănătatea deosebit de fragilă l-a determinat să înceapă școala destul de târziu, la 11 ani, fără nici o plăcere. La 15 ani s-a inițiat în arta desenului cu pictorul Stanislas Gorin, apoi studiază gravura cu Rodolphe Bresdin de la care se resimte influența în ceea ce privește modestia, discreția și decența lipsite de orgoliul reputației exterioare. Între 1863-1865 a studiat la Paris în atelierul lui Leon Gerome, apoi, după războiul din 1870, la care a participat, face o călătorie în Olanda unde are revelația lui Rembrandt ”a cărui profunzime psihologică va rămâne pentru el un permanent punct de reper.”  (Octavian Barbosa)

Primul album cu litografii, ”Dans le reve”, apare în 1879. În el pot fi detectate constante stilistice ale unei viziuni suprarealiste.  Pictura se afla pe planul doi în opera sa, după litografie. În 1886 participă la ultima expoziție a impresioniștilor. Dacă prin operă și prin localizare în timp aparține simbolismului, de care  este revendicat, asemeni lui Paul Klee, Odilon Redon se revelează a fi un vizionar de factură modernă. Atmosfera fantastică a compozițiilor sale este dată de receptarea simbolică a realității, de evocarea poetică rezultată din cunoașterea ei științifică. ”De altfel, eu n-am spus nimic mai mult din ceea ce atât de bine a presimțit Durer în gravura ”Melancolia”. S-ar putea crede că ar fi incorectă. Nu, ea este compusă conform liniei și puternicelor ei virtuți. Spirit grav și profund, ne transportă  aici cu repeziciunea accentelor dense ale unei severe fugi. Noi nu cântăm, după Durer, decât motive scurte, doar din câteva măsuri.”

Odilon Redon a fost artistul care a învățat foarte mult din pozitivismul secolului, precum și din revoluția naturalistă. ”După efortul de a copia minuțios o piatră, un smoc de iarbă, o mână, un profil sau orice alt lucru aparținând naturii organice sau anorganice, mă simt pradă unui adevărat clocot mental, unei nevoi imperioase de a crea, de a mă abandona reprezentării imaginarului. Astfel, dozată și infuzată, natura devine izvorul meu, fermentul și plămada mea. Cred că aici rezidă adevărata origine a plăsmuirilor mele”. Așadar, evocarea simbolică a naturii rezultă din însăși cunoașterea științifică a acesteia. Trebuie reținut că originalitatea unui artist nu rezidă doar în singularitatea subiectelor, ci și în modul în care asimilează motive străine, modul în care își alege maeștrii, în diversitatea modalităților culturii la care apelează. A studiat enorm de mult și a consacrat pagini de subtilă analiză antecesorilor săi precum Albrecht Durer, Leonardo da Vinci, Rembrandt. Evocările sale (citiți-i Jurnalul) sunt de o muzicalitate indescriptibilă. Pentru el arta este o expresie desăvârșită a vieții din care își trage seva.  “Am făcut o artă aşa cum am simţit eu. Am făcut-o cu ochii deschişi asupra minunilor lumii vizibile şi, orice s-ar zice, cu grija constantă de a asculta legile firescului, ale vieţii. Am făcut-o de asemenea, din dragoste pentru acei maeştri care mi-au insuflat cultul frumosului. Arta este Valoarea Supremă, salutară şi sacră; ea dă aripi; iar dacă diletantului nu-i procură decât o delicioasă delectare, pentru artist înseamnă frământarea care face să-i încolţească în suflet o nouă sămânţă.” Spirit introspectiv, analitic, Redon a fost și va rămâne întotdeauna un reper al bunului simț, comentariile sale depășind domeniul strict al esteticului. Când le citești ai impresia că evită acele subiecte în care omul este sub așteptări vis a vis de artist, pentru el amândoi situându-se în același plan. ”Arta sugestivă este ca o iradiere a lucrurilor pentru visul spre care se îndreaptă și gândirea. Decadenta sau nu, așa este. Să spunem mai bine că este creșterea, evoluția artei pentru supremul avânt al propriei noastre vieți, expansiunea sa, punctul său de sprijin cel mai înalt sau de susținere morală. Această artă sugestivă este totală în arta stimulatoare a muzicii, care este mai liberă, mai radioasă, dar se află și în arta mea, datorită unei combinări dintre diversele elemente apropiate, forme transpuse sau transformate fără niciun raport cu lumea exterioară, dar având totuși o logică.”

În timpul vieții, artistul a fost multă vreme un necunoscut, ”negrurile mele, spunea el referindu-se la gravuri și litografii, nu au fost apreciate decât târziu”. În artă nu poți minți. Sunetul și culoarea sunt cele mai sincere instrumente artistice, în spatele cărora nu poți disimula, nu poți să pari mai mult decât ești. Și dacă pe altarul artei nu slujești precum un sacerdot, nimic din ceea ce faci nu rezistă în fața timpului.  ”Nu mi-am iubit cu adevărat pictura și arta decât atunci când, intrându-mi în sânge- după eforturi depuse în mai multe direcții-, am început să simt, n-aș spune măiestria, ci tot neprevăzutul și surpriza pe care mi le produceau propriile-mi plăsmuiri: ca și cum rezultatul ar fi depășit așteptările mele. Am citit undeva că puterea de a da unei lucrări o semnificație mai adâncă decât ai sperat tu însuți, de a-ți depăși într-un fel propria ta intenție, nu este dată decât celor capabili de o sinceritate și loialitate absolute, celor care mai poartă în suflet și propia lor artă. Și mie îmi vine să cred: au nevoie de grijă pentru adevăr, poate chiar de harul compasiunii sau de puterea de a suferi. Arta este un punct de sprijin, un suport al vieții în expansiune, presupunând că, mărginiți și slabi, avem nevoie de sprijinul ei! Comuniunea sublimă cu întreg sufletul trecutului. Patrimoniu măreț al umanității apuse.” (Odilon Redon)

Cenaclu Literar: